De la Pleșu la Patapievici. Escală în Italia. Întârziere din cauza grevei

Foto: Inquam Photos / Bogdan-Ioan Buda

O personalitate culturală a spus odată că lumea vine la târgurile de carte ca să se vadă, nu pentru cărți. Situația asta este potrivită pentru politicienii care apar prin peisaj. Cum mi-a spus cineva la târg, trebuie să-i privim cu milă, se vede pe ei că sunt confuzi și nu înțeleg ce se întâmplă în jurul lor. Bun, acum că am mi-am făcut datoria și am menționat cuvântul „politicieni” în articol, situație obligatorie dacă vrei să fii citit, să trecem la lucrurile cu adevărat importante, vorba lui Alexandru Paleologu.

Între 24 și 28 mai s-a desfășurat a XVI-a ediție a Salonului Internațional de Carte „Bookfest”. Primul lucru pe care l-am făcut atunci când am intrat în târg a fost să îl caut pe Mihai Mitrică, director executiv al Asociației Editorilor din România, organizație sub care se desfășoară evenimentul. 

- Domnule Mitrică, cu ce vine nou această ediție a „Bookfest?”

- Cu invitatul de onoare, care este Italia la această ediție, care are un stand foarte frumos și un program extrem de antrenant de evenimente. Cu o așezare a standurilor ceva mai aerisită și prin asta o experiență a publicului, sper eu, mult mai plăcută decât la edițiile anterioare, pentru că culoarele care au o lățime minimă de patru metri reprezintă pentru oameni posibilitatea de a circula în voie și de a nu se ciocni neapărat de alți vizitatori. Și cu prețuri foarte bune la cărți, pentru că Asociația Editorilor din România s-a străduit să nu crească tarifele pentru expozanți și prin urmare nici expozanții nu au venit aici cu prețul de librărie, ci cu reduceri consistente, unele cazuri merg până la 70-75%.

- Care este ponderea publicului tânăr și cât de atractiv este acest eveniment pentru această categorie?

- Depinde ce numim public tânăr, pentru că grosul publicului este peste 35 de ani și, din păcate, după cum arată și studiile, tinerii nu prea citesc. Tinerii din orașele mari și foarte mari din România nu prea citesc. Mă refer la un studiu pe care l-am prezentat deja, susținut de fundația Tinmar, și acest studiu ne-a arătat că 51% dintre tinerii și 18 și 24 de ani nu au citit nicio carte în ultimul an.

Îmi continui drumul prin târg, tinerii, nu cei din studiu, mișună printre tarabe. Toți au câte o pungă pe care este trecut numele unei edituri. Unii poartă pe umeri niște papornițe din material textil care sunt la modă acum. Pline cu cărți, bineînțeles. Profit de ocazie și intru în dialog cu trei eleve. Nu despre cărți, ci despre cum văd ele greva profesorilor:

- Enervantă!

- Vi se par justificate revendicările profesorilor?

- Depinde, sunt profesori care citesc de pe slide-uri, care nu cred că se vor schimba dacă primesc măririle.

- Vă gândiți că s-ar putea să aveți probleme cu încheierea mediilor?

- Am întrebat asta, profa de engleză ne-a spus să întrebăm la guvern.

Fără să vreau, am iscat o dezbatere în micul grup. Observând tonul colegei, una dintre fete i-a răspuns:

- Meseria de profesor trebuie respectată!

Iar a treia a tras concluzia, care, dacă ar fi după mine, ar fi proiectată pe Palatul Victoria, pentru că este exact cheia grevei profesorilor:

- Nimeni nu mai vrea să se facă profesor. Nu e vorba numai de generațiile de 50 de ani, ci de ce vine și după.

- Ce clasă sunteți?

- A XI-a.

Un alt grup, de data asta de clasa a X-a, mi-a prezentat o altă perspectivă a grevei:

- La noi în liceu nu este grevă, doar trei profesori au intrat în grevă. Nici nu se vorbește prin liceu.

- De la ce liceu sunteți?

- Colegiul Național „Iulia Hașdeu”.

După aceste discuții, am hotărât să las educația formală deoparte, școala dâmbovițeană reprezintă unul dintre acele lucruri care se opresc la intrarea în târg, alături de altele asemenea, care nu au nicio legătură cu cultura. Horia-Roman Patapievici a scris că adevărata școală a făcut-o după orele de curs, cu profesori cărora nu le-a auzit niciodată glasul. Asta este adevărata școală. Poate că, dacă am proceda toți așa, am descoperi paradisul. L-am găsit pe Horia-Roman Patapievici la standul Polirom, prezentând, împreună cu Răzvan Voncu, cartea „Despre doliu”, scrisă de Mircea Mihăieș.

- Domnule Patapievici, cum își pot construi tinerii paradisul?

- Răspunsul nu este doar pentru tineri. Cum se construiește paradisul? Problema paradisului este că l-am pierdut, pentru că am fost izgoniți, și că l-am pierdut pentru că ne-am pierdut simțurile paradisiace. Problema fundamentală este că noi nu-l mai vedem acolo unde este. Și ce trebuie făcut, lucrul cu care trebuie început, este să răspunzi la întrebarea „cum îmi pot recăpăta simțurile paradisiace?” Și răspunsul este a reînvăța să simți paradisiac, pornind de la paradisul care este încorporat în operele de artă. Există o enormă cantitate de paradis încorporat în opera de artă.

Paradisul este în operele de artă. Cărtărescu, care se plimbă pe la târg cu un ghiozdan din piele roasă pe umăr, căutând, probabil, următorul eveniment la care trebuie să vorbească, a spus într-o conferință că literatura se află în centrul artelor. Așa cum credem că știm, lumea nu mai citește, iar științele umaniste sunt în cădere liberă. L-am rugat pe scriitorul Iulian Bocai să dea un răspuns asupra acestei probleme. Tocmai și-a publicat un volum intitulat „Eseuri”, iar unul dintre texte poartă titlul „Mor umanioarele?”

- Domnule Iulian Bocai, mor umanioarele?

- Nu mor, dacă „mor” aici înseamnă că dispar cu totul. Știm că nu se întâmplă asta, fiindcă facultăți de litere, istorie și filozofie încă există și ele pregătesc absolvenți, așa că umanioarele ca discipline produc încă cunoaștere și sunt încă dinamice. Mor într-un sens mai abstract, în aceea că o parte din etosul lor pare să se schimbe. Când lumea spune că umanioarele sunt în declin,  vor să spună cu un anumit fel de a înțelege cultura e pe cale de dispariție, și-anume că lucrurile nu mai sunt luate în serios în vechiul înalt înțeles umanist, când o operă literară era simbolică pentru o valoare universală, pe care o întrupa. Presupun că în sensul acesta tradițional, umanioarele mai degrabă mor, da. Întrebarea esențială este dacă credem că primul fel de producere de cunoaștere merită încă numele de umanism.

Întâmplător, apropo de artă, ediția de anul acesta găzduiește un eveniment important, reafirmarea lui Andrei Pleșu în calitatea de critic de artă cu două volume, „Ochiul și lucrurile” și „Capodopere în dialog”.

- Domnule Andrei Pleșu, mai este actuală critica de artă?

- Nu așa cum era pe vremea când eu am ales această profesiune. Meseria a intrat în criză încă din deceniul nouă al secolului trecut, când a apărut o carte a unui mare istoric de artă, Hans Belting, care se numea „Sfârșitul istoriei artei”. E, nu e chiar cazul, dar e o mare diferență între atmosfera din anii tinereții mele și cea de atunci, iar eu am senzația că o carte despre acea perioadă ar putea să fie utilă pentru redeschiderea unui orizont în acest domeniu, care e foarte important pentru că nu e numai o problemă de cultură curentă, e vorba și de o problemă de educație, de bun-gust. Suntem înconjurați de tot felul de fenomene arhitecturale, vestimentare, comportamentale, care atestă o scădere sau o deformare a bunului-gust, printr-o anumită educație, începând chiar din școală. Dar să sperăm că, încet-încet, normalitatea își va face loc.

Închei relatarea mea de la „Bookfest” cu intervenția Marei Chirițescu, traducător al operei lui Cesare Pavese și fondatoare a Asociației „Amicii lui Pavese”, sub care se desfășoară librăria și editura „Pavesiana”.

- Doamnă Mara Chirițescu, cum vi se pare prezența Italiei la Salonul Internațional de Carte „Bookfest”?

- În primul rând, dacă ne gândim la ce scrie în standul Italiei, „Spirit latin”, Italia, care este invitat de onoare și reprezintă acest spirit latin. Noi am încercat să respectăm această simbolistică și am venit împreună cu elevii de la școala italiană și cu Editura „Pavesiana” prezentând o traducere în care cele două culturi se regăsesc printr-un personaj exemplar, întâmplări exemplare din Primul Război Mondial, când personajul acestui roman istoric, „Laguna tăcea”, a ajuns și în România, dar nu oriunde, ci în acele porto franco, cum era de exemplu Sulina, unde reprezentanțele maritime comerciale erau prezente și unde au făcut cultură. Atât cultură italiană, cât și cultură românească. Asta înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Deci vorbim de un soi de „europolis”, copiii încercând să înțeleagă acest concept, ce înseamnă, de fapt, „europolis”? Și l-au concretizat prin traducerea lor, au intrat în spiritul tematicii pe care Italia a propus-o la acest Salon de Carte „Bookfest”.

„Europolis” este și titlul unui roman scris de Jean Bart, acțiunea se petrece la Sulina. Mă rog, mă opresc aici cu relatarea, deja am depășit spațiul pe care e dispus cititorul mediu să-l parcurgă. Morala poveștii noastre este că există în continuare oameni deosebiți, trebuie doar să-i căutăm.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp