Foto: Getty Images
Am momente în cabinet când un client spune ceva – o convingere, o frică, o concluzie rostită pe un ton apăsat – și tot ce pot să fac este să întreb: „Cum ai ajuns la ideea asta?” sau „Ce altceva ar putea fi adevărat aici?”
Nu e o întrebare complicată, dar are un efect aproape visceral. Se face un pic de liniște. Urmează un oftat, un „hm…” sau o ridicare ușoară de sprânceană. Și de acolo se desface un întreg ghem de gânduri.
Asta este, de fapt, esența dialogului socratic. Întrebările acelea aparent simple, dar care nu te lasă în pace. Întrebările care nu îți dau răspunsul, dar care îți zdruncină certitudinea.
Socrate – precursorul terapeutului curios
Metoda vine, evident, de la Socrate. Nu din cărți de psihologie, ci din Agora Atenei, unde el își punea problema dacă cei din jur chiar știau despre ce vorbesc. Nu voia să umilească. Voia să înțeleagă. Sau, mai degrabă, voia să-i ajute pe ceilalți să înțeleagă că nu știu atât de mult pe cât cred – și că de acolo începe, de fapt, înțelepciunea.
Ceea ce făcea Socrate era un fel de artă a întrebării. El nu spunea: „ai greșit”. Spunea: „explică-mi mai bine cum vezi asta”. Și, încet-încet, celălalt își dădea seama că povestea nu se leagă exact cum credea el.
Mai mult decât o tehnică, era un fel de dans – între două minți, între două feluri de a privi lumea.
Cum se traduce asta în terapie
În terapie, metoda a fost preluată și rafinată mai ales în terapiile cognitiv-comportamentale. Dar adevărul e că o regăsim, în forme mai fluide sau mai structurate, în aproape toate școlile terapeutice.
Pentru că funcționează.
Clientul vine, de multe ori, cu gânduri automate pe care le ia drept fapte certe. Și nu pentru că nu ar fi inteligent, ci pentru că așa funcționează mintea noastră când e sub stres sau durere. Iar terapeutul, în loc să răspundă cu un „nu e adevărat ce gândești tu”, oferă o altă abordare: „hai să ne uităm împreună la gândul acesta”.
Și începem:
– Ce dovezi ai pentru gândul acesta?
– Dacă ai trăi momentul acesta din exterior, ai vedea la fel?
– Ce altă explicație ar putea exista?
– Ai mai avut gânduri similare în trecut? Cum s-au adeverit?
– Ce impact are asupra ta când crezi acest lucru?
Par întrebări blânde, dar uneori scot la iveală furie, rușine, tristețe. Alteori eliberează.
Un exemplu banal, dar revelator
Îmi amintesc de o discuție cu un client care mi-a spus, destul de convins: „Șeful meu clar e nemulțumit de mine. Nu mi-a mai dat niciun feedback de luni de zile. Probabil mă consideră slab.”
Și l-am întrebat:
– „Ai dovezi clare că asta crede el?”
– „Ai avut parte de feedback negativ în trecut?”
– „Tăcutul e mereu semn de nemulțumire de la șeful tău? Sau poate fi și altceva?”
La finalul sesiunii nu știam sigur ce gând e adevărat. Dar nici el nu mai era sigur că e clar vinovat. Și acel spațiu de incertitudine a fost suficient pentru a respira un pic.
Dialogul nu e doar tehnică – e atitudine
Important de spus: întrebările nu sunt unelte reci. Nu sunt un checklist de bifat. Dacă le pui fără prezență, fără căldură, fără respect profund pentru celălalt, nu funcționează.
Dialogul socratic nu e despre a demonstra ceva. E despre a invita. A crea spațiu. A reflecta împreună.
Uneori, întrebările bune nasc lacrimi. Alteori, râsete. Sau doar o tăcere lungă. Dar în acea pauză, omul începe să se gândească altfel despre el.
Și poate, asta e tot ce contează.
Pentru mine, ca terapeut, metoda asta nu e un protocol, ci un mod de a fi. Când încetez să mă poziționez ca expert și încep să fiu mai curios, mai uman, ceva se schimbă.
Și da, este clar că nu sunt Socrate. Dar dacă omul din fața mea pleacă din cabinet întrebându-se mai sincer „cum știu ce știu?” – atunci simt că a învățat ceva esențial.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.