Zece erori de recrutare ale firmelor care se plâng de seriozitatea candidaţilor

(Foto Guliver/Getty Images)

Sunt mulţi ani de când mi-am impus să nu îmi dau cu părerea, darămite să scriu, pe teme care sunt străine pregătirii mele. Însă, de o vreme încoace aud şi citesc că nu se mai găsesc candidaţi serioşi, că pretenţiile lor sunt nejustificate, că un angajat pleacă pentru 100 de lei în plus, că tinerii sunt preocupaţi de orice altceva în afară de carieră. Toate aceste păreri dure şi hotărâte în vreme ce participam la negocieri colective de muncă, concedieri sau – complet împotriva voinţei mele – la câteva recrutări. Aşa că mi-am permis să abordez o tema oarecum conexă şi să inventariez câteva din problemele pe care le-am descoperit în cadrul organizaţiilor cu care am colaborat. Bineînteles, nu îmi permit să dau sfaturi pentru cum ar trebui să se facă selecţia sau retenţia de personal, ci să subliniez ceea ce NU ar trebui cu nici un chip făcut. 

1. Angajaţi numai atunci când aveţi nevoie de o persoană pentru un anumit post şi determinaţi bine atribuţiile acestuia: ghiveciul este mâncare desuetă.

Pe visători trebuie să îi dezamăgesc: nu există oameni buni la toate. Dacă vreun candidat vă face să credeţi asta, oferiţi-i o cafea şi NU postul: e doar un palavragiu care, peste câteva luni, veţi descoperi că nu ştie să facă nimic bine şi va crea nemulţumiri în echipă. La fel stă treaba şi cu angajatorii care cred că le ştiu pe toate. Dar argumentul ăsta pe mai încolo.

De obicei, oamenii buni la toate sunt preferaţi de angajatorii care vor să le dea însărcinări şi de agenţi de vânzări şi de contabilitate primară sau, mai rău, de gestionari. E doar un exemplu, am văzut şi jurişti puşi să ţină contabilitatea… Persoana de vânzări trebuie să se ocupe numai de asta, trebuie să fie motivată pentru a obţine anumite rezultate. Nu îi stricaţi atitudinea stenică cu atribuţii administrative fiindcă, în opinia dumneavoastră, nu are ce clienţi să viziteze opt ore pe zi.

Peste câteva luni veţi avea un angajat uşor blazat căruia nu îi va mai străluci privirea când va trebui să vă vândă produsele minunate, ci unul care se va interesa de un master la FEAA si o carieră la vreun Big Four.

2. Dacă nu conduceţi o multinaţională sau nu aveţi un department de HR, apelaţi la o societate specializată în recrutare.

Îmi amintesc că, prin liceu, ne explica unul din profesori cât de multe poate obţine patronul de la un angajat: “Nu performezi, te dau afară! Mai am zece amărâţi ca tine care stau la uşă!” Doar că asta se întâmpla prin anii ’90, când economia se ducea pe tobogan, administratorii îşi devalizau fostele întreprinderi de stat, securiştii recalificaţi în oameni de afaceri prosperau din câte un srl de apartament client al unor bănci care falimentau rapid fiindcă dădeau credite pe prietenii. Erau anii capitalismului sălbatic, când România aducea cu Vietnamul sau Belarusul de azi.

Credeţi că vă pricepeţi la oameni? Sau, mai bine să începem cu o întrebare preliminară: aţi urmat vreun curs care să vă înveţe cum să găsiţi “aburelile” dintr-un CV? Că persoanele alea pe care le veţi “citi” cu fler în sfertul ăla de oră pe care îl rezervaţi fiecărui interviu s-ar putea să fi studiat temeinic cum să îşi “coafeze” experienţa şi competenţele ori să răspundă unor întrebări standard de interviu. Puţină modestie nu strică, e chiar un atu pentru business-ul dumneavoastră!

Ştiu, o firmă care se ocupă de selecţia de personal costă cam cât primul salariu pe care îl veţi plăti celui angajat. Totuşi, dacă vă plângeţi de neseriozitatea candidaţilor din ziua de azi, încercaţi cu un specialist. Poate tocmai nepriceperea dumneavoastră în selecţionarea personalului vă face să vă plângeţi.

Pentru consolare, mărturisesc că şi eu am avut două săptămâni de dureri de spate după ce am încercat să schimb un bec de la stopul Fordului. Şi am plătit kinetoterapeutul de vreo zece ori mai mult decât îmi ceruse un mecanic să îmi schimbe nenorocitul ăla de bec.

3. Nu vă puneţi să scrieţi textul anunţului dacă nu vă stă prin preajmă cineva de la Resurse umane. Sau căutaţi măcar vreun absolvent de filologie să vă ajute - cei din urmă sunt modeşti la onorarii ;-)

Poate că, odată, aţi scris poezii care au impresionat vreo duduie. Minunat! Dar gândiţi-vă de câte ori în ultimii ani aţi avut impresia că vorbiţi altă limbă chiar şi în discuţiile cu colegul/colega de aşternut? Şi atunci cum aţi vrea să îi convingeţi pe nişte străini că merită să lucreze în echipa dumneavoastră ori să înţeleagă exact ce aşteptări aveţi de la ei pentru a nu aplica aiurea şi a pierde timp amândoi, unul trimiţând, iar celălalt citind un CV (sau chiar programând un interviu) cu o persoană poate chiar extraordinară, dar de care nu aveţi nevoie în firma pe care o conduceţi?

Şi, apropos, un anunţ de angajare nu e citit doar de cei care vor să aplice. Poate fi o foarte bună reclamă societăţii pe care o manageriaţi, mai ales pe piaţa forţei de muncă, folosiţi-l şi din această perspectivă. Iar o cratimă în minus ori un cuvânt englezesc scris greşit chiar îi fac pe mulţii să închidă repede anunţul. Gândiţi-vă că ar trebui să fie o mândrie pentru un tânăr să lucreze în compania dumneavoastră, nu sunteţi ANAF-ul unde mergi pentru dolce far niente şi perspectiva pensiei la ţară.

4. Înainte de a vedea dacă merită să plătiţi un anunţ pe un site specializat, interesaţi-vă care sunt salariile pe piaţă pentru jobul respectiv.

Dacă vreţi să angajaţi un funcţionar administrativ nu îl întrebaţi pe arabul de magazinul din colţ cât le dă fetelor sale care mai uită să vă scoată bonul fiscal. Nu are vreo relevanţă şi, probabil, până a discuta cu patronul, v-aţi întrebat de ce vedeţi de fiecare dată în acea dugheană o altă domnişoară plictisită?

Interesaţi-vă la prieteni care au angajaţi pe postul pentru care selectaţi dumneavoastră cu cât îi plătesc. Preferabil să nu vă fie concurenţi respectivii “prieteni”. Sau, dacă nu aţi ţinut cont de punctul 2, sunaţi vreo cunoştinţă angajată la departamentul de HR al vreunei multinaţionale. Firmele astea mari şi serioase care nu consideră că le ştiu pe toate plătesc bani buni pentru a avea acces la programe care prezintă la zi şi corect piaţa salariilor.

Sfatul este să vă căutaţi prin buzunare/conturi pentru a fi pe la media pieţei sau chiar un 10% peste dacă sunteţi din Cluj, Timiş sau Bucureşti. Altfel vă veţi plânge de neseriozitatea tinerilor din ziua de azi. Sau veţi arunca degeaba banii pe anunţ.

Şi, vă rog, aveţi grijă să nu faceţi eroarea de la punctul următor. La negocierile colective replica de mai jos stârneşte cel mai adesea zâmbete condescendente celor de pe partea cealaltă a mesei (reprezentanţii salariaţilor), unde, mărturisesc, nu m-am aflat vreodată.

5. “Nu v-am dat eu salariile de la ( ) dar în firma mea nu e sclavia de la ( )!”

Atât pentru primul, cât şi pentru cel de-al doilea loc liber am auzit pomenite de la multinaţionale la firme de pariuri sportive conduse de interlopi sârbi. Probabil că nu îţi înjuri salariaţii, aşa cum ai fost tu tratat când ai avut prima slujbă. Doar că prima ta slujbă a fost de pe vremea amintirii mele din liceu (întoarce-te la punctul 1, dacă ai citit pe sărite). Între timp, oamenii au devenit mai respectuoşi, unii dintre cei care se purtau precum arendaşii de pe la 1907 cu sărmanii angajaţi care nu găseau de lucru au ajuns pe la puşcărie sau au falimentat. Aşa că ăsta nu mai e un argument.

Să explic puţin ce înseamnă un contract de muncă (definiţie populară, nu din Codul muncii): îţi închiriezi opt ore de luni până vineri, poate chiar mai mult uneori, în schimbul unui salariu. Cu unele excepţii, din acele opt ore nu poţi “fura” pentru a-ţi face treburi proprii. Dar, din păcate, îţi poţi cultiva lenea. Şi când înfloreşte lenea? Când angajatorul nu îşi organizează munca de aşa natură încât să nu îţi dea ocazia să te plictiseşti plimbându-ţi degetul în sus şi în jos pe ecranul telefonului.

Să fim sinceri: majoritatea salariaţilor au un contract de muncă nu fiindcă nu au relatiile, banii sau cumpărătorii cărora să le vândă serviciile sau produsele proprii, ci pentru că ştiu să presteze o anumită muncă, NU vor să lucreze de dimineaţa până seara, NU vor să fie mereu stresaţi că nu reuşesc să vândă tot ce au produs, că poate se trezesc cu Fiscul pe cap, pentru că doresc să îşi petreacă serile cu familia, iar nu la cine de afaceri, sperând că antipaticul din faţa lor le va oferi un contract bănos sau, mai rău, să rişte puşcăria dând şpagă pentru vreun contract cu instituţii publice. Dacă nu au sarcini care să le umple timpul sau chiar dacă au nu sunt în stare să se organizeze cum ar trebui şi preferă să piardă timpul chatuind şi fuşărind munca vina e a angajatorului. Cei care într-adevăr nu pot fi corijaţi trebuie eliminaţi din colectiv, dar, înainte de asta, angajatorul e dator să creeze cadrul organizaţional şi relaţiile de muncă necesare pentru ca angajaţii lui să performeze.

6. Perioada de selecţie nu este TVA trimestrial.

Nu mai suntem în vremurile romanelor de capă şi spadă, când domniţele virgine îşi aşteptau sortiţii să se întoarcă din războaie pentru a le lua de nevastă. Am auzit că istoria s-a accelerat, deci, de la postarea anunţului şi până la semnarea contractului de muncă candidatul nu poate să aştepte înfrigurat telefonul dumneavoastră. Nu de alta, dar poate îşi descoperă vreun văr şef la TAROM şi se angajează acolo pe bani mai mulţi şi plictis mai mare.

Aţi văzut un număr de candidaţi, stabiliţi discuţia finală şi, în câteva zile de la întâlnirea cu “finaliştii” decideţi-vă în privinta alesului şi chemaţi-l să semneze contractul de muncă. Nu de alta, dar s-ar putea ca şi în cazul în care v-aţi mişcat repede, vi l-a “suflat” vreun concurent sau vreo nenorocită de multinaţională. Aşa că trebuie să îl sunaţi pe “numărul doi” şi să-l minţiţi că el a fost marele câştigător. Să vă spun că am întâlnit situaţii în care au trecut vreo zece zile până a fost sunat “numărul unu”, care, între timp primise o ofertă mai bună, i-a mai luat angajatorului vreo cinci zile să se decidă asupra “numărului doi”, aşa că a fost nevoit să îl sune şi pe numarul trei, cu aceiaşi întârziere. Consecinţa: a fost nevoit să reia selecţia.

7. Nu doar candidatul trebuie să se “machieze”, ci şi angajatorul.

La prima întâlnire nu v-aţi prezentat ferchezuit/machiată cu gust, nici prea-prea nici foarte-foarte, zâmbitor/oare şi galant/cochetă? Oare acum nu e vorba de un act bilateral, fiecare trebuie să îl seducă pe celălalt? Nu se cumpără sclavi la piaţă, precum odinioară, nici nu veţi mai găsi morţi de foame care să accepte orice. Să nu vă mire dacă vreun tânăr vă va pune întrebări despre planurile de viitor ale firmei. E chiar îmbucurător să facă asta, nu vrea să iasă la pensie de pe acea funcţie, dezintersat de toţi şi toate.

8. Inseraţi o perioadă de probă în fiecare contract de muncă şi informaţi candidatul încă de la discuţia finală despre această condiţie.

Bunicii spuneau că mănânci un car de pâine cu cineva şi tot nu ajungi să îl cunoşti. Legea prevede expres că în perioada de probă fiecare dintre părţi poate înceta unilateral contractul de muncă fără să trebuiască a da seama în faţa judecătorului. 

9. Dacă vreţi tineri, gândiţi-vă că trebuie să le oferiţi perspective profesionale, altfel veţi repeta selecţia după unul-doi ani. Amintiţi-vă că “cine nu are bătrâni, să-i cumpere!”

Să mă explic, chiar dacă mai târziu: acesta nu este un material care să vă ajute în evitarea erorilor la angajarea personalului din producţie. Aici oricum penuria de personal e mare, cei calificaţi sunt trecuţi de o anumită vârstă şi cei tineri nu mai vor să lipească tălpi de bascheţi. De altfel, în cazul operatorilor în producţie preselecţia se face simplu: o probă practică.

De obicei, se caută persoane tinere, dar fără obligaţii şi, dacă se poate, chiar sterile. Cum să angajez o secretară care are patruzeci şi cinci de ani? Nu e suficient că ştie două limbi străine, redactează perfect corespondenţa cu partenerii, îi aminteşte din vreme şefului de intâlnirile de care el uită mereu fiindcă nu e în stare să îşi creeze un eveniment pe laptop sau telefon – doar el are atâtea pe cap, se ocupă de destinul atâtor angajaţi. Dacă nu e tânără şi drăguţă, să moară de invidie partenerii de afaceri, ce mai contează toate competenţele? Nu asta ne dorim toţi, mai ales după o anumită vârstă, să fim tineri? Şi cum mai putem visa altfel decât înconjurându-ne de ei? Iar domnişoara aceea drăguţă pe care o preferaţi doamnei de patruzeci şi cinci de ani nu trebuie să viseze nimic mai mult (eventual, să se culce cu şeful ei ar trebui să îi fie ţelul în viaţă).

Dacă vreţi să menţineţi pe cineva multă vreme pe un anumit post, orientaţi-vă şi înspre cei trecuţi de prima tinereţe.

10. Fişa aia de post nu e doar o prostie de care scrie în Codul muncii.

Când ai găsit, în sfârşit, un candidat satisfăcător şi îi dai să semneze contractul, este foarte important să înţelegi că nu îţi citeşte gândurile. Aşa că discută cu echipa ta, gândeşte-te cum trebuie să funcţioneze noua “rotiţă” în angrenajul ei şi scrie acolo, în nenorocita aia de fişa de post cam tot ce trebuie să facă omul. Pe urmă mai dă-i o foaie în care să îi indici clar obiectivele pentru următoarea perioadă, modul de evaluare şi recompensa aferentă atingerii lor. Şi încearcă să nu le modifici pe parcurs…

Dacă atâtea erori care, probabil, i-au nemulţumit pe mulţi (aş mai fi avut, dar oamenilor le plac cifrele “rotunde”, cum e 10), închei într-o notă amuzantă. O întâmplare pe care mi-a împărtăşit-o la o bere un şef de echipă serios şi preocupat mereu de optimizarea muncii.

Într-o zi, şeful cel mare îi adusese mândru amicului meu un sudor trecut de patruzeci de ani şi pe care i-l prezentase ca fiind primul neamţ pe care reuşise să îl angajeze.

Mândria patronului era întemeiată: noul angajat, ultimul rămas aici dintr-o familie de şvabi ai cărei membri luaseră drumul Germaniei de ani buni, îşi demonstră rapid seriozitatea şi priceperea. După prima lună, când băieţii din echipă nu ştiau ceva, veneau să îl întrebe pe “neamţ”, care avea mereu răspunsul corect şi le explica simplu şi fără trufie ce trebuia să facă.

A doua lună, echipa se deplasă pe un şantier a cărui finalizare presa. Dintre toţi, şvabul fusese singurul care nu comentase când li se ceruse să facă ore suplimentare.

Dar veni şi a treia lună… când îşi văzu fluturaşul de salariu, “neamţul” îl întrebă pe amicul meu unde este plata orelor suplimentare. Acesta îi explică ruşinat că tot ceea ce putuse face pentru el fusese să îi dea o primă fiindcă atât îi permiteau şi lui şefii, că orele suplimentare se recuperează când se poate şi alte argumente cu care mulţi dintre dumneavoastră probabil sunteţi familiarizaţi.

Dimineaţa următoare, electricianul se înfiinţă la secretariat aşteptând să iasă patronul. În buzunarul de la piept avea o hârtiuţă pe care îşi notase orele suplimentare efectuate. Neamţ fiind, avea răbdare.

Când l-a văzut pe marele boss, şi-a cerut scuze că îl deranjează, dar că el consideră că i s-a făcut o nedreptate şi că numai el o putea repara. I-a arătat hârtiuţa cu orele suplimentare şi i-a spus că merita să primească o anumită sumă în plus. Celălalt i-a răspuns că va primi o primă când se va finaliza cu bine lucrarea. Doar că sudorul nostrum insista, ceea ce a stârnit aroganţa şefului cel mare, care i-a răspuns că nu acceptă să fie tras la răspundere de un muncitor de-al său. Un răspuns la care neamţul a răspuns cu o politeţe britanică: “Atunci, să mă scuzaţi, dar vă bag în p… mamii voastre şi de acuma nu aveţi decât să sudaţi dumneavoastră pe şantier.”

Deci, atunci când cerem ceva, nu ar trebui să oferim la fel în schimb? După ani buni, în ceea ce priveşte raporturile dintre angajaţi şi angajatori, putem spune, în bună traditie liberală, că piaţa, şi nu legiuitorul, au echilibrat raportul de forţe.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp