Despre un Robin Hood român care ia de la bogați ca să dea la săraci. Efectele eliminării plafonului la CAS

Unul dintre proiectele noului guvern se referă la eliminarea plafonului pentru CAS, iar în spațiul public asta a dus la o serie de neclarități care planează asupra dilemei cu Robin Hood românesc, și luatul de la bogați ca să dai la săraci. Lăsând la o parte aspectele pur tehnice legate de fiscalitate și care nu sunt aici necesare pentru o înțelegere logică, e totuși important să înțelegem spiritul acestei decizii și de ce suscită emoția pe care am văzut-o în spațiul public.

În primul rând, impozitul despre care vorbim aici este CAS, contribuțiile pentru asigurări sociale. Nu este impozit general pe venit, nu este impozit indirect. Este o contribuție la asigurări sociale plătită de salariați sau cei asimiliați salariaților. Cum se calculează în acest moment: ca un procent aplicat la salariu, în limita a 5 salarii medii brute. Adică ce câștigi peste aceste 5 salarii medii brute nu mai este supus acestui impozit. Care este logica acestei plafonări și de ce s-a impus? Pentru că nu este un impozit universal, aplicat la venit, ci un impozit special, destinat unei anumite categorii de cheltuieli guvernamentale: asigurările sociale, care acoperă o serie de cheltuieli referitoare la pensii de stat, alocații, servicii de asistență socială etc. 

Teoretic, orice român ar trebui să beneficieze de aceleași servicii de asigurări sociale, dar în practică acestea sunt utilizate în special de cei cu venituri mici și mai puțin de cei cu venituri mari. Dacă s-ar elimina plafonul, taxarea marginală a salariilor mari ar crește pentru aceleași servicii teoretice pe care persoanele respective oricum nu le folosesc tot atât de mult. În plus, economic vorbind, se descurajează munca productivă și se realizează o redistribuire a veniturilor, forțată, de la oameni care le-ar fi folosit pentru investiții sau economii către cheltuieli de asistență socială, adică un venit pasiv, neproductiv și care de multe ori în România duce la captivitate socială.

În esență, nu eliminarea plafonului ar fi utilă, ci reducerea lui, de la cinci salarii medii brute la unul sau două, așa cum este în unele țări dezvoltate. Astfel, mai mulți bani ar rămâne pentru categoriile productive, care vor fi folosiți pentru consum, dar și pentru economisire și investiții cu efecte pozitive asupra creșterii economice. Eliminarea plafonului în schimb nu va produce decât două efecte importante: descurajarea muncii și folosirea veniturilor în plus de către stat în scopuri neproductive, stimulând problema hazardului moral de care suferă acest sistem.

Explicația oficială este că acest impozit este nedrept, pentru că taxează mai mult pe cei cu venituri mici. Da, în esență, acest impozit este regresiv până la un anumit nivel (adică mănâncă un procent mai mare din venituri pe măsură ce acestea scad), dar la fel sunt și alte taxe : TVA-ul este o taxa indirectă regresivă (și cel cu venituri mici, și cel cu venituri foarte mari plătesc aceeași taxă la același bun cumpărat, care pentru primul înseamnă un procent mai mare din venit decât pentru bogat); sau impozitele pe proprietăți imobiliare sau mașini. În plus, în orice discuție legată de fiscalitate în economie, trebuie pusă problemă locului unde ne aflăm pe curba Laffer (veniturile din taxe cresc până la un anumit nivel al taxelor, după care scad). Având în vedere oricum proasta încasare a veniturilor la buget, precum și elasticitatea ridicată a formelor alternative de evaziune la orice modificări de taxe, ne putem aștepta ca o creștere bruscă a impozitelor pentru salariile mari să fie rapid urmată de o încasare reală mai mică decât înainte. 

În final, ideea principală nu este nici redistribuirea către săraci, nici rezolvarea vreunei nedreptăți economice, ci găsirea în regim de urgență de fonduri de către guvern pentru a acoperi niște cheltuieli pe care le-au asumat. Iar asta se întâmplă peste tot, nu doar în România, însă în țările dezvoltate accentul este pus în principal pe creștere economică și apoi pe modul în care fiscalitatea poate asigura o funcție de redistribuire și de reducere a inegalităților. La noi însă echilibrul productiv este încă fragil și orice creșteri de taxe înainte să avem certitudinea bazei de impozitare date de o creștere economică sănătoasă nu poate crea decât efectul invers celui scontat : mai puține încasări reale din taxe pentru că vor munci mai puțin oameni și se va crea mai puțină bogăție taxabilă.

În acest context se înscrie și discuția legată de impozitul progresiv, care nu în mod întâmplător a apărut în același context cu eliminarea plafonului CAS. La noi, impozitul pe venit este neutru, o cotă fixă aplicabilă tuturor veniturilor. Nu este nici regresiv, nici progresiv, așa cum este în unele țări dezvoltate, care au însă sisteme mult mai complexe de welfare states care trebuie finanțate și în spate o bază a productivității și inovației care permite aceste tipuri de impozite.

Discuțiile privind nivelul de fiscalitate sunt desigur binevenite în societate și e normal să fie așa. Însă înainte de a cauta alte și alte taxe și impozite ce ar putea fi mărite, trebuie tratat urgent problema ineficienței administrației publice, atât legată de încasările impozitelor existente, cât și de modul cum sunt realizate unele cheltuieli din bani publici. Dar asta înseamnă efort și multă bătaie de cap, o strategie coerentă, abordarea și demascarea unor privilegii de stat ale unor categorii de bugetari etc, iar rezistența birocratică la aceste schimbări este încă extrem de puternică. Așa că mai ușor e să inventăm taxe și impozite noi, pentru a da bine pe hârtiile promisiunilor electorale. În realitate e doar o iluzie și mecanismul economic e îndeajuns de complex și imprevizibil încât să taxeze și el la rândul lui astfel de idei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp