A apărut, din nou, în spațiul public o serie de dezvăluiri despre colaboratorii CIE, departament de informații externe al fostei Securități comuniste. Mai exact, a fost publicată o listă aflată în arhiva CNSAS, datând din 1985, care cuprinde o serie de nume de persoane care, conform antetului listei, ar fi fost colaboratori ai acestui departament și se ocupau în anii comunismului de gestionarea informțiilor privind emigrația românească din Occident.
Ne-am obișnuit ca la intervale neregulate și circumstanțiale să apară dezvăluiri și deconspirări ale colaboratorilor fostei Securități.
Ele se referă la secvențe biografice fie ale activiștilor comuniști și ale ofițerilor de Securitate (mai puține), fie ale așa numiților „colaboratori” ai Securității - informatori și delatori (cele mai multe). Rămășițele din arhivele fostei poliții politice ne arată, prin urmare, mai multe despre racolați și mai puține despre racolatori.
Urmând logica deconspirării, în vârful „păcatelor capitale” se plasează, prin urmare, delațiunea. Ea pare a fi cel mai greu păcat din lista scurtă a păcatelor omenești pentru că turnătoria în anonimat, sub nume conspirativ, nu presupune niciun fel de curaj și niciun fel de risc.
Asupra acestor ascunzișuri biografice s-a instalat o retorică spumoasă privind lustrația și salubrizarea vieții publice. Este însă mult prea târziu. Imediat după Revoluție, Punctul 8 al Declarației de la Timișoara oferea în mod clar o soluție civică, morală și deopotrivă legală, pentru asanarea vieții publice de „eșalonul doi”. În lipsa lustrației, comuniștii din rândul doi s-au instalat la conducerea tuturor instituțiilor, și-au împărțit economia și resursele, inclusiv părți din harta României.
Trebuie recunoscut că spiritul Timișoarei avea legitimitatea deplină să emită și să impună acel Punct 8. L-am refuzat însă la nivelul majorității. L-a contestat majoritatea etnico-națională și mai mult decât atât, l-a stigmatizat subscriind la manipularea securistă cum că, prin acel punct al Proclamației de la Timișoara s-a urmărit, în subteran, secesiunea teritorială și a integralității statale. În intenția acestor abjecți manipulatori, integritatea, ca valoare morală promovată de Punctul 8 al Proclamației, trebuia anulată de lansarea spaimei dezintegrării teritoriale. În mod voit și fals, ei au susținut că integralitatea teritorială era mai presus decât integritatea morală a Punctului 8 al Proclamției de la Timișoara.
Dincolo de soluțiile ultimative sau „înalt” moralizatoare prezente în mass media, în spațiul public politic și intelectual există și depășiri calme ale scandalului deconspirării dosarelor de poliție politică din anii comunismului.
Una dintre ele, poate cea mai înaltă și credibilă, care propune o interpretare total nebolșevică a fenomenului deconspirării, îi aparține lui Adam Michnik, cunoscut dizident și opozant al comunismului, condamnat la închisoare politică în timpul regimului autoritar și prosovietic al generalului Jaruzelski din Polonia. Această admirabilă și acută personificare a conștiinței libertății și a democrației care a fost Michnik, deopotrivă lider intelectual al Solidarității, afirma că deconspirarea dosarelor de poliție politică a Securității este „ultima și definitiva victorie a Securității asupra societății civile”. El propunea, în schimbul deconspirării, soluția învingerii malefacțiunilor dictaturii comuniste prin votul democratic zdrobitor asupra trecutului comunist dement și asupra celor care încercau să-l prelungească și după 1989. Așadar, prin prezența la vot și prin votul exprimat pentru democrație poate fi învins „trecutul care nu trece” sau „trecutul care nu vrea să treacă” (două enunțuri care au făcut o carieră răsunătoare în dezbaterile europene asupra consecințelor nazismului și asupra tragediei Holocaustului disputat între istorie și memorie). În lipsa unui astfel de vot pentru democrație, s-au instalat pe scena publică și politică o serie de personaje neocomuniste, șantajabile prin dosarele personale și controlate prin intermediul acestora de Securitatea din umbră, retrasă în secretul pe care încă îl gestionează.
„Trecutul care nu trece” înseamnă prelungirea puterii Securității în societățile posttotalitare prin dosare deconspirate cu țârâita sau cu voie de la puterea politică și prezența acestei mașini infernale a comunismului în dezbaterile, polemicile și ciocnirile de opinii din spațiul public. Și la noi securiștii de odinioară ne invadează prezentul, îi simțim încă vii în aceste dosare. O putere diabolică „in absentia” încă domină frământările și obsesiile generațiilor mature. Atâta timp cât încă scriu narațiuni pentru spațiul public, ei sunt puternici, chiar și după aproape 30 de ani de la prăbușirea comunismului. Îi putem descrie ca pe niște bătrâni libidinoși ascunși într-un tufiș și uitându-se la Suzana goală în baie, o temă cunoscută în pictura lui J. Jordaens și a altor maeștri olandezi. Securiștii, asemenea bătrânilor știrbi și disgrațioși, savurează cvasierotic ciocnirile, polemicile, lapidările din spațiul public provocate de publicarea dosarelor de poliție politică ale colaboratorilor cu care ei au „lucrat” în anii dictaturii.
Ce trebuia ascuns a fost ascuns. Ce trebuia distrus a fost distrus. Securitatea a avut grijă să-și șteargă urmele încă din primele zile ale noului regim. Vă amintiți de Brevoiești și de sacii de documente din arhiva fostei Securități? Repet, dezvăluirile tardive se referă în proporție covârșitoare la colaboratori, foarte rar la ofițeri de Securitate. Documentele care apar în spațiul public sunt scrise de securiști, sunt capodopera poliției politice, de aceea se cuvine să le citim cu precauție. Îmi îngădui, amintindu-l din nou pe Adam Michnik, să nu iau de bune „semiadevărurile polițienești” și să nu caracterizez un om numai în baza dosarului de la Securitate. Este greu să discerni adevărul doar în baza a ceea ce-ți oferă - invariabil trunchiat sau subiectiv - o instituție care s-a ocupat cu minciuna, delațiunea, mistificările.
Unii consideră - și înclin să le dau dreptate - că dosarele de colaboratori ai Securității ar fi trebuit să rămână, în primul rând, o chestiune a întâlnirii individului cu el însuși. Ieșirea din comunism și din „trecutul care nu vrea să treacă” trebuia făcută prin confruntarea fiecăruia dintre noi cu propriul trecut din perioada comunistă. Ca o întâlnire cu propriile păcate, urmate de o spovedanie publică. Așa ar fi avut greutate aceste deconspirări, așa s-ar fi pus temelia vindecării societății. Și nu doar cei care au semnat un angajament cu Securitatea ar fi trebuit să aibă un punct zero. Cu toții ar fi trebuit să ne autoexaminăm compromisurile făcute cu regimul comunist, să înțelegem dacă aceste compromisuri au fost admisibile sau inadmisibile (ca să-l citez pe V.I. Lenin).
A ne confrunta înseamnă a ne recunoaște complicitatea și compromisul făcute individual cu regimul trecut, a le comunica și a ne converti prin căință și expiație, mai ales atunci când dorim să devenim persoane publice. Este una dintre soluțiile de a depăși trecutul care ar face ca „trecutul să treacă” într-un amplu și deschis moratoriu declanșat în plan național și pentru o perioadă de timp. Fiecare trebuie să-și asume trecutul, mai ales cei care am ieșit din comunism, iar soluția recunoașterii este valabilă și pentru personalitățile publice, mari intelectuali, deveniți unii dintre ei lideri ai Uniunii Europene și care, în Occident, au subscris într-o anumită perioadă a biografiei lor la comunism și troțkism.
Sună naiv sau utopic? Dar oare deconspirarea Securității ca poliție politică, făcută după niște arhive aproximative, ce ne-a arătat de fapt? Dar oare fenomenul deconspirării dosarelor de poliție politică, girat de un colegiu al CNSAS numit politic, în componența căruia sunt astăzi inclusiv membri fără nicio legitimitate morală și profesională, nu poate deveni un instrument al decontului și tranzacțiilor politice?
CNSAS-ul a avut și are putere dată de gestiunea secretelor vieților noastre, a lașităților și trădărilor noastre. Dar CNSAS-ul are puterea pe care i-au permis să o aibă serviciile deținătoare de arhivă în primii ani de după comunism.
Puterea dată de gestionarea secretului a fost întotdeauna una dintre cele mai eficiente forme de șantaj și manipulare. Ea poate fi asemuită cu ceea ce au însemnat dosarele de cadre controlate de fosta Securitate în care era înscris trecutul neconform de urmași ai partidelor istorice, de urmași ai familiilor de chiaburi, trecutul celor care, prin biografia lor și a părinților lor, erau socotiți dușmani ai poporului. Secretul (de)conspirat poate produce în spațiul public răzbunări, revanșe, conflicte, dar mai ales compromiterea adversarului de orice fel.
