Foto: Universal Images Group / DeAgostini / Alamy / Alamy / Profimedia
Un eveniment nefericit din viața mea m-a adus în Vietnam, pentru prima dată, în toamna anului 2008.
Cu tot necazul pentru care ajunsesem aici, de la început mi-a plăcut cam tot ce am văzut. Mi-am dat seama că este o lume nouă, o altfel de lume. Simțeam că-mi place. Nu pot să nu mă întreb și astăzi de ce mulți aleg ca destinație prin partea asta a Asiei țări precum Laos, Cambodgia, chiar Thailanda când există Vietnam. Țară exotică, dar foarte modernă, civilizată, unde se poate călători în siguranță – un lucru foarte important, cu locuri minunate și prețuri foarte bune pentru oricare excursionist. M-au impresionat imediat oamenii, amabili, prietenoși, cu o anumită curiozitate pentru străini, pe care nu am înțeles-o pe atunci.
Rândurile mele se doresc a fi o radiografie simplă a acestei țări, realizată prin ochii mei de turist. Sunt însemnările mele a tot ce am văzut, am înțeles pe parcursul a cinci ani. Poate sunt unele lucruri pe care nu le înțelegem, noi, europenii, poate sunt chestiuni pe care nu le știm. Scriu așa cum am văzut eu, țara, fără înfrumusețare, fără elogiere. Țara Vietnam nu are nevoie de laude. Ea se prezintă singură foarte bine. Dar nu poți să nu remarci frumusețile țării și frumusețea unui popor chinuit de alții timp de mai mulți ani, dar care nu s-a lăsat. Eu văd o țară în plină dezvoltare, iar de la an la an devine o țară de admirat din toate punctele de vedere. Voi scrie și despre ce nu îmi place, dar sunt atât de multe lucruri frumoase de povestit, încât cele urâte chiar sunt într-un număr prea mic și poate, normale.
Eu cred că atunci când ajungi într-o țară străină trebuie să respecți acea țară așa cum este ea. Este bine să le arăți locuitorilor oricărei țări în care ajungi că respecți descoperirile pe care le faci singur: locuri pitorești, deosebite, frumoase, natura, apele, mâncarea, chiar unele curiozități pe care, desigur, fiecare țară le are sau observi diferențe față de țara ta. Este bine să le apreciezi istoria, cultura, tradițiile lor, să observi oamenii, să vorbești cu ei, să te arăți interesat de tot ce vezi, de la buticuri, cafenele, restaurante, la școli, învățământ, spitale - sănătate, muzee, biblioteci, expoziții de artă etc. Este frumos să descoperi și oamenii locului, pe aceia care-și iubesc locurile natale și pot să-ți povestească lucruri deosebite despre ținuturile lor, despre țara lor, făcându-te pe tine, străinul, să-i vezi corect identitatea.
Am îndrăgit Vietnamul încă din anul 2008 dar, revenind peste 8 ani am văzut o țară complet nouă. Era o mare schimbare.
Încă de la coborârea din avion, în anul 2016 nu mai vedeam aeroportul minuscul din anul 2008, ci îmi apărea un aeroport ultramodern, aeroportul Noi Bai din Hanoi. Mi se spunea că aeroportul vechi era ca și abandonat. Așa cum era, nu se va mai folosi nici măcar pentru curse interne. Și acela se va moderniza (chiar așa s-a întâmplat). Noul aeroport era exact cum vedeam prin reclame, gigant, cu de toate, în toate compartimentele se vorbea limba engleză, și dacă cu ani în urmă era o limbă engleză mai șchioapă, acum, personalul vorbea o limbă engleză perfectă, dorind să-i primească cum se cuvine pe toți străinii. Un aeroport care are toate facilitățile unui aeroport din secolul 21.
Acum, nu mai recunoșteam nici drumul de la aeroport până în oraș. Apăruse o autostradă frumoasă cu multe benzi de circulație, nici nu știam unde să privesc mai întâi. Nu-mi venea să cred că eram în Vietnam. Ceva colosal! Am aflat că această construcție s-a făcut cu ajutorul japonezilor și chiar se numește „Podul prieteniei vietnamezo-nipone”. Adaug că în Vietnam sunt multe companii de construcții străine. Totul se face în parteneriat cu vietnamezii, dar întotdeauna Vietnam are 51%, iar compania străină 49% și niciodată altfel.
Mi-am dat seama că mulți necunoscători vorbesc în necunoștință de cauză despre Vietnam. Nu se cunoaște istoria acestei țări. Unii mai spun că Vietnam este împărțită în două, Vietnamul de Nord și Vietnamul de Sud. Nu! Vietnam este o singură țară.
Alții mai spun cu un aer doct, dar cu o mare stupiditate, că atunci când francezii și americanii vor pleca, vai de Vietnam...
Francezii, după ce au fost stăpâni în Vietnam vreo 80 de ani, ar fi trebuit să plece în anul 1945, în urma Proclamației de Independență. Dar, cu sprijin american, francezii au încercat revenirea până în anul 1954 când au conștientizat că nu mai au șanse și atunci au plecat definitiv. Iar, americanii, în urma unui război nedrept (1965 – 1973), cu mari pierderi și pentru americani, aceștia au plecat definitiv în anul 1975! Apoi, reconstrucția țării, în toate domeniile, a rămas să fie făcută de vietnamezi.
Adevărat că este vorba de Republica Socialistă Vietnam, dar cele două componente de bază, specifice comunismului, colectivizarea (1) și economia planificată (2), nu există în Vietnam. Așa o spun mulți pe un site de limbă engleză, Quora.com, unde scriu atât vietnamezii, cât și străinii care au trăit sau trăiesc în Vietnam.
În Vietnam funcționează piața liberă! De asemenea sunt școli particulare, facultăți internaționale, franceze, americane, australiene... Cele mai numeroase spitale sunt de stat. Dar există și clinici particulare conduse de vietnamezi sau și spitale particulare sau într-o colaborare, vietnamezo-franceză, vietnamezo-germană, vietnamezo-singaporeză etc. Sunt multe, multe companii/firme străine, în toate domeniile. În construcții sunt firme renumite, japoneze, singaporeze, spaniole, islandeze. În toate domeniile, vietnamezii fac specializări în Europa sau SUA.
Mi-am dat seama că Vietnam este o țară liberă care se gospodărește singură, nu ascultă de nimeni. Este o țară cu adevărat fascinantă, liberă în care se împletește frumos trecutul tumultuos cu modernul care te copleșește. Că încă este sărăcie, că sunt încă probleme, că mai au multe de rezolvat, este foarte adevărat, dar să ne gândim că Vietnam este a 15-a cea mai populată țară din lume, are 95.500.000 locuitori și o suprafață de 310.070 km², cam cât era România Mare, înainte de 1940. Populația României, acum, este de 21.980.534 locuitori și o suprafață de 238.397 km² . Așadar o populație de cinci ori mai mare decât a României pe un spațiu ceva mai mare. Iar mai mult de jumătate din suprafața țării are munți si junglă. Nu le este ușor. Este chiar foarte greu și cu atât mai mult este de lăudat la câte au realizat și realizează. De aceea și unii vietnamezi muncesc în străinătate. Oricum, numărul vietnamezilor plecați din țara lor este mult mai mic decât al românilor care părăsesc România.
Ceea ce mi se pare mie important pentru Vietnam este că se văd îmbunătățiri de la an la an... Sunt atâtea schimbări în toate domeniile, așa încât oricine a vizitat țara acum 5 ani, de exemplu, nu o va mai recunoaște azi.
Îmi place tot ce văd și trăiesc în Vietnam. Îmi plac marile orașe, construcțiile vechi și noi, toate locurile prin care am trecut mă încântă, ca și obiceiurile, oamenii, mâncarea, facilități în multe… străzi întregi cu cafenelele lor... Cafenelele Vietnamului pot rivaliza cu cafenelele Parisului sau Londrei. Aici sunt cele mai multe, cu cele mai alese sortimente, cu o servire ireproșabilă, prețuri la îndemâna oricui, iar ambianța te cucerește total.
În Vietnam există un ”je m’en fiche” în sensul bun, un fel de ”… la urma urmelor, mai este și mâine o zi”. Nu se știe ce va fi mâine, așa că trăiește-ți viața acum! Eu văd prin asta un mod de viață mai odihnitor, mai liniștit, mai omenesc.
În Vietnam mulți oameni fac gimnastică. De la copii, până la cei mai în vârstă. Chiar și la 80 de ani, femei și bărbați ies odată cu răsăritul soarelui, dar și spre sfârșitul zilei, la gimnastică, prin parcuri, în sălile de gimnastică. În afara sălilor special amenajate, parcurile sunt luate cu asalt, există aparate de gimnastică în fiecare parc. Fiecare își face exercițiile dorite, fără jenă, fără a-i băga în seamă pe privitori. Au o degajare și o nonșalanță de invidiat!
Vietnamezii îi plac pe străini, sunt prietenoși cu ei, iar dacă ajungi în locuri mai îndepărtate decât orașele foarte dezvoltate te cucerește amabilitatea ieșită din comun. Ei te copleșesc cu bunătățile lor, la prețuri foarte mici. De multe ori, vietnamezii îmi amintesc de românii deosebit de atenți cu străinii. De multe ori fac comparații cu românii, în special pe la sate, chiar văd asemănări între țăranul român și cel vietnamez.
Sunt ceva asemănări...
Ospitalitatea lor chiar îmi amintește de țăranii noștri și mă duce cu gândul la Calistrat Hogaș, când în peregrinările lui, e adevărat prin țara lui și nu prin străinătate – ”Pe drumuri de munte” – este primit într-o familie de țărani români cu copii care se uită curios la străinul care stă la masă cu ei. Are Hogaș o povestire minunată de cum se mănâncă laptele cu mămăligă… Savuroasă povestire!
Așa și în Vietnam, călătorind, m-am convins și că minunăția lumii, copiii, sunt peste tot la fel (de asta mi-am amintit de povestirea lui Hogaș). Ei se uită curios, vor să te vadă, se ascund după fusta mamei, se dau înainte și înapoi, cu priviri jucăușe, neștiind ce este mai bine să facă. În Vietnam, copiii care învață limba engleză cu acribie de la grădiniță, de la 3-4 ani, încearcă, vor să vorbească cu tine, încep timid cu un Hello, iar unii mai îndrăzneți continuă așa cum i-a învățat doamna profesoară de engleză, How are you... you are from… what is your name… Sigur că pe străini îi amuză, iar părinții copiilor sunt încântați că, deși așa micuți cum sunt, ei fac înțelegerea mai ușoară cu străinii.
Găsesc asemănări cu multe locuri, construcții din țara mea. Am observat unele gări, aproape identice cu ale noastre, unele clădiri, parcă erau din România, până și unele flori sunt la fel, crizantemele, crinii, lalele, garoafele, tuberoze...
Castelul de apă / Château d’eau Hàng Dâu – Hanoi, construcția francezilor – anul 1894
Foișorul de foc – București, construcție din 1890.
Amândouă construcțiile sunt într-o intersecție.
Clădire în orașul Ho Chi Minh - parcă ar fi Cazinoul din Constanța:
Așa cum am mai spus, cred că sunt mult mai multe lucruri de admirat în Vietnam decât cele care nu ar plăcea.
Am constatat că vietnamezilor le place să se distreze, să se bucure de viață. Duminica și în zilele de sărbătoare, atât restaurantele mari, dar și berăriile sau micile localuri stradale sunt pline, chiar de dimineață și cu multe femei la mese. Singure sau cu câteva prietene, fie femei împreună cu întreaga familie, părinți, copii, prieteni. Am întrebat de ce duminica oamenii nu stau acasă și de dimineață sunt în restaurante. Mă întrebam cum familii întregi să vină să mănânce la restaurant?! Mi s-a dat un răspuns pe care-l găsesc chiar foarte bun, normal: femeia vietnameză, fiică, soție sau mamă are dreptul la repaos! Pentru ea, duminica este o zi de sărbătoare. Femeia vietnameză trebuie să fie și ea servită, să stea la masă, să aibă chiar și numai o dată pe săptămână puțin relaș. Am văzut bucurie și mulțumire în ochii multor vietnameze în ziua de duminică. Trebuie să spun ceva mai multe despre femeia vietnameză.
Ea, femeia vietnameză este în toate. Mă gândeam la multe din cuvintele adresate femeii de către mulți oameni celebri de-a lungul secolelor: scriitori, poeți, oameni de știință, actori, pictori, sculptori care au omagiat femeia, într-un fel sau altul. Din păcate, nu am găsit tipul femeii vietnameze pe nicăieri.
Poate, un portret cât de cât adevărat ar ieși dacă aș combina mai multe cuvinte din mai multe dictoane celebre. Femeile vietnameze sunt soții desăvârșite, mamele sunt nemaipomenite. Femeia vietnameză este puternică, are putere de sacrificiu mai mare decât a bărbaților, ea își plânge morții în tăcere, nu se vaită, suferă în tăcere, dar nu este umilă, putând fi și misterioasă, și frumoasă și vrednică.
Femeia vietnameză face la fel de bine și muncile bărbaților: conduce motocicleta, pe străzi cei mai mulți vânzători ambulanți sunt reprezentați tot de femei, la câmp, parcă, tot femeile sunt mai multe, vânzătoare în magazine tot femeile, sunt multe femei-medici, ingineri, profesori, de manechine nici nu mai vorbesc, tot femeia este mai receptivă și în acest sector. Îmi spunea cineva că femeia supusă, cuminte, ascultătoare care face totul fără să crâcnească este specificul femeii din Asia. Nu cred că mai este chiar așa. Oricum, eu aș pune femeia vietnameză pe un piedestal la care să te uiți cu admirație și respect. Femeia vietnameză tânără știe să fie mai atentă cu viața ei, la cum se îmbracă, la cum conduce motocicleta, la cum vorbește, ea vrea să treacă peste barierele tradițional-exagerate. Cele tinere învață, vor să se auto-depășească, vor sa-și construiască o viața mai ușoară, mai interesantă, cu greutăți mai puține decât au avut mamele sau bunicile lor.
Încă ceva văzut și trăit în Vietnam: Respectul pentru sărbători, păstrarea tradițiilor. Respectul pentru familie. În Vietnam chiar există respect deosebit pentru bătrâni. Ei bine, Vietnam este și țara bătrânilor. Spun asta gândindu-mă și la cartea lui Cormac McCarthy „Nu există țară pentru bătrâni”/ „No Country for Old Men”, cu filmul american realizat de frații Joel și Ethan Coen. Mi se pare frumos că la marile sărbători, părinții, bunicii sunt vizitați de copii, nepoții aduc cadouri bătrânilor. Își amintesc unii de alții, măcar o dată sau de două ori pe an să se întâlnească în familie. Cu toții la masă, cu ceaiul și mâncărurile tradiționale, cu un pahar de bere, își povestesc ce au mai făcut de la sărbătoarea din anul trecut. Viața este scurtă și atunci de 2-3 ori pe an nu este mult să-ți revezi famila, să te întâlnești cu bunicii, verișorii, unchii sau mătușile tale. Respect pentru o asemenea gândire!
Alături de sărbătorile petrecute în familie, siguranța cetățeanului... alături de liniștea cetățeanului sunt două constante de apreciat în Vietnam.
În Vietnam serviciile de curierat merg strună! Mi-a ajuns un pachet din Saigon (sudul țării) până în nordul țării, în capitala Hanoi, în aceeași zi (distanța cam cât între București și Satu Mare!). Mi se pare admirabil. În viitor, voi veni cu multe exemple și aici.
Muzeele din Vietnam sunt multe, deosebite și mai ales frumos întreținute, ilustrative pentru ceea ce este o țară. Muzeele de istorie prezintă istoria zbuciumată a poporului și te minunezi la câte sacrificii a putut face acest popor. Cum au fost distruse familii întregi: copii, mame, soții, tați, nepoți toți morți, iar singurii rămași în viață, bunicii sunt împăcați chiar dacă lăcrimează când îți povestesc, sunt mulțumiți pentru că țara este liberă. Voi reda povești copleșitoare, dureroase.
Câte familii distruse, câți tineri morți, atât de tineri, care nici nu au trăit, nici nu știau ce este viața. Întrucâtva, istoria poporului vietnamez se aseamănă cu istoria țării noastre. În sensul că atât românii cât și vietnamezii nu au atacat pe nimeni, niciodată. În schimb, ei au fost atacați și doar s-au apărat.
Astăzi nimeni nu mai poartă ranchiună, nimănui. Se pare ca au uitat tot, vor să-și construiască țara în pace, așa cum doresc ei și pot s-o facă.
Cozile imense existente, de sute de oameni zilnic, vietnamezi, dar și mulți străini pentru vizionarea Muzeului Ho Chi Minh Mausoleum din Hanoi reprezintă ilustrarea vie că turiștii de peste tot sunt interesați, vor să se convingă de ce s-a scris, despre ce au auzit…
Muzeul de istorie militară, Muzeul de artă, cu picturi care în altă țară i-ar face celebri pe unii, Muzeul Femeii, Muzeul de etnologie din Hanoi sau Muzeul războiului, Muzeul rămășițelor războiului, Palatul Independenței cunoscut sub denumirea de Sala de Convenții pentru Reunificare, Muzeul de artă, multe Galerii de artă sunt de văzut în orașul Ho Chi Minh. În orașul Da Nang, Muzeul Cham este cel mai mare muzeu care prezintă artefacte Cham din Vietnam. Multe colecții din sculptura Cham sunt găzduite în Muzeul Guimet din Paris, dar sunt exponate și în alte muzee de artă din Hanoi sau Saigon.
Un cuvânt și despre omniprezenta motocicletă. În Vietnam, motocicletele sunt ca o artilerie pe câmpul de luptă când pornesc de la stop. Este o nebunie curată pe străzile din Vietnam. Stopurile care există nu se respectă prea mult, oricât se încearcă să se spună că este și civilizat și necesar. Abia dacă în intersecțiile mari se reușește respectarea stopului. Mai e mult până la a fi respectat în totalitate – așa îmi spun chiar vietnamezii … e greu, foarte greu (totuși, eu contrazic puțin, pentru că am observat că în orașele mai mici, chiar prin unele sate unde sunt stopuri, regulile de circulație sunt mai respectate decât în orașele mari... așa că șanse sunt). Cu toate acestea, eu văd și un fel de logică în nerespectarea stopurilor. Este așa de mare numărul de motociclete, încât dacă s-ar merge reglementat, s-ar produce blocaje teribile. Or, dacă se merge încet, cu grijă, se feresc și pietonii și motocicliștii. Totul este ca tu, pieton, să nu mergi repede, la traversat, pentru ca motociclistul să aibă timp să te vadă și să aprecieze corect situația. Deși pare o adevărată epopee ca să traversezi strada, am constatat că după două, trei zile de plimbări pe străzile orașelor, te obișnuiești. Nu aș fi crezut că voi putea să mă angajez și să traversez strada, vreodată, singură. Cu toate că nu este ușor, am reușit. Se poate. Motocicleta este bună la toate: pe lângă utilitatea absolut necesară a oricărei familii de a se deplasa la muncă sau de a duce copiii la școală sau grădiniță, motocicleta transportă tot: valize și diverse bidoane, pachete, lăzi, sticle, geamuri și oglinzi, vase de porțelan, ditamai porțelanuri transportate pe motocicletă și prinse în câteva sfori, animale vii, dar și tăiate, păsări vii, cofraje pline cu ouă, flori și fructe … multe din fotografiile mele au surprins toate acestea.
... Au rămas atâtea nespuse, de aceea voi reveni.
Povestea mea va continua...
Textul face parte din cartea pe care Vali Constantinescu o are în pregătire
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.