Foto: songyuth unkong / Alamy / Alamy / Profimedia
Într-un articol anterior am vorbit despre copilul interior rănit purtat cu sine de adult, şi care îi influenţează toate aspectele vieţii: modul în care gȃndeşte, simte şi se comportă. Lise Bourbeau [1] a descris cinci astfel de răni, iar despre prima, rana respingerii, am discutat aici.
A doua rană este rana abandonului. Această rană se capătă în primii trei ani de viaţă, în cazul în care copilul de simte părăsit de părinţi, de obicei de părintele de sex opus. Acest abandon poate fi datorat unor cauze multiple: de cele mai multe ori este vorba de o respingere datorată incapacităţii părinţilor de a avea răbdare cu cel mic, sau de a comunica cu acesta. Fie copilul se simte nebăgat în seamă, fie uneori i se atrage atenţia direct că deranjează. Poate că unul din părinţi chiar nu ştie să se comporte cu un copil foarte mic, iar cȃnd acesta se apropie de el se retrage. Alteori poate părinţii, nu atȃt din rea voinţă ci din oboseală, folosesc fraze care chiar sugerează abandonul: „dacă nu eşti cuminte, vine omul negru şi te ia”, „dacă mai faci gălăgie, te dăm afară”, „dacă te mai smiorcăi, te las aici şi plec”. Sau poate că uneori părinţii au şi făcut acest lucru, l-au scos pe copil din casă, fie şi numai pentru cȃteva minute. Pentru părinţi poate a fost o ultimă încercare de disciplinare a unui copil prea activ, sau prea obosit ca să se mai comporte corespunzător, dar pe copil o astfel de abordare îl marchează dramatic.
Alteori un copil a fost aparent chiar abandonat: trimis să locuiască cu bunicii, sau la alte rude, în cazul în care părinţii fie nu au avut efectiv cum să îl îngrijească, fie au considerat că a creşte în aer curat într-o casă cu curte şi verdeaţă ar fi mai benefic decȃt într-un apartament dintr-un oraş poluat. Copilul însă nu a perceput aceste lucruri, psihicul lui nu e suficient de dezvoltat pentru a înţelege astfel de motive: el a văzut că părinţii l-au „depus” undeva, i-au spus să fie cuminte, apoi au plecat. Ba mai mult, atunci cȃnd au venit să îl viziteze, în loc să îşi petreacă timp de calitate cu el, să îl asculte, să îl laude, să participe la lumea lui, l-au întrebat dacă a fost cuminte apoi s-au aşezat la vorbă cu adulţii. Şi iar copilul a simţit că nu este demn de atenţie, că a fost dat deoparte.
Ce face un copil care se simte abandonat? Luptă, în felul lui, pentru a supravieţui, şi asta înseamnă să atragă atenţia adulţilor din jur. De multe ori începe să dezvolte tot felul de boli, pentru că şi părinţii care sunt ocupaţi, sau mai reci, sau mai dezinteresaţi, nu îşi precupețesc eforturile şi atenţia cȃnd copilul este bolnav.
Teama de abandon se manifestă şi în alte moduri: copilul doreşte să atragă atenţia, şi dacă nu este bolnav atunci devine nefericit, plȃnge uşor, dramatizează, pare că nu poate duce nicio sarcină la bun sfȃrşit fără ajutor.
Ca adult un astfel de copil creşte dependent de alţii, convins că nu poate reuşi fără ca cineva să îi fie alături, să aibă grijă de el. Este mereu nefericit şi pare să nu remarce decȃt ceea ce îi lipseşte, rar reuşeşte să vadă şi împlinirile sau să se bucure de ceea ce are. Pare să fie veşnicul suferind sau sacrificat: uneori se sacrifică pentru alţii, tocmai pentru a-şi asigura atenţia celorlalţi. De fapt nevoia pe care o are nu este ca cineva să facă pentru el, ci pe cea de a primi aprobare şi suport emoţional.
Dacă nu îl primesc, astfel de adulţi pot dezvolta gelozie în cuplu sau pot rămȃne puternic ataşaţi de părinţi. Uneori atașamentul se dezvoltă faţă de prieteni, şi păstrarea lor devine un obiectiv absolut, chiar dacă unele astfel de relaţii devin toxice pentru persoana în cauză. Teama lor cea mai mare este aceea de a fi (din nou) abandonaţi, şi se agață de persoanele din viaţa lor pȃnă la a deveni sufocanţi, dar şi fiind dispuşi să îndure abuzuri de tot felul.
Cum poate fi vindecat copilul interior rănit cu rana abandonului?
Mai întȃi, ca în cazul oricărei răni, aceasta are nevoie să fie recunoscută: ca mod de a trăi emoţiile şi observȃnd cum se reflectă în comportament dar şi în modul de a gȃndi despre lume şi viaţă. Ar urma apoi să se caute sursa acestei răni, momentul în care s-a format. Sunt de căutat şi evidenţiat circumstanţele în care a apărut: poate că odată observate vor fi altfel înţelese, poate că doar vor provoca furie faţă de părinţii care au provocat rana. Ce are de înteles adultul este că abandonul nu a fost din cauza vreunui defect al copilului, ci s-a datorat fie împrejurărilor, fie unui deficit al părinţilor, care fie nu au știut cum să facă mai bine, fie nu au putut, din cauza unor lipsuri personale.
Dar cel mai important este să fie privită în faţă şi în interiorul adultului să se dezvolte compasiune pentru copilul care a suferit; adultul este cel care are menirea de a-l ajuta pe copilul care a fost să se descurce de greutatea temerilor că abandonul i se datorează lui, copilului. Adultul poate să „îmbăţişeze” copilul rănit, poate să îi comunice, simbolic, că acum nu mai este singur, că adultul va fi mereu cu el să îl susţină şi înţeleagă. Că sarcina iubirii şi acceptării este preluată de adult şi nu mai este nevoie să fie distribuită altor persoane. Cȃnd adultul începe să fie nesigur emoţional are alte metode, mature, de a verifica în ce măsură abandonul resimţit în prezent este real sau imaginar.
Ce mai are de făcut adultul este să înceapă să se iubească el pe sine, să se prețuiască, să îşi ocupe locul în viaţă asociat cu capacităţile proprii şi nu cel de persoană auto-marginalizată din cauza fricii de abandon, cu alte cuvinte să îi ofere copilului interior ceea ce i-a lipsit în primii ani de viaţă: o prezenţă încurajatoare, protectoare şi solidă, constantă. Da, poate unele persoane din viaţa noastră ne vor părăsi, din motive extrem de variate, de la unele obiective cum ar fi distanţarea geografică, pȃnă la unele subiective, ce ţin de dezvoltarea celor două persoane în interacţiune. Da, uneori vom fi şi răniţi, iar alteori îi vom răni noi pe ceilalţi, dar acestea sunt cazuri de văzut în individualitatea lor şi nu de generalizat.
Odată ce adultul decide că de fapt poate să îşi asume responsabilitatea pentru sine, să se respecte, accepte şi preţuiască, deja copilul interior va începe să nu mai simtă rana abandonului şi să devină liber să se bucure de viaţă, iar adultul va funcţiona fără a mai purta cu sine răni care de mult ar fi trebuit închise.
[1] Bourbeau, L. (2000). Les 5 blessures qui empêchent d’être soi-même: rejet, abandon, humiliation, trahison, injustice. Les Éditions ETC inc..
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ii iubesc si acum pe parintii mei (mama s-a dus saraca de un an), nu am sechele sau traume, am reusit sa fac si ceva prin viata (muncit, facut armata in 1989, facultate, construit casa, facut copii, plantat pomi, etc) si cred ca sunt bine merci si ma bucur din plin de ceea ce am realizat. Si mai am si planuri de viitor, si mai sunt si optimist.
Nu credeti ca am cam ajuns sa despicam prea mult firul in patru pe tema "sa invatam sa ne purtam corect cu copiii" ?
Eu zic ca cel mai important este sa-i iubesti si sa le arati asta, apoi totul se rezolva de la sine.