Mărturisirea complicităților din trecut și gestionarea dosarelor CNSAS doar de către instituții de cercetare a istoriei comunismului, și nu de un colegiu numit politic și care are impertinența de a fi regulator moral și civic ar face ca „trecutul să treacă” și Securitatea să nu mai... petreacă savurând tensiunile și conflictele dintre noi pe care în mod indirect și diabolic le întrețin și le perpetuează.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Nici nu am vrut să afirm că discursul lui Iliescu și compania a alterat toate conștiințele. A făcut, oricum, un rău enorm într-un moment cheie, când influențe de altă factură, necontaminate de comunism, ne-ar fi pus pe un făgaș mult mai bun.
Opinia mea este ca NU conteaza daca ai foat colaborator sau lucrator- o data şarpe, intotdeauna şarpe!
Indiferent cate titluri academice si lucrari de geniu (nu ca ar fi fost cazul, aici) ai fi acumulat pe parcursul vietii. Mai ales ca ar putea plana deasupra lor umbra dobandirii injuste a titlurilor respective.
In opinia mea, insa, comiteti mai multe erori.
In primul rind, considerati ca un om care greseste o data, va gresi toata viata. Nu se poate indrepta. Ma indoiesc.
Sunt numerosi oameni care au gresit, dar au realizat greaseala si s-au oprit. Importa mai putin motivul schimarii si ocazia. Esential este ca au facut-o. Sunt si cazuri celebre. Nu are rost sa le enumeram.
Chiar si pedeapsa cu detentia merge pe ideea ca omul se va schimba dupa ce va plati pentru faptele sale. Altfel, se pastra pedeapsa cu moartea si/sau mutilarile medievale.
Este adevarat, pentru a dovedi ca te-ai schimbat trebuie sa aduci probe materiale temeinice, nu doar afirmatii verbale, de care te lepezi la prima ocazie.
Dar ideea ca un om care a gresit odata, va gresi toata viata, este gresita. Si la fel de extremista ca si ideile comunisto-fasciste. De fapt, si ei credeau asa ceva. (Si dosarele penale ce insoteau omul toata viata, era masura mentalitatii lor. Pastrate, de altfel.) Cu ce va deosebiti de ei?
In al doilea rind este vorba de o greseala mult mai subtila si raspindita.
Tinind cont de mentalitatea actuala a societatii, se condamna mentalitatile din vremea comunista.
Nu dragilor. Nu merge.
Pentru cei educati de sistemul democrat, se poate. Un Sadoveanu, stia ce face. Trebuie condamnat. Aveau sistem de referinta la care sa se raporteze. Stiau ce e bine si ce e rau. (Desi au si ei circumstante atenuante. Comunismul venea pe fondul victoriei antifasciste, in coalitia antifascista. Deci era privit ca un element pozitiv. Propaganda mondiala prezenta comunismul ca un lucru bun, superior capitalismului si parlamentarismului burghez. Etc.)
Dar copiii nascuti in comunism nu aveau notiunea binelui si raului.
Ei erau indoctrinati pe toate caile, de mici. Ei credeau ca fac bine. (Un copil nascut si educat in/de jungla, va fi greu de adaptat societatii umane. Uneori imposibil.)
Mai mult. Literatura universala, prezenta comunismul ca un lucru bun. Si prezenta racilele capitalismului hraparet.
Va amintiti de scrierile lui Dickens? Dar de Jules Verne, Hugo, Hemingway, Romain Roland..... si lista e lunga. Ce putea crede un tinar nascut si educat de comunisti, citind aceste carti?
Pina cand nu veti reusi sa intelegeti acest lucru elementar, si sa judecati faptele prin prisma mentalitatii epocii cand s-au petrecut si prin prisma mentalitatii celor educati de sistem, nu puteti face o analiza corecta. Si veti comite numeroase abuzuri.
Care nu vor ramine fara urmari.
Ghilotina instalata, va functiona cu exagerarile ei. Inerente.
Iata de ce m-am opus tot timpul la masuri extreme.
Poate am gresit.
Macar am constiinta curata.
Dar, e nevoie de o masura de stopare a nesimtirii unora din cei ce au fost iertati. Si care cred ca democratia e sat fara caini. De asta sustin lupta anticoruptie.
Mai meditati la aceste lucruri.
Poate veti intelege ce vreau sa spun.
Mi se intimpla sa ma exprim prea alambicat, uneori. Spatiu e prea restrins pentru toate ideile. Si cuvintele incep sa ma incurce. Nu am rabdarea sa scriu tomuri. Mai ales pentru a descrie niste truisme cunoscute de toti. Dar nerespectate de nimeni.
De altfel, numai de bine!