Foto: Profimedia
În ultimele săptămâni, am citit și câteva lucruri care m-au făcut să zâmbesc. Unul dintre acestea a fost dialogul din social media între scriitorul Mircea Cărtărescu și Dani Mocanu, un transfer de capital simbolic între două lumi diferite, într-o perioadă în care granițele dintre elitele intelectuale și cultura de masă se estompa sub presiunea viralizării și polarizării politice.
Nu am vrut să fac o glumă. Am vrut să subliniez că, dacă ne întâlnim la același masă – fie și imaginară, înseamnă că deja trăim în același algoritm. Mi-a plăcut ideea acestui dialog pentru că, fără să forțez, aduce împreună două lumi care, aparent, nu au nimic în comun: rafinamentul livresc și exuberanța brutală. Dar dacă le asculți cu atenție, ambele încearcă să spună același lucru: că viața doare și că, undeva între suferință și sens, cuvintele pot salva. L-am ales nu ca pe o glumă culturală, ci ca pe o invitație la empatie. Uneori, în cele mai neașteptate locuri – între o frază despre Kant și un vers despre femeile din Dubai, se strecoară o fărâmă de adevăr: că toți visăm, într-un fel sau altul, la liniște.
Locul: O cafenea hipsterească din București. Pe fundal, jazz minimalist.
Decor: Lemn brut, rafturi cu cărți rare, barista cu șorț din pânză de sac.
Mircea Cărtărescu răsfoiește un manuscris, cu ochelarii lăsați pe nas.
Dani Mocanu intră purtând o geacă de piele cu ținte strălucitoare și ochelari de soare cu ramă groasă, chiar dacă afară e înnorat. Se așează direct în fața lui.
Mircea Cărtărescu (ridicând calm privirea, mirat, dar politicos):
- Ah… Bună ziua. Ne cunoaștem?
Dani Mocanu (zâmbind larg, cu dinți albi ca neonul):
- Nu, frate, da’ te știu de la tembelizor. Eu nu scriu cărți, da’ când mă enervez, când mă calcă viața pe nervi, zic ce simt. Și zic tare. N-am metafore, da’ am durere. Treceam p-aici, te-am văzut și am zis: „Ia să stau la o vorbă cu băiatul ăsta deștept, poate ne găsim pe undeva.” Eu, de exemplu, îmi scriu singur versurile. Tu ?
Mircea Cărtărescu (cu o sprânceană ridicată, încercând să fie cordial):
- E admirabil… Și eu… Dar literatura nu e o meserie, e o cale. Autenticitatea e o formă de noblețe artistică. Literatura nu trebuie neapărat să fie elitistă.
Dar… totuși… există o diferență între Baudelaire și, iertați-mă, „Șefu’ nu doarme, șefu’ numără bani.”
Dani Mocanu (râde scurt, din diafragmă):
- Boss, da’ și tu scrii niște chestii pe care nu le înțelege nimeni. Gen: „Oamenii au uitat cu totul că li s-a făcut un dar copleşitor: cel de a exista în minunea lumii, de a fi vii, de a fi conştienţi de sine.” Asta ce înseamnă? E vreo metaforă pentru BMW?
Mircea Cărtărescu (încurcat, dar amuzat):
- Nu, e o metaforă pentru… singurătatea metafizică a ființei. Pentru inefabilul fragil al eului. Un soi de nostalgie ontologică.
Dani Mocanu (dând din cap, aproape sincer):
- Aaa, da. Fix așa mă simt și eu când mă gândesc la fosta. Am scris și eu una: „Am, am femeie din vitrina / Cum găsești, cum găsești doar la Dubai / Să ai, să ai femeie ca a mea / Sume grele tre’ să dai, că altfel n-o poți avea.”
Mircea Cărtărescu (cu un zâmbet involuntar):
- E… ingenios. Am scris și eu despre femei. Dar versurile tale emană un suflu psalmic, ca un ecou de Eminescu în variantă trap.
Dani Mocanu (încântat, bătând cu palma pe masă):
- Bravo, boss! Vezi? Ai prins ideea. Poate facem o piesă împreună. Tu scrii strofa, eu dau beat-ul. Gen: „Singur în cosmosul meu, orbit de femei și de stele/Bagă-mă-n trending pe locul unu, doar cu gânduri rebele”. Ce zici?
Mircea Cărtărescu (cu o privire în gol):
- E… post-postmodern. Un hibrid de Kant și TikTok. Parcă aud cum Nietzsche plânge în germană.
Dani Mocanu (serios, aproape grav):
- Apropo, frate… tu crezi în destin?
Mircea Cărtărescu (oftând, ca dintr-o altă epocă):
- Cred în misterul vieții. În nodurile invizibile care ne leagă de ceea ce nu putem înțelege. Într-un fel, da: cred în destin. Dar nu ca fatalitate, ci ca alegere poetică.
Dani Mocanu (cu un aer profund, neașteptat):
- Fix așa cred și eu. Tot ce ni se întâmplă e scris. În stele, în fumul de țigară, în vizualizări... undeva. Și poate că tu ești acolo ca să scrii, iar eu – ca să urlu. Dar, în felul nostru, tot scriitori suntem.
Mircea Cărtărescu:
- Scrisul e singura mea formă de rugăciune. Tu te rogi cu vocea, eu cu stiloul. Spune-mi, ce visezi când nu te vede nimeni?
Dani Mocanu (cu o sclipire în priviri, aproape copilărească):
- Visez liniște, maestre. Să pot să dorm fără să-mi sune telefonul. Să mă creadă mama că sunt un om bun. Să mă uit la un film cu copiii mei și să mâncăm popcorn.
Mircea Cărtărescu (încet, ca un ecou):
- Liniștea… E cel mai greu vers.
Dani Mocanu (ridicând paharul cu limonadă):
- Pentru artă, boss!
Mircea Cărtărescu (ridicând paharul cu ceai negru):
- Pentru literatură!
Final.
Pe fundal, o piesă care începe cu viori și se transformă lent într-un beat de manea.
Cărtărescu bate ușor ritmul cu degetele pe masă, pierdut în gânduri.
Dani își notează în telefon: „Metafizică = vibe profund.”
Într-o lume în care algoritmii decid cine cu cine stă la masă, poate că mințile strălucite gândesc, uneori, la fel. Sau măcar apasă același like, la aceeași oră, pe același reel.
Dacă Dani și Mircea pot bea o limonadă în același text, poate că și noi, ceilalți, putem învăța să ne ascultăm – chiar și atunci când părem să vorbim limbi diferite. Știu, e greu...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cititorilor republica. ro (care mai au destulă răbdare ca să-și piardă vremea citind texte vechi scrise de un cetățean turmentat!) le propun comentariul de mai jos:
Curățenie generală...
-sau ce (mai) e de făcut în România?-
Bună întrebare, nu-i așa? Avem atâtea de făcut în țara asta încât nu ne-ajunge încă un centenar ca să ne terminăm treaba...
După ce-am lăsat în paragină o întreagă „industrie socialistă” construită (spun nostalgicii!) de cel mai iubit fiu al poporului, după ce am „împroprietărit” țăranul român cu propriile lui terenuri colectivizate în anii 60 (iar acesta le-a vândut străinilor, nu din rea credință ci din lipsă de putirință, cum ar spune Arghezi), după ce ne-am alungat tinerii și competenții în toate colțurile lumi, eu zic că primul lucru ce trebuie făcut e să cădem pe gânduri măcar pentru o clipă.
Poate reușim să înțelegem de ce ni se întâmplă toate astea, când „noi suntem poporul” ce-și alege cu mâna lui destinul...
Am făcut o „revoluție” (aia furată, știți voi). L-am pus la zid pe „tartor” în cea mai sfântă zi a creștinătății și l-am ales cu urale muncitorești (nu trecură nici măcar cinci luni) pe „demnul” lui urmaș, că nu puteam să-l alegem pe Rațiu sau pe Câmpeanu fiindcă ăștia n-au mâncat salam cu soia. Protestatarii alegerii tovarășului de nădejde Iliescu s-au pricopsit cu niște bâte de miner în căpățână... Ăia mai norocoși, că cei urmăriți de ghinion nu mai sunt printre noi.
Ce-a fost a fost, veți spune. Accept ideea. Nu putem schimba trecutul, dar e vremea să pricepem că alegerile prezentului determină viitorul urmașilor. O spun din poziția unui cetățean ce a lăsat în urmă 52 de ani de trăire. Și i-a lăsat în zadar...
Simt că nu prea are sens încercarea mea de a-i lămuri pe concitadini despre toxicitatea „clasei politice” a prezentului, da’ cred că o părere nu poate strica nimic: păpușarii ăștia ce-și tot schimbă marionetele crezând că audiența (poporul) va aplauda la nesfârșit un spectacol lamentabil se înșeală. Vine o zi în care gunoiul trebuie scos de sub preș.
Prin umare, primul lucru absolut necesar e curățenia generală. Dăm cu mătura și mopul până miroase a curat. Apoi ne gândim ce „mobilă” aducem în casă ca să ne simțim confortabil.
P.S.: Iar visez la cai verzi pe pereți…
-ianuarie 2018-
Au trecut 7 ani de când l-am scris. Ce s-a schimbat între timp în cei 7 ani de domnie ai trepădușilor de toate culorile politice? Nimic…
Ne bucurăm că am ales un președinte decent, uitând că gunoaiele de sub preș tot acolo au rămas. Ne facem iluzii sperând că decența unui singur om poate aduce țara pe făgașul normal. E o realitate faptul că noul președinte nu poate folosi fărașul fără încuviințarea celor care trebuie măturați de pe scena politică.
Ne bucurăm că am scăpat de „glonțul extremist” care ne-a „șuierat” pe la ureche. Paradoxul e că vrem să salvăm „democrația” girându-i tocmai pe cei care au îngropat-o…
Nu vi se pare ciudat că într-un stat care subvenționează la greu partidele politice „fotoliul” de președinte e câștigat de un candidat independent? Mie da.
Oricât de „independent” ar fi, Nicușor Dan e la mâna partidelor reprezentate în Parlament, acolo unde PSD-ul e „primadona” unei opere de trei parale. Nu la comedia muzicală a lui Brecht mă refer…
Care este motivul pentru care vremurile de glorie ale clasei muncitoare - autohtone, americane, britanice - au apus? Răspunsul e simplu: roboții industriali. Fabricile cu mii de angajați mai au astăzi vreo 200 și mii de roboți industriali. Cum roboții nu mănâncă și nu au urmași, fabricile nu mai coagulează în jurul lor orașe industriale.
Referitor la extremism, situația e aceeași cu cea din Germania anilor 20. Sătui să mai aleagă corupția crasă și endemică în care băltea țara, nemții au ales un partid obscur, condus de un individ pe care mulți îl credeau fie antipatic, fie comic.
Mai bine ar fi ales corupția. Germania n-ar mai fi purtat un stigmat.
Românul are o vorbă: rău cu rău, dar mai rău fără rău. Înțeleaptă vorbă. Așa că să ne fie rău, că fără rău e MAI rău.
P.S.: Nicio țară de pe planeta Terra nu are corupție 0. Întotdeauna vorbim de un procent. E drept că 2% e diferit de 99%, dar acel 2% tot corupție este.
Mâine (de fapt azi!) am treabă de făcut și nu îmi permit să trag chiulul.