Foto facebook Sergiu Balaban
Mă întorc de la Torino la Milano cu un tren care merge cu aproape 300 la oră și în vagon avem câțiva copii gălăgioși de 14-15 ani care au fost să viziteze muzeul egiptean. Vorbesc tare, râd, își trimit poze, pentru ei e o zi normală.
Văd imaginea asta și îmi aduc aminte că la vârsta lor eu făceam 18 ore cu trenul ca să ajung la bunici, pe ruta București – Huși. Optsprezece ore care uneori însemnau stat în picioare, pentru că nu mai erau locuri. Schimbam trenul la Crasna și urcam într-un personal cu două vagoane vechi, cu uși care nu se închideau bine. Iarna ningea înăuntru, vara aerul devenea greu, nu aveam telefon, nu aveam internet, nu aveam nimic care să scurteze drumul. Aveam doar răbdare și dor de bunici.
Citiți și:
- Sergiu N Balaban: Am plecat din România, din frigul și luptele copilăriei mele. Restul a fost muncă și încăpățânare
Astăzi ei fac excursii cu viteza cu care noi schimbam atunci locomotive.
Poate că și de aici începe povestea diasporei, că noi nu am plecat doar pentru un salariu mai bun. Am plecat dintr-un ritm care se târa, dintr-o normalitate a improvizației, dintr-o țară în care 18 ore pe drum erau ceva firesc. Am plecat căutând lucruri care funcționează fără să te rogi de ele. De multe ori am avut discuții în contradictoriu cu cei care mă citesc și de multe ori mi-am argumentat decizia de a nu mă mai întoarce în România. Pentru unii pare o alegere rece sau calculată. Nu e. E una trăită, iar pe lângă motivele deja cunoscute, mai adaug unul, poate mai simplu și mai sincer decât toate: vreau ca fiul meu să nu știe cum e să faci 18 ore în picioare ca să ajungi la bunici. În România, chiar dacă vagoanele sunt mai curate și ușile se închid, distanțele tot în ore pierdute se măsoară.
Când mă gândesc la fiul meu nu mă gândesc la comparații patriotice, confort sau orgolii, vreau să crească într-o lume în care excursia la muzeu e normalitate, în care trenul pleacă la timp, în care distanțele nu sunt o probă de rezistență.
Poate că generația mea a învățat răbdarea în trenuri care se târau, dar cei care decidem să ne creștem copiii în afara țării nu facem asta pentru că am uitat de unde am plecat, ci pentru că știm exact cum arată drumul din spate. Am început vorbind despre trenuri așa că o să mențin ideea și vă las o metaforă sperând să o comentați: textul meu nu e despre o competiție între țări, ci despre o alegere de direcție. Fiecare își caută locul unde simte că drumul său va fi mai drept și mai scurt spre ce poate deveni.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.