Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

„Dacă te mai smiorcăi, te las aici şi plec”. Despre rănile copilului interior şi vindecarea lor: rana abandonului

ursulet - songyuth unkong / Alamy / Alamy / Profimedia

Foto: songyuth unkong / Alamy / Alamy / Profimedia

Într-un articol anterior am vorbit despre copilul interior rănit purtat cu sine de adult, şi care îi influenţează toate aspectele vieţii: modul în care gȃndeşte, simte şi se comportă. Lise Bourbeau [1] a descris cinci astfel de răni, iar despre prima, rana respingerii, am discutat aici.

A doua rană este rana abandonului. Această rană se capătă în primii trei ani de viaţă, în cazul în care copilul de simte părăsit de părinţi, de obicei de părintele de sex opus. Acest abandon poate fi datorat unor cauze multiple: de cele mai multe ori este vorba de o respingere datorată incapacităţii părinţilor de a avea răbdare cu cel mic, sau de a comunica cu acesta. Fie copilul se simte nebăgat în seamă, fie uneori i se atrage atenţia direct că deranjează. Poate că unul din părinţi chiar nu ştie să se comporte cu un copil foarte mic, iar cȃnd acesta se apropie de el se retrage. Alteori poate părinţii, nu atȃt din rea voinţă ci din oboseală, folosesc fraze care chiar sugerează abandonul: „dacă nu eşti cuminte, vine omul negru şi te ia”, „dacă mai faci gălăgie, te dăm afară”, „dacă te mai smiorcăi, te las aici şi plec”. Sau poate că uneori părinţii au şi făcut acest lucru, l-au scos pe copil din casă, fie şi numai pentru cȃteva minute. Pentru părinţi poate a fost o ultimă încercare de disciplinare a unui copil prea activ, sau prea obosit ca să se mai comporte corespunzător, dar pe copil o astfel de abordare îl marchează dramatic.

Alteori un copil a fost aparent chiar abandonat: trimis să locuiască cu bunicii, sau la alte rude, în cazul în care părinţii fie nu au avut efectiv cum să îl îngrijească, fie au considerat că a creşte în aer curat într-o casă cu curte şi verdeaţă ar fi mai benefic decȃt într-un apartament dintr-un oraş poluat. Copilul însă nu a perceput aceste lucruri, psihicul lui nu e suficient de dezvoltat pentru a înţelege astfel de motive: el a văzut că părinţii l-au „depus” undeva, i-au spus să fie cuminte, apoi au plecat. Ba mai mult, atunci cȃnd au venit să îl viziteze, în loc să îşi petreacă timp de calitate cu el, să îl asculte, să îl laude, să participe la lumea lui, l-au întrebat dacă a fost cuminte apoi s-au aşezat la vorbă cu adulţii. Şi iar copilul a simţit că nu este demn de atenţie, că a fost dat deoparte.

Ce face un copil care se simte abandonat? Luptă, în felul lui, pentru a supravieţui, şi asta înseamnă să atragă atenţia adulţilor din jur. De multe ori începe să dezvolte tot felul de boli, pentru că şi părinţii care sunt ocupaţi, sau mai reci, sau mai dezinteresaţi, nu îşi precupețesc eforturile şi atenţia cȃnd copilul este bolnav.

Teama de abandon se manifestă şi în alte moduri: copilul doreşte să atragă atenţia, şi dacă nu este bolnav atunci devine nefericit, plȃnge uşor, dramatizează, pare că nu poate duce nicio sarcină la bun sfȃrşit fără ajutor.

Ca adult un astfel de copil creşte dependent de alţii, convins că nu poate reuşi fără ca cineva să îi fie alături, să aibă grijă de el. Este mereu nefericit şi pare să nu remarce decȃt ceea ce îi lipseşte, rar reuşeşte să vadă şi împlinirile sau să se bucure de ceea ce are. Pare să fie veşnicul suferind sau sacrificat: uneori se sacrifică pentru alţii, tocmai pentru a-şi asigura atenţia celorlalţi. De fapt nevoia pe care o are nu este ca cineva să facă pentru el, ci pe cea de a primi aprobare şi suport emoţional.

Dacă nu îl primesc, astfel de adulţi pot dezvolta gelozie în cuplu sau pot rămȃne puternic ataşaţi de părinţi. Uneori atașamentul se dezvoltă faţă de prieteni, şi păstrarea lor devine un obiectiv absolut, chiar dacă unele astfel de relaţii devin toxice pentru persoana în cauză. Teama lor cea mai mare este aceea de a fi (din nou) abandonaţi, şi se agață de persoanele din viaţa lor pȃnă la a deveni sufocanţi, dar şi fiind dispuşi să îndure abuzuri de tot felul.

Cum poate fi vindecat copilul interior rănit cu rana abandonului?

Mai întȃi, ca în cazul oricărei răni, aceasta are nevoie să fie recunoscută: ca mod de a trăi emoţiile şi observȃnd cum se reflectă în comportament dar şi în modul de a gȃndi despre lume şi viaţă. Ar urma apoi să se caute sursa acestei răni, momentul în care s-a format. Sunt de căutat şi evidenţiat circumstanţele în care a apărut: poate că odată observate vor fi altfel înţelese, poate că doar vor provoca furie faţă de părinţii care au provocat rana. Ce are de înteles adultul este că abandonul nu a fost din cauza vreunui defect al copilului, ci s-a datorat fie împrejurărilor, fie unui deficit al părinţilor, care fie nu au știut cum să facă mai bine, fie nu au putut, din cauza  unor lipsuri personale.

Dar cel mai important este să fie privită în faţă şi în interiorul adultului să se dezvolte compasiune pentru copilul care a suferit; adultul este cel care are menirea de a-l ajuta pe copilul care a fost să se descurce de greutatea temerilor că abandonul i se datorează lui, copilului. Adultul poate să „îmbăţişeze” copilul rănit, poate să îi comunice, simbolic, că acum nu mai este singur, că adultul va fi mereu cu el să îl susţină şi înţeleagă. Că sarcina iubirii şi acceptării este preluată de adult şi nu mai este nevoie să fie distribuită altor persoane. Cȃnd adultul începe să fie nesigur emoţional are alte metode, mature, de a verifica în ce măsură abandonul resimţit în prezent este real sau imaginar.

Ce mai are de făcut adultul este să înceapă să se iubească el pe sine, să se prețuiască, să îşi ocupe locul în viaţă asociat cu capacităţile proprii şi nu cel de persoană auto-marginalizată din cauza fricii de abandon, cu alte cuvinte să îi ofere copilului interior ceea ce i-a lipsit în primii ani de viaţă: o prezenţă încurajatoare, protectoare şi solidă, constantă. Da, poate unele persoane din viaţa noastră ne vor părăsi, din motive extrem de variate, de la unele obiective cum ar fi distanţarea geografică, pȃnă la unele subiective, ce ţin de dezvoltarea celor două persoane în interacţiune. Da, uneori vom fi şi răniţi, iar alteori îi vom răni noi pe ceilalţi, dar acestea sunt cazuri de văzut în individualitatea lor şi nu de generalizat.

Odată ce adultul decide că de fapt poate să îşi asume responsabilitatea pentru sine, să se respecte, accepte şi preţuiască, deja copilul interior va începe să nu mai simtă rana abandonului şi să devină liber să se bucure de viaţă, iar adultul va funcţiona fără a mai purta cu sine răni care de mult ar fi trebuit închise.

[1] Bourbeau, L. (2000). Les 5 blessures qui empêchent d’être soi-même: rejet, abandon, humiliation, trahison, injustice. Les Éditions ETC inc..

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Razvan check icon
    Doamna draga, pe mine m-a batut mama cu ce i-a picat in mana, m-a amenintat ca ma da afara din casa, ca-mi arunca jucariile, tata a fost pe santierele megalomanice din comunism/ stalinism sau ce o fi fost si il vedeam foarte rar pana sa iasa la pensie.
    Ii iubesc si acum pe parintii mei (mama s-a dus saraca de un an), nu am sechele sau traume, am reusit sa fac si ceva prin viata (muncit, facut armata in 1989, facultate, construit casa, facut copii, plantat pomi, etc) si cred ca sunt bine merci si ma bucur din plin de ceea ce am realizat. Si mai am si planuri de viitor, si mai sunt si optimist.
    Nu credeti ca am cam ajuns sa despicam prea mult firul in patru pe tema "sa invatam sa ne purtam corect cu copiii" ?

    Eu zic ca cel mai important este sa-i iubesti si sa le arati asta, apoi totul se rezolva de la sine.
    • Like 0


Îți recomandăm

E.ON predictibilitate facturi

Din 1 iulie, jocul s-a schimbat complet în piața energiei. Asta înseamnă că furnizorii nu mai practică tarife reglementate, iar prețurile se stabilesc liber, în funcție de evoluția pieței. Da, asta a însemnat și facturi mai piperate pentru mulți dintre noi, așa că apare întrebarea firească: ce putem face ca să avem mai mult control asupra facturii lunare?

Citește mai mult

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult