De obicei feed-ul meu de Facebook e destul de pozitiv și chiar mă mândresc cu asta. Când aud pe cineva spunând că social media e inutilă sau nocivă îmi vine să zic „Păcat că nu ai un feed ca al meu!”.
Multe dintre cunoștințele mele sunt persoane întreprinzătoare, concentrate pe creștere personală și discuțiile pe care le văd sunt constructive, în direcția „cum facem mai bine?”.
Să nu mai zic de toate lucrurile pe care am ajuns să le citesc, urmăresc sau experimentez ca urmare a discuțiilor pe care le-am văzut pe social media. Însă uneori (mai ales în ultimele săptămâni) apar anumite subiecte care par că fac totul să explodeze.
Nu poți să nu te întrebi ce poate cauza așa o redirecționare a atenției și energiei noastre.
Pentru că nu prea pare să aibă mult sens să-ți consumi energia certându-te cu străini pe internet în loc să petreci timp cu prietenii, nu? Sau, de fapt, să ajungi să te cerți chiar și cu aceștia din urmă.
Și atunci, de ce o facem?
Pentru că astea-s genul de întrebări care mă fac pe mine să-mi consum energia, am început să fiu mai atent la aceste discursuri publice.
Uitându-mă la cum reacționează în general lumea, cred că sunt 2 motive principale pentru care postăm mesaje despre lucruri care nu ne plac, mesaje „de hate”.
a) Aceste personaje sau lucrări de artă sunt ca o oglindă pentru societate și ne arată o față a acesteia pe care nu vrem să o acceptăm.
b) O facem pentru a ne semnala propria virtute.
Reacționăm când nu ne place ce vedem în oglindă
Se spune adesea că arta reflectă viața. Iar acest lucru este valabil mai ales când vine vorba de persoane sau filme care au capacitatea de a declanșa emoții puternice în cei care le întâlnesc.
Se întâmplă adesea ca ele să servească drept oglindă a societății, arătându-ne aspecte ale noastre pe care este posibil să nu dorim să le acceptăm ca fiind adevărate.
Să-l luăm pe Andrew Tate de exemplu, despre care tot am auzit de ani de zile, dar efectiv nu am înțeles de ce lumea vorbește despre el.
Dacă nu-l știi, e un fost kickboxer și acum e influencer și vorbește despre succes și bani.
Dar sunt mii de foști sportivi activi în online. Mulți dintre ei au pornit și afaceri după cariera sportivă. De ce nu vorbim despre ei, dar despre Andrew Tate da?
Dacă te uiți la unele lucruri pe care le face – pozatul lângă mașinile sale scumpe, opinii despre masculinitate și posibil chiar trafic de persoane, e greu să nu-ți stârnească o emoție.
Dar cred că ce ne stârnește și mai mult e faptul că milioane de oameni (mai ales bărbați) îl urmăresc pentru că își doresc să fie ca el.
Realizăm că nu e unic, ci e reprezentantul unui grup deloc mic al societății noastre. Ei bine, despre asta e și mai greu să te abții să vorbești (cred că asta fac și eu acum).
Cred că povestea e similară și cu filmul Teambuilding.
Nu cred că nimeni se aștepta să vadă un film de Oscar. Mai ales că cei care au realizat acest film au mai creat unul în trecut, „Miami Bici” cam la același nivel, aș zice eu.
De ce vorbim despre unul și despre celălalt nu?
În Miami Bici era vorba de români de la țară plecați în afară care vor să se descurce și ei. Și cu puțină șansă, o fac. Nimic rău în asta, e „Romanian Drim”, deci ne-am uitat la el, am decis dacă ne place sau nu și am mers mai departe.
Dar când te uiți la Teambuilding ți se prezintă cum este o parte din experiența într-o corporație, parcă e mai greu să te abții. Mai ales că știi că deși or fi exagerate lucrurile, trebuie să existe un sâmbure de adevăr acolo.
Și, cred eu, nu vrem să acceptăm că ăsta e mediul corporatist. Dar ăsta e. Nu la nivelul din film, cum nu sunt așa nici ardelenii, oltenii sau bucureștenii, dar există un sâmbure de adevăr.
Dacă ai lucrat într-o companie mai mare, sau ai interacționat cu ea, știi că acel „Kind Reminder” sau „Cum spuneam și în e-mailul anterior” include și o mică înjurătură acolo. Adică citește și tu, frate, înainte să întrebi din nou…
La fel cred că a fost cazul Joker (2019) și alte filme și forme de artă despre care nu am putut să nu vorbim.
Fie că ești de acord sau nu, aproape că nu poți să nu vorbești despre ele.
Însă în general cred că cele care ne fac să devenim defensivi ne fac mai înclinați să răspundem.
Ne folosim de astfel de subiecte sau persoane ca să ne semnalizăm propria virtute
Să ne gândim:
Există un film sau o carte (precum 50 Shades of Grey) despre care te-ai decis că nu-l vei urmări sau citi. De ce ai posta că NU o vei face?! La urma urmei, sunt milioane de filme și cărți pe care nu le vei urmări sau citi. Însă observ că uneori vorbim despre ele pentru a ne poziționa de cealaltă parte.
„Eu nu-s așa. Eu sunt opusul. Uite ce-mi place mie”.
Dacă ai rezonat cu rândurile de mai sus, sau chiar ți-au trezit emoții negative, pentru tine le-am scris. Nu o lua ca pe un atac. Fiecare e liber să facă ce vrea. Ce îmi doresc eu e doar să fim mai sinceri cu noi. Și să alegem conștient lucrurile în care ne investim energia.
P.S. Da, m-am uitat la Teambuilding și feedbackul este pozitiv.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Pe de altă parte, nu știu dacă putem trasa o paralelă între Joker/Teambuilding și cazul Tate. Mulți l-au luat în serios pe Tate, în timp ce spectatorii Joker/Teambuilding ȘTIU că filmele sunt o metaforă, chiar și una ironică.