Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Despre Moarte. Un serial, două cărți și un memento mori

Aș vrea să vă conving sa citiți o carte tradusă în românește: „Sapiens, o scurtă istorie a omenirii” de Yuval Noah Harari și încă una, din păcate din câte știu eu, doar în engleză și alte limbi de circulație internațională: ”Immortality” de Stephen Cave. Aviz editorilor care ar dori eventual să mai publice un titlu extraordinar pe care doar vreo 383,4 români să-l cumpere.

Pentru cazul probabil în care vi se pare că nu aveți timp, sau cititul vă adoarme, faceți-vă măcar cadoul oarecum echivalent de a urmări serialul NBC The Good Place (pe Netflix și nu numai). Pentru cei hăituiți de deadline-uri, activități extracuriculare a copiilor, săriți peste vorbirea despre cărți direct la reclama deșănțată, dar vă asigur neplătită, pentru The Good Place.

Moartea este în sine de cele mai multe ori oribilă, dar mereu interesantă ca subiect de discuție, deși de vreo două secole a devenit temă publică tabu. Nu se face să vorbim despre bani, politică și moarte din pudoare, politețe, adică de frică.

Sigur, regimul diverselor credințe religioase ne impune, în funcție de fervoarea trăirii, dogme și catehisme în care problema este deja rezolvată, digerată și regurgitată în porții convenabile pentru toate segmentele demografice de audiență.

Dar dezbaterea despre probabil cele mai puternice întrebări care ne mână pe toți e ucisă din pudibonderie metafizică de la bun început.

De unde venim, încotro ne ducem? De ce murim? Ce se întâmplă după ce murim? Cum învățăm să facem față morții?

Probabil că voi muri fără să fi ajuns prea departe de vatra primului gând. De fiecare dată când mi se pare că am mai urcat o treaptă, orizontul explodează și răspunsul naște alte multe întrebări precum capetele proliferante ale Hidrei.

Totuși, eu unul am o poftă mai mare de mâncare și dorm mai bine după ce am citit cele două cărți cu creionul în mână subliniind și mâzgălind reacții de stupefacție.

„Deveniți prin noi înșine zei, însoțiți doar de legile fizice, nu răspundem nimănui... Există oare ceva mai periculos decât zeii veșnic nemulțumiți și iresponsabili care nu știu ce vor?”

„Sapiens” e la modă mare într-o intersecție aglomerată a lumii academice și a celei corporatiste. Fascinația este molipsitoare. Autorul are capacitatea rară de a spune povești convingătoare dintr-un unghi foarte larg și să tragă concluzii fulminante.

Yuval Noah Harari te convinge că omenirea este rezultatul unei serii de „revoluții” – cognitivă, agricolă și științifică. Dintre toate singura surpriză este așa zisă revoluție cognitivă, adică capacitatea unică de a imagina lumi nevăzute, dincolo de cea care ne parvine prin simțuri din realitatea obiectivă.

Autorul decretează că civilizațiile, oricare dintre ele: trecute, prezente și viitoare, sunt realități inter-subiective imaginate, arbitrare. Drepturile omului? Ficțiune, la fel ca sclavagismul, liberalismul, comunismul, fascismul, umanismul și orice altceva imaginabil.

Sigur, unele ficțiuni sunt categoric preferabile altora, mai ales dacă vei fi fost sclav, gladiator sau lesbiană în Arabia Saudită, dar în fond, orice am crezut și vom crede vreodată nu poate veni din vreun drept natural.

Culmea e că ultragiul provocat de așa o ipoteză lasă loc unei înțelegeri mai largi și unei perspective înțelepțite când citești chiar primele trei capitole.

Ce au în comun figurina omului cu cap de leu sculptat acum 32,000 de ani găsit în peștera Stadel (Germania) și leul siglei companiei Peugeot? Autorul ne spune că ambele sunt posibile grație revoluției cognitive. Puterea de a reprezenta lucruri care nu există și de a le materializa ulterior. Consecința directă a revoluției cognitive a fost cucerirea întregii planete de către o specie de primate între multe altele: neanderthalensis, sapiens, floresiensis. Odată cu luarea în posesie a universului fără vreun plan coordonat au urmat și consecințele: marea extincție a faunei care continuă și azi după ce va fi început în vremuri pe care greșit le considerăm ca timpuri de coexistare idilică cu natura. E posibil chiar ca cel mai atroce genocid comis de Sapiens să se fi pierdut în preistorie, altminteri e dificil de explicat dispariția „verilor” noștri, aparent mai bine adaptați la condițiile de viață din Europa și Asia, dar fără noi.

Sapiens îți dă fiorul istoriei și oarecum înșelător sentimentul că poți cuprinde cu mintea toată istoria omenirii, o iluzie firește nu cu mult diferita de iluzia filmelor 3D la cinematograful IMAX. Civilizațiile îți șed cuminte acum în palmă, blânde și prietenoase. Deși amăgitor, foarte reconfortant, perfect pentru amatorul de cunoaștere de dragul plăcerii de a ști.

Dacă nu v-am convins eu să citiți cartea, poate o va face autorul TED Global London:

Non fui, fui, non sum, non curo

Ca să nu te semețești, e atunci bine să-l vizitezi pe Stephen Cave și a sa „Nemurire” (cum aș traduce eu titlul englezesc al cărții, Immortality). Miezul cărții stă în ideea că moartea individuală este piatra de temelie a oricărei civilizații omenești. Tot ceea ce construim: piramide, temple, tot ceea ce creăm: artă, știință, politică, societate, economie, nu e altceva decât moduri sofisticate de a ne anestezia spiritul înfricoșat de așa-zisul paradox al morții. Știu, observ că toți oamenii mor, pot înțelege și accepta asta, dar nu pot accepta că EU voi muri.

Civilizația akkadiană, asiriană, babiloniană, egipteană, inca, maya, persană, greco-romană sau oricare la care vă veți putea gândi vreodată nu e altceva decât un anestezic, un Nurofen forte pentru amăgit spiritul sau sufletul, despre care, foc și jale, autorul ne înștiințează nonșalant că este foarte probabil să nu existe.

Pentru bunii creștini, musulmani, budiști, hinduși, jupiterieni (sunt nesigur care ar putea fi termenul pentru cultul lui Jupiter/Zeus) cred că voi fi spus destul, puteți închide fereastra browser-ului. Acum.

Pentru cei curioși, citiți rogu-vă despre cele patru mari narațiuni ale Nemuririi care ne fac tolerabilă existența și ne edifică civilizațiile.

Nemurirea ca tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. 

Cei vechi goneau după elixirul vieții și tinereții veșnice precum Qin, legendarul împărat unificator al Chinei, cel îngropat cu o armată de soldați de teracotă în mărime naturală, soții, funcționari, slujitori, animale de companie. Obsesia de a trăi veșnic l-a făcut să întemeieze una dintre cele mai puternice și influente civilizații umane și, în proces, să facă posibilă și civilizația japoneză, cu ocazia daravelelor cu nu mai puțin epopeicul Xu Fu.

Astăzi ni se spune că nu suntem departe de momentul în care bogații vor putea deveni cel puțin amuritori, dacă nu nemuritori. Medicina și știința vor putea compartimenta problema biologică a morții până când vom ajunge să nu mai murim de bătrânețe și de boală, ci doar în accidente. O soartă, marele egalizator al universului, pensionat pe caz de inadecvare. Nebunie, speranță?

Amurirea nu este nemurire, ne spune Cave. Ce poate fi mai înfricoșător decât să știi că vei putea trăi veșnic dacă nu te calcă tramvaiul sau nu te aruncă în aer vreun terorist? În Silicon Valley sunt destui hyper-miliardari care caută chiar acum o modalitate de a atinge o viteză critică de evadare din prinsoarea morții, adică să supraviețuiască până la „singularitatea” amuririi.

Nemurire ca înviere din morți – doctrina de bază a creștinismului care ne cere să credem că la Judecata de Apoi vom fi realcătuiți ca trupuri fizice, carne, oase, cartilagii, opțional chelii și varice. Unii se vor plimba în grădina raiului, alții, mai oropsiți, vor scrâșni din dinți și vor fi torturați fizic cum se făcea până nu demult în beciurile inchiziției și/sau ale puternicilor vremii.

Egiptenii mumificau trupuri cu ideea că în viața de apoi vei avea nevoie de corp, astăzi se speră că criogenia va face posibilă viața eternă a corpului.

Nemurirea sufletului – probabil cea mai răspândită formă de credință în eternitatea existenței individului. Până și ateii par a admite că există o entitate numită spirit, suflet, radical diferită de corporalitate, de natură transcendentă, chiar dacă nu divină.

Trupul moare, sufletul se eliberează din închisoarea sa de carne și se propagă la infinit.

Și totuși, încăpățânat, autorul pune întrebări dificile pentru orice suflet: ce se întâmplă cu sufletul în timpul anesteziei? Dar în somnul fără vise? Dacă sufletul este mai mult sau mai puțin decât văzul, auzul și celelalte simțuri, cum poți ști că sufletul tău nu este decât un miraj?

Ce sens are întrebarea: ce se întâmplă cu sufletul meu după ce mor? Pentru că, spune autorul, vei da din umeri întrebat fiind ce se întâmplă cu valurile după ce se sparg mal sau unde se duce melodia după ce orchestra a tăcut.

Dacă sufletul este însă doar un efect secundar al unei organizări complexe din elemente relativ simple, merită oare să trăiesc? Cum pot fi moral și pro-social dacă nu primesc desertul apoteotic al nemuririi? Mie ce-mi iese la afacerea asta?

Sunt stoicismul, epicurismul și/sau New Age răspunsuri convenabile sau metadonă pentru spiritul dependent de heroina nemuririi?

Cave are câteva răspunsuri, dar nicio soluție, ceea ce în mod bizar mie unuia mi-a indus o stare de calm neperturbat similar puținelor momente de fericire totală pe care le-am trăit.

Moștenirea – renumele

Alexandru cel Mare dormea cu Iliada adnotată sub cap, crezându-se descendent direct din Ahile, „cel iute de picior” cum îi zice Homer, de parcă va fi fost Usain Bolt. Mămâne-sa nu se sfia să doarmă cu șerpi în pat, zice-se pentru a legitima descendența zeiască a odraslei. După o vreme, Alexandru cel Mare pentru noi, dar cu siguranță Alexandru cel Groaznic pentru sutele de mii măcelăriți în imperiul Persan, a ajuns să se creadă urmașul lui Hercule și deci el însuși zeu.

Nemurirea lui era forma de nebunie a moștenirii istorice. Mori tânăr urmând fantoma Gloriei ca numele tău și isprăvile de vitejie să nu se stingă vreodată în memoria colectivă a posterității.

Dar ca orice om care nu bagă de seamă decât ceea ce-i convine, Alexandru Cel Mare pentru noi și cu siguranță cel Odios pentru perși, n-a citit și continuarea în care Ulise, coborât în Hades, află de la umbra marelui Ahile că ar prefera o zi de viață muncind pământul ca sclav, eternității de umbre de dincolo de Styx.

Și pentru că nemurirea este în toate cazurile imaginabile imposibilă, singurul leac la angoasa sinistră declanșată de paradoxul morții nu este decât înțelepciunea. Narațiunea înțelepciunii e mai veche decât narațiunile nemuririi. Epopeea lui Ghilgameș, mai veche ca vechiul și noul Testament, mai veche ca Vedele și Upanișadele, mai veche decât Cartea Morților, ne spune prin Shiduri, hangița de la capătul lumii ce e de făcut în caz de criză existențială și frică de moarte: „Privește-ți în ochi copilul care te ține de mână, îmbrățișează-ți soția de multe ori până vei muri, spală-ți trupul, mănâncă și dormi...”

Civilizația, cultura, literatura, poezia, cultura și orice altceva ar fi deci fie un efect secundar al fugii de moarte, fie consecința întâmplătoare a imaginației colective. Dacă suficienți oameni vor conveni să creadă că Peugeot, Justiția, cuptorul cu microunde, banii, religiile, adevărul și minciuna sunt la fel de reale ca piatra, apa, copacii și gândacii, atunci ele vor ființa și ne vor dicta existența.

Nu vă convine? Nici mie, cred. E verosimil deci? Nu mi-aș paria banii pe șansele ca ipotezele acestea să fie mai degrabă false.

O prescurtare convenabilă a cărții se găsește într-un video Ted Talks (TEDex Bratislava). 

Mă bag la un serial

The Good Place (Raiul și Iadul sunt pe Pământ, așa aș traduce titlul)

Serialul NBC ajuns acum la a al doilea sezon este un curs video palpitant de filozofie etică, nu etnică cum zice mereu unul dintre personaje.

Aici e unicitatea The Good Place: capabil, mi se pare, ca mai celebrul Numele trandafirului să aducă în aceeași respirație cultura populară cu cea academică. Așa cum Eco grefase un curs de semiotică și istorie a filozofiei pe structura unui roman polițist cu călugări din Evul Mediu, scenariștii The Good Place introduc noțiuni de filozofie morală din Aristotel, Platon, Kierkegaard într-un aluat de come-dramă situațională condimentată uneori, e drept, strident cu referințe la efemeridele cotidianului american. Blake Bortles, quaterback pentru Jacksonville Jaguars este adesea invocat cu același abandon cu care se face vorbire despre imperativul moral kantian.

În sezonul doi de exemplu, episodul cinci este o minunată punere în scenă a dilemei tramvaiului, un experiment de gândire folosit pentru a ilustra dificultatea alegerilor morale în diverse sisteme de valori etice, de exemplu cel utilitarian și cel kantian. Un demon spilcuit care vrea să demonstreze întregului iad că oamenii se pot tortura reciproc și în viața de apoi mai eficient decât o pot face cazanele de smoală, pune în scenă un spectacol comico-grotesc pentru a dovedi unui profesor universitar de filozofie și celorlalte trei personaje că natura unei dileme morale poate fi depășită nu prin alegerea uneia dintre soluțiile rele, ci prin sacrificiu propriu. Sublim cu premise de kitsch.

Banalitatea răului, sindromul torționarului mărunt și simpatic, existențialismul camusian făcute accesibile aproape oricui cu mijloacele supravegheate ale umorului mi se pare o reușită incredibilă.

Vizionare bună!

Să vorbim despre Moarte la cină?

Înșiruite întâmplător în viața mea în ultimele două luni, aceste trei lumi de semne, simboluri și satisfacție intelectuală îmi procură un memento mori ajustat climatului în care trăim și care cred că poate fi împărtășit de cititorul-devorator de seriale TV.

A discuta despre moarte nu a încetat niciodată să fie un subiect cool, doar că mi se pare că ne-am pierdut apetența pentru singura idee care fundamentează orice sens am da vieții noastre. Amețiți de cacofonia multimedia care augmentează astăzi realitatea obiectivă, la rândul ei abrutizantă prin inumanitatea ei, levităm într-o stare de semiveghe perpetuu confuză de parcă ne-am administra la nesfârșit o doză aproape fatală de indiferență și plictis anxios.

Și atunci un scurt moment de luciditate și de sinceritate cu riscul ridicolului, ne-ar putea face poate mai adevărați. Pentru asta două cărți și un serial s-ar putea să fie suficient pentru un început al unei frumoase prietenii.

N-am existat, am trăit, nu mai sunt, nu-mi pasă!

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Pentru o rasa care isi taie constant craca de sub picioare .......Astăzi ni se spune că nu suntem departe de momentul în care bogații vor putea deveni cel puțin amuritori, dacă nu nemuritori, asta spune tot
    Nebunia omului nu are limite decat in fata mortii, fenomen prezent in tot Universul la o scara temporala mai mica sau mai mare.
    • Like 0
  • Bogdan check icon
    daca tot ati deschis subiectul, alta carte buna este asta: https://www.goodreads.com/book/show/49286.How_We_Die
    pentru mine a fost mai greu de digerat decat cartile lui Yuval Harari, dar a meritat. macar stim o treaba, vorba aia ;)
    • Like 0
  • Cărți foarte bune, și mulțumesc pentru recomandare de serial. Mai citiți și „Homo Deus” tot de Harari.
    • Like 0


Îți recomandăm

Bursa BT Roberto Marzanati la Executive MBA University of Hull

Competiția la Executive MBA University of Hull din Cluj-Napoca, program acreditat internațional, este deschisă celor care doresc să facă un pas înainte în dezvoltarea profesională şi personală, indiferent de domeniul în care lucrează, public sau privat. Candidații trebuie să aibă cel puțin 3 ani experiență în management după terminarea studiilor şi să cunoască limba engleză la nivel avansat.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Allkimik

În urmă cu 12 ani, a plecat în India, în vacanță, cu un aparat digital scump și un altul ieftin, pe film, cu care a făcut poze mai mult seara, fără să aibă nicio așteptare de la ele. Când le-a developat la un atelier, a rămas surprins de profunzimea imaginilor și, ținând în mână diapozitivele, a avut revelația prezenței fizice a fotografiei.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Chef Alex Dumitru

Bună parte dintre ingredientele proaspete pe care le utilizează în rețetele sale de adevărat făuritor de gust, chef Alex Dumitru le cumpără, de două-trei ori pe săptămână, din Piețele Obor, Domenii și Matache. Merge doar la producători testați, care au întotdeauna grijă să îi ofere materii prime de calitate. Totul trebuie să fie proaspăt, de sezon.

Citește mai mult