Foto: Nicolae Robu, primarul orașului Timișoara se bucură în timpul conferinței de presă în cadrul careia a fost anunțat că orașul Timișoara va fi propunerea României pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021, în București, vineri, 16 septembrie 2016. (Inquam Photos/ Octav Ganea)
În Piaţa Huniade, acolo de unde ar fi trebuit să pornească Klausenberg Retro Racing, erau doar două platforme pe care tocmai urca o maşină sport.
„Aţi și terminat?” l-am întrebat pe şoferul care ghida pilotul maşinii să urce.
„Nici nu am început!” mi-a răspuns supărat.
„Cum aşa? Era anunţat prin ziare că trebuia să înceapă cu vreo jumătate de oră înainte. Mă tot grăbea cel mic să nu întârziem.”
„Aşa ar fi trebuit. Am avut aprobare de acum un an. Dar era semnată de adjunct. Şi comandantul a zis că nu recunoaşte semnătura subalternului şi nu ne dă voie să mai facem nimic. Se ṭine la Arad, dacă vreţi să veniţi…”
Nu am plecat înspre Arad. Marcus a fotografiat cele cinci automobile sport care s-au adunat pe platforme, bucuros că le-a văzut şi pe acestea.
„Dar ce e castelul ăsta din spatele nostru, tata?” m-a întrebat arătându-mi Castelul Huniazilor.
„Aici e Muzeul Banatului. O clădire foarte veche.”
„Hai să intrăm, mie îmi plac muzeele, au lucruri vechi.”
I-am explicat în câteva cuvinte că e inchis pentru renovări. Norocul meu că nu a insistat cu întrebări de felul „Când se va deschide?”
În timp ce noi plecam, poarta metalică de la intrarea în curtea sa exterioară s-a mişcat. Un Volkswagen a parcat la umbra copacilor înalţi. E bătaie pe locurile de parcare din centrul oraşului şi trebuie că şoferul său avea relaţii serioase pe la Muzeu sau la Consiliul Judeṭean, în a cărui administrare se află, dacă avea acces acolo. În parcarea neîngrijită mai erau câteva maşini, inclusiv un SUV cu numere de înmatriculare care mă făceau să cred că era în proprietatea Muzeului Naţional al Banatului.
Clădirea asta în care intrasem de atâtea ori cu ani în urmă fiindcă sălile sale înalte şi răcoroase ascundeau comori ale istoriei e de prea multă vreme închisă. Parcursesem în diagonală, în ultimii ani, articole în care jurnaliştii prezentau starea deplorabilă a colecţiilor sale peste care ploua în voie, interesele politice oculte care împiedicau renovarea, scandalurile şi litigiile în care era implicată instituṭia ce refuza să se conformeze până ṣi unor hotărâri judecătoreşti definitive prin care era obligată să îl reangajeze pe unul dintre eminenţii săi arheologi, concediat tocmai pentru că prezentase opiniei publice problemele castelului…
Povestea ultimului său deceniu pare însăşi povestea oraşului care îşi mai regăseşte fala doar în visele bănăţenilor.
Piaţa centrală a oraşului, acolo unde s-a petrecut Revoluţia din 1989, arată la fel ca în acel an de glorie, cu excepţia brandurilor internaṭionale ṣi a vitrinelor colorate. Ori, poate arăta mai bine pe atunci, proaspăt mutate liniile zgomotoaselor tramvaie şi aşezate dalele de piatră care acum pun la încercare gleznele doamnelor elegante. Mai departe, în inima fostului cartier Cetate, odinioară apărat de zidurile fortificaţiei austriece, se găseşte Piaţa Unirii. În anii copilăriei mele, printre copacii şi arbuştii săi ornamentali admiram zborul porumbeilor, în vreme ce ai mei se odihneau la umbra lor. Acum e un imens spaṭiu de piatră cubică încinsă de soare. Pustiul acesta ce s-ar fi vrut, poate, să amintească de grandoarea pieţelor Romei, nu face decât să întristeze trecătorul cu faţadele coşcovite ale palatelor care ar fi trebuit să amintească de puterea Vienei imperiale şi a anilor de gloriei ai Timişoarei.
Cartierele tradiṭionale ale Timiṣoarei pier. Fabricul este o ruină, clădirile din faimoasa Piaṭă Traian, locul în care se petreceau evenimentelor românilor, sârbilor, evreilor, cehilor sau ungurilor care îṣi câṣtigau traiul lucrând în manufacturile întinse cândva de-a lungul canalelor Begăi, plâng neputinṭa primăriei ṣi dezinteresul proprietarilor.
Istoria palatelor Iosefinului este demult uitată, ancadraturile meṣteṣugite în stil secession sau Art Nouveau nu îṣi au rostul în jurul ferestrelor de termopan alb. Singurele care se refac într-un ritm oarecum susṭinut sunt bordurile ṣi asfaltul care se întinde tot mai agresiv peste locurile în care străluceau, cu câṭiva ani mai înainte, florile ṣi copacii.
Iar parcurile stau în ṣantier de ani de zile ṣi, din când în când, apoteotic, primarul mai declară vreunei publicaṭii care stă să îl asculte că lucrările vor fi terminate luna care va urma… după luna care va urma…
Să fim sinceri, nimeni nu străbate sute de kilometri pentru a se delecta cu un trotuar frumos betonat: aici ne-au luat-o alṭii demult înainte ṣi nu avem cum inova vizual turnând asfalt. Nici clădirile, chiar de-ar fi îngrijite, nu ar însemna prea mult dacă lor nu le e conexată o poveste, o întâmplare care să facă inima turistului să tresară atunci când savurează un pahar de vin sau o bere manufacturată cu aromă locală. Heineken sau Tuborg găseṣte în orice birt de la el de-acasă…
Bunica era dintr-un sat de lângă Timişoara şi îmi povestea cât de frumos era cândva oraṣul, cum se plimbau dichisiţi domnii şi doamnele pe Corso, cât de cunoscute erau produsele fabricilor de aici, care ajungeau înainte de al Doilea Război Mondial până în metropolele Americii de Nord, că fiecare timişorean vorbea două-trei limbi. Buna nu ştia decât germana, fiindcă în satul ei erau doar români şi nemţi. Dar îmi amintesc că îmi povestea cum în satul ei toate aveau o rânduială clară şi cine dorea să facă parte din comunitate, să fie invitat la sindrofiile persoanelor de vază trebuia să o respecte. Nu era loc de „lasă că facem mâine” sau „de ce trebuie să dăm pomii cu var numai în săptămâna asta din martie”?
Dacă nu mai avem un specific local, dacă istoriile oraṣului dispar sub ochii noṣtri, de la o zi la alta, cum a dispărut acoperiṣul Casei Muhle, un monument pe care proprietarul l-ar vrea cât mai repede pus la pământ, iar autorităṭile se tem să îi aplice legea, ce mai putem însemna pentru turiṣti, pentru copiii care ṣi-ar dori să viseze nu doar la poveṣtile colorate ale Hollywoodului, ci la eroi ṣi fapte nemaipomenite petrecute cândva prin locurile acestea? Degeaba în proiectul cu care s-a câṣtigat titlul de Capitală Culturală se amintesc realizările excepṭionale ale trecutului, dacă, astăzi, aproape nimic care să le rememoreze nu este pus în valoare. Degeaba proiectul Capitalei europene a culturii ne spune că este construit în jurul oamenilor ṣi al locurilor dacă locurile nu mai amintesc oamenilor cine au fost cei care le-au construit. Iar noi găsim vinovaṭi printre cei care au venit aici chemaṭi de salariile ṣi ofertele de muncă numeroase, de faptul că, încă, în mentalul colectiv, oraṣul mai păstrează ceva din aerul occidental care îl îmbrăca în legendele urbane ale ultimilor ani ai comunismului. Contrazicând istoria multiculturală, cosmopolitismul ṣi toleranṭa pentru care ne-am făcut cunoscuṭi până acum, ambasadorul cultural al Timişoarei, domnul Ştefan Popa, adică caricaturistul Popa’s, găsise zilele trecute vinovaţii în cadrul unui rechizitoriu public la una din televiziunile oraşului: ciurucurile de olteni!...
Speraserăm că alegerea oraşului drept capitală culturală a Europei în 2021 va coagula specificul local, va aduna laolaltă politicieni, artişti şi oameni de afaceri, va reînvia mult clamatul „spirit al Timişoarei”. În schimb, personalităţile oraşului au părăsit curând asociaţia care trebuia să gestioneze evenimentul, acuzând conducerea acesteia de prea multe păcate. Nici fondurile necesare nu s-au găsit – şi de asta nu se face responsabil doar Bucureştiul, ci şi autorităţile locale. Nu e de mirare că se vehiculează chiar retragerea titlului când nu se vede nimic concret din toate acele idei cu care s-a câştigat concursul. Gândim mărunt, provincial, imposibil de a ne rupe de orgolii ṣi mici poliṭe de plătit. Trăim prea mulṭi la marginea oraşului, acolo unde s-au ridicat mici alte orăşele de case elegante, fiecare cu ziduri de beton sau piatră prin care nu poţi privi vecinul sau orizontul. Oraşul nu duce lipsă de investiţii şi locuri de muncă, însă nimic nu îi aduce pe oameni împreună. Locurile acelea pline de istorie ale cartierelor amintite sunt lăsate ruinei şi uitării, evenimente culturale care să iasă din tipare nu prea sunt. Macaralele care se iţesc pe cerul oraşului, anul acesta într-un număr mai mare, cred, decât în anii când Ceauşescu înălţa cartierele muncitoreşti, nu ne pot aduna laolaltă. Cum nu o pot face nici mallurile, bune pentru cumpărături ṣi pentru a ne colora viaṭa pentru câteva ceasuri cu iluzia metropolelor care ne vrăjesc privirile în blockbusterurile de la Cinema City.
Poate că Timiṣoara nu mai reprezintă o comunitate, nu ne mai leagă nimic în afară de o primărie care ne emite buletinele şi, în rest, nu e capabilă să mai propună proiecte pentru cartiere, pentru oraş, pentru o zonă metropolitană de dezvoltare, ṣi doar interese pecuniare, bunăstarea relativă pe care au adus-o multinaṭionalele ṭin oamenii aici ṣi îi mai îmbie timid pe alṭii. Însă halele care înconjoară oraṣul ca un zid al bunăstării ṣi în care sosesc dimineaṭă de dimineaṭă zeci de autobuze pline de lucrători aduṣi din întregul judeṭ nu pot spune vreo poveste. Iar banii pe care îi trimit, lunar, în conturile salariaṭilor, îi vor ajuta pe aceṣtia să îṣi cumpere bilete de avion către locurile care, cu adevărat, au ce să le spună.
Dacă nici Timiṣoara, care, odinioară, întruchipa pentru mulṭi români mirajul Occidentului, nu mai are poveṣti de spus, mi-e teamă că celor 5 - 6 milioane de români până acum plecaṭi din „patria-mumă” li se vor alătura alṭii ṣi alṭii. Şi departe, printre străini, îṣi vor aminti nostalgici poveṣtile de-acasă, dar va fi prea târziu, înainte de a se pierde pentru totdeauna într-o metropolă de indivizi.
Dar până ce palatele Timiṣoarei vor ajunge să îngroape pentru totdeauna poveṣtile locului, mai avem oarece timp. Ce ar fi să le redescoperim împreună ṣi să le dăm, să ne mai dăm o ṣansă? Ştim fiecare ce avem de făcut, doar să lăsăm depoarte egocentrismul ṣi conformismul.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Nenea autorul uita o chestie nesemnificativa, Timisoara si atins stralucirea in perioada comunista. Poate nenea autorul isi aduce aminte cum aratau malurile Begaii inainte de 45 ! Sunt sigur ca nenea autorul stie cine a luat cladirea in care era spitalul de copii Luis Turcanu , ca doar e timisoarean si probabil ca stie si cum ! :)
... Piața menționata în descriere nu e Piața Unirii ci Piața Libertății... În rest totul e corect descris... din păcate spiritul Timișoarei pare ca se pierde și odată cu cei ce l-au trăit și simțit pierdem și un reper al existentei noastre locale, dar poate mai exista o șansă. Ar fi fain sa nu ratăm aceasta oportunitate și sa facem ficare dintre noi cei conectați la aceasta urbe ca CCE 2021 dacă nu o sa fie un mare succes, măcar sa nu fie un răsunător eșec și sa ieșim cu capul sus din aceasta provocare.