Foto: Elmar Gubisch / imago stock&people / Profimedia
Am sărbătorit de curȃnd ziua copiilor, şi toţi cei care au avut prin preajmă vreun copil s-au grăbit să încerce să îi ofere un zȃmbet. Dar oare noi, adulţii, ne-am oprit sa ne gȃndim şi la copilul pe care îl purtăm în interiorul nostru?
Da, fiecare adult aduce cu el imagini din copilăria proprie: atunci ne-am format, iar ceea ce a trăit copilul se reflectă în ceea ce simte şi face adultul.
Unii au avut parte de o copilărie bună: una în care au avut părinţi responsivi la nevoile lor (şi mă refer în special la responsivitatea emoţională a adulţilor din jur) şi au crescut ducȃnd cu ei în suflet un copil interior fericit şi sigur pe sine. Îi veţi remarca pe aceştia ca fiind adulţii zȃmbitori, încrezători în sine şi în ceilalţi, optimişti şi capabili să îşi găsească la tot pasul mici surse de bucurie cotidiană.
Dar multe persoane nu reuşesc să aibă această pace interioară şi se regăsesc de multe ori reacţionȃnd exagerat sau greşit la ceea ce li se întȃmplă în viaţă, îşi aleg instinctiv o cale plină de suferinţă psihică în care se minimizează pe ei înşişi. E foarte posibil ca aceştia să poarte în interiorul lor un copil interior rănit, care încearcă să iasă la suprafaţă prin influenţarea gȃndurilor, emoţiilor şi comportamentului adultului.
Lise Boureau [1] a evidenţiat cinci răni ale copilului interior, care sunt purtate în sine şi de către adult: rana respingerii, rana abandonului. rana umilinţei, rana trădării şi rana nedreptăţii. Fiecăreia dintre aceste răni – şi modului în care poate să fie vindecată – doresc să îi dedic o postare într-o mini-serie începută acum.
Cum se formează rana respingerii? Aceasta apare în prima parte a vieţii cȃnd copilul, sugar chiar, se simte respins – fie de întreaga familie fie (în special) de părintele de acelaşi sex. Respingerea poate să fie reală, de exemplu în cazul copiilor nedoriţi sau în cazurile în care părintii au avut acel copil doar pentru a încerca să repare o relaţie de cuplu. Alteori e vorba de părinţi reci emoţional, iar în anumite cazuri poate că nu e vorba de o respingere adevărată, ci de absenţa părinţilor, fie fizică fie ca disponibilitate, datorată oboselii, condiţiilor economice dificile, nevoii părinţilor de a lucra ore suplimentare, şi aşa mai departe.
Un copil care simte respingerea îşi imaginează că nu ar fi trebuit să existe şi încearcă de fapt să şi dispară din existenţă. Psihologic devine un „fugar”, o persoană care evită să fie văzută sau auzită, care vrea să treacă neobservată. Ca adult se transformă într-o persoană care preferă să se izoleze, să nu îşi pună în evidenţă calităţile, şi asta începe de la a alege haine banale, neinteresante, a nu-şi pune în evidenţă atuurile legate de frumuseţea fizică şi continuă prin a nu-şi valorifica posibilităţile intelectuale. Această „fugă de a exista” poate foarte uşor să conducă adultul pe calea unor multiple activităţi escapiste, de la refugiul în jocuri pe calculator, pȃnă la dependenţă de droguri. Relaţional persoana se izolează, îşi face rar prieteni şi se consideră „nefăcută pentru căsătorie”.
Şi totuşi adultul ar dori să existe, şi nu de puţine ori încearcă să fie şi adult, dar şi să respecte rana copilului interior: poate deveni perfecţionist, poate dezvolta anorexie sau, în anumite cazuri, rana emoţională duce la manifestări somatice cum ar fi bolile de piele. Spaima de respingere poate duce de multe ori la depresie sau chiar la ideaţie suicidară – adultul tinde să curme, în mod mai mult sau mai puţin simbolic, o existenţă în care simte ca este de prisos.
Dacă priviţi la aceste manifestări, puteţi observa că sunt rezultatul rănilor unui copil, nu ale unui adult. De fapt copilul interior rănit împiedică adultul să se dezvolte, sa se accepte pe sine şi să se integreze în societate. Teama de respingere este atȃt de puternică încȃt adultul preferă să renunţe la orice fel de relaţionare cu ceilalţi sau la valorizarea proprie doar pentru că nu mai vrea să sufere respingerea, pe care copilul a resimţit-o dramatic.
Cum se vindecă această rană?
Mai întȃi identificȃnd-o. Toţi adulţii au o parte raţională, care le arată un tip de realitate, în timp ce din interior vine o „voce” care neagă toată valoarea adultului şi îi șoptește „nu te pune în evidenţă, sigur vei fi respins, ignorat, tratat cu îngăduinţă sarcastică sau defăimat”. Aceste trăiri interioare implică o rană de respingere şi, odată identificate … sunt de acceptat. Este de privit la cum s-a format rana copilului interior.
In prima etapă identificarea rănii antrenează şi găsirea unor vinovaţi, de obicei în familie (şi de obicei la părintele de acelaşi sex). Apare şi o stare de furie împotriva lor, poate tendinţa de a le reproşa aceste lucruri. Din păcate de obicei părinţii resping „acuzaţiile”; cei care sunt mai oneşti vor încerca cel puţin să explice cum era situaţia, văzută prin ochii adultului. Restul se vor supăra, se vor simţi invalidaţi şi vor „arunca” înapoi vinovăţia spre copilul ajuns adult. Sau vor bagateliza lucrurile. Toate aceste reacţii nu fac decȃt să întreţină furia, dar aceasta ar fi bine să rămȃnă dor o etapă în vindecarea copilului interior. De la „sunt aşa pentru că sunt greşit” până la „sunt aşa pentru că în copilărie am simţit respingere” este un pas, dar nu unul care să îi dea adultului perspective mai puţin negre.
Clarificarea apare atunci cȃnd adultul încearcă să înţeleagă fără ură ce a simţit cȃnd era copil, de ce a avut aceste sentimente, ba chiar să înceapă să vadă lucrurile cu compasiunea adultului; nu de alta dar foarte puţini părinţi sunt malefici din rea voinţă: majoritatea fie că nu au ştiut să facă mai bine, fie nu au putut să facă mai bine, prinşi în capcana propriilor limitări şi suferințe. Odată cu această întelegere profundă a fenomenului, ar fi ca adultul să înceteze a se mai privi pe sine drept neînsemnat, neimportant, „surplus” al existenţei. Uneori aceasta vine de la sine, odată cu înţelegerea adȃncă a ceea ce s-a întȃmplat şi a modului în care copilul a suferit. Alteori este necesar un efort conştient de voinţă pentru a opri gȃndurile negative şi a le reformula ca o susţinere. Acum începe cu adevărat vindecarea – de la a se privi şi pe sine cu întelegere, şi cu dragoste. Poate că uneori oamenii pot respinge, din varii motive, pe cineva, dar suferinţa venea din auto-respingerea interioară. Atȃta vreme cȃt adultul începe să se accepte pe sine, a mai făcut un pas înainte.
E şi momentul de privit la sfera relaţională: copilul a fost respins de către unul sau mai mulţi la o vȃrstă fragedă, dar … aceşti nu sunt singurele persoane din lume. Cu siguranţă ca adult poate găsi persoane suportive, care îl consideră valoros, care găsesc ceva de admirat la persoana în cauză. Aceste persoane sunt de „ţinut aproape”, pentru că sunt o oglindă mai puţin strȃmbă, şi care poate restaura încredere în sine.
Şi dacă totuşi, privind realist în jur, persoana simte în continuare respingere? Ei bine, poate că acum o provoacă inconştient: prin lipsă de îngrijire, prin lipsă de maniere, prin agresivitate sau printr-o veşnică sustragere din societate. Dacă este aşa, aceste lucruri chiar sunt de corectat, pentru că trăim în societate, deci toţi suntem legaţi de un sistem de norme şi reguli care asigură funcţionarea colectivităţii.
De fapt vindecarea rănilor copilului interior implică acţiune pe toate planurile: cel cognitiv, pentru a identifica fenomenele negative şi a le da o explicaţie, pe plan emoţional pentru a depăşi temerile interioare şi pe plan comportamental pentru a arăta lumii persoana reală şi nu pe cea care a dus cu sine ani de zile rănile copilului interior.
[1] Bourbeau, L. (2000). Les 5 blessures qui empêchent d’être soi-même: rejet, abandon, humiliation, trahison, injustice. Les Éditions ETC inc..
Articol publicat anterior pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.