Capitalul este prezentat de socialiști ca fiind ceva „ticălos” și „malefic” pentru dezvoltarea societății. Acumularea de capital, spun socialiștii, este împotriva naturii umane și scoate ce e mai rău din omul modern. „Capitalistule!” a devenit o înjurătură la ordinea zilei într-o lume tot mai populată de „săraci” și „proletari” mânați ca oile în luptă de politicieni la „revoluție”, politicieni care de fapt îi doresc cât mai dependenți de „tătucul” grijuliu. Companiile multinaționale, purtătoarele stindardului capitalului globalizat, nu sunt nici ele iertate.
De unde această ură împotriva capitalului și a celor care îl acumulează? Răspunsul este foarte simplu: cel care acumulează capital face saltul din poziția de „sclavul” politicianului în poziția de „stăpâni de sclavi”. Investitorii, antreprenorii, deținătorii de active (pământuri, case, mașini) devin independenți (economic, financiar, social) și au pretenții rafinate de la politicieni. Capitaliștii încep să sesizeze mai bine natura statului, agresiunea din spatele fiscalității sau inconsistența asistenței sociale promovate de acesta la adăpostul unor concepte lipsite de consistență cum ar fi „solidaritatea socială” sau „interesul național”.
În aceeași notă se înscrie și frământarea lipsită de sens legată de „remunerarea capitalului” mai consistentă decât „remunerarea muncii” identificată, mai nou, ca fiind sursa multor rele și neajunsuri în societatea românească (vezi aici, pag. 16 sau aici, o ediție mai veche a temei de discuție). De unde pleacă această concluzie? De la structura veniturilor care formează PIB-ul (avem trei metode de determinare a PIB-ului, metoda veniturilor fiind una dintre ele). Am prezentat în tabelul de mai jos calculul (simplist) bazat pe ponderea salariilor (inclusiv contribuții angajat și angajator) în PIB-ul total.
(clic pe imagine pentru a mări)
După cum observăm, în România ponderea cheltuielilor cu salariile în PIB este de doar 32,2% față de 47,4% în UE (28). Este clar o diferență ce nu poate scăpa vederii cu ușurință. Diferența ar fi alte venituri decât salariile: dividende, profitul net al afacerilor care este reinvestit, dobânzi, chirii, rente, drepturi de autor etc., în total circa 68% din PIB în cazul României. De aici o concluzie simplistă și pripită: capitalul este mai bine remunerat decât munca.
De ce nu este corect să asumăm, plecând de la aceste cifre, că avem un capital mai bine remunerat decât munca? Aș (re)începe discuția de la faptul că nu există nicăieri o rețetă optimă legată de cât să fie ponderea veniturilor din salarii în total PIB. Intuiția și logica ne-ar spune că, atunci când ponderea veniturilor salariale în PIB, avem de a face fie cu salarii mici, fie cu sectoare de activitate mai puțin intensive în muncă și mai intensive în bunuri de capital. Faptul că, în anumite sectoare, vorbim de o pondere a cheltuielilor salariale redusă în total venituri nu înseamnă neapărat că salariile sunt reduse și capitalistul pleacă cu mai mulți bani acasă prin comparație cu angajații săi, ci poate însemna și că vorbim de procese de producție automatizate (intense în bunuri de capital) care lucrează cu un număr foarte restrâns de angajați. Un calcul de acest tip este inutil, mai ales pe cifre agregate: în anumite sectoare poate fi o problemă de salarii mici în alte sectoare poate fi o problemă de automatizare a proceselor de producție.
Un alt argument ar fi că, din diferite considerente (mai ales fiscale), multe venituri care astăzi apar în statistici în altă categorie decât salariile ele sunt de fapt salarii mascate. Dau doar două exemple: un SRL care închiriază spațiu de la proprietarul (acționarul) SRL-ului plătind chirie acestuia pentru sediul său social (în loc să încaseze salariu mai mare ca administrator preferă chiria care este impozabilă mai puțin); un SRL care angajează acționarul principal ca administrator și care este plătit pentru munca sa cu salariul minim, restul fiind transferat spre profit și scos ca dividend sau reinvestit. Este cazul multor venituri din România care în realitate sunt salarii: drepturi de proprietate intelectuală, cheltuieli cu mașina de serviciu (combustibil, întreținere și reparații), cheltuieli cu sediul (în care eventual și locuiesc), cheltuieli cu telefoanele mobile etc. Sunt mulți angajați care preferă un salariu mai mic dar mașină de serviciu și telefon mobil de serviciu pe care să îl poată folosi (cu anumite limite) și în interes personal. Este cazul multor micro-întreprinderi, PFA, SRL-uri unipersonale care ascund în veniturile generate de ele mai degrabă salarii decât dividendele sau cheltuielile operaționale pe care le finanțează. În acest context, este foarte greu să tragi linia și să concluzionezi cum îți convine ție: salariile sunt mici și capitalul duce mai mulți bani acasă.
Următorul argument ține de economia informală. Sunt multe salarii / venituri asimilate salariilor în România plătite informal. Multe companii plătesc un salariu minim pe economie și întregesc apoi aceste salarii din plăți la negru către angajați. Tot din considerente fiscale (avem printre cele mai mari fiscalități aplicate muncii din Uniunea Europeană, locul 6 în 2016 între cele 28 de țări). Aceste plăți informale nu se văd în statistici și mențin nivelul veniturilor salariale în PIB la un nivel mai scăzut decât în alte țări. Munca la negru ar fi estimată în România, conform cifrelor estimate de Consiliul Fiscal, undeva la 4 miliarde de euro, 1.5 milioane de români lucrând fără forme legale (vezi aici sursa). Dacă ajustăm procentele de mai sus cu acești 4 miliarde euro anual procentul urcă către 35% în 2015, în loc de 32%.
(clic pe imagine pentru a mări)
O problemă aparte cu veniturile noastre salariale mai mici ca în alte țări este că mulți români muncesc în străinătate (UE mai ales) și trimit salariile lor câștigate acolo înapoi în România. Salariile lor nu se văd în PIB-ul României fiind venituri obținute în alte țări și regăsite în PIB-ul acestora. Dacă am aduna remitențele procentele se mai corectează cu câteva cifre în sus (din păcate Eurostat nu are date decât pentru 2007 – 2012) – în loc de 36.8% în 2007 procentul crește la 41.5% dacă adăugăm și aceste remitențe (ceea ce înseamnă că, cel puțin pentru anumiți ani, remitențele au un impact relevant asupra acestui calcul). Din calcul am omis sumele pe care românii din afară nu le mai trimit în țară și le cheltuiesc în țările unde muncesc. Mai observăm că în boom diferențele între cele două procente cresc semnificativ (românii trimit mai mulți bani acasă).
Mai mult, măsurile sociale generoase luate de stat încurajează și mai mult această discrepanță. Programele de tipul: Prima Casă, Prima Afacere, Prima Chirie, alocația pentru copiii nou-născuți etc. vin să agraveze și mai mult discrepanța între salarii și alte venituri decât salariile. Atunci când statul mă subvenționează masiv să îmi deschid o afacere mică (nici nu contează dacă sunt profitabil sau eficient), când statul îmi subvenționează o bună parte din chirie când sunt șomer ca eu să îmi găsesc loc de muncă în alt oraș (acceptând un salariu mai mic) sau când îmi subvenționează masiv din costul unei locuințe luată pe credit voi fi dispus să accept venituri salariale mai mici. Natural, aceste subvenții diminuează din salariul pe care suntem dispuși să îl negociem. Multe dintre subvențiile respective pot fi asociate, la rigoare, cu venituri de natură salarială și ele au un procent în PIB care merită luat în calcul (mai ales că volumul subvențiilor ține pasul cu dinamica PIB)
(clic pe imagine pentru a mări)
Observăm că dacă ajustăm procentele cu munca la negru, cu subvențiile și cu remitențele celor care au ales să muncească afară dar să trimită venitul lor în țară procentele se apropie semnificativ de media europeană. Am lăsat afară procentele (și ele semnificative) derivate din venituri mascate sub alte forme decât salariile din considerente fiscale, mai greu de estimat.
În concluzie, este foarte periculos să dăm curs unor calcule simpliste de acest tip bazate doar pe procentul salariilor oficial declarate în PIB-ul sau venitul național net. Deși miza discuției pare a fi neclară pentru mulți (sau nevinovată), în realitate ea ascunde un interes în creștere de a lovi fiscal și mai mult în profitul companiilor (străine sau nu) care operează în România. De la a condamna remunerarea capitalului până la a-i aplica niște corecții fiscale usturătoare mai e foarte puțin. Sunt sigur că mințile „luminate” scotocesc deja în cotloanele ideologice să scornească măsuri corective (de preferabil cât mai coercitive și cât mai greu de evitat).
(Articol publicat pe blogul autorului)
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Distinsul autor confunda masurile de protectie sociala normale si firesti intr-o societate democratica, cu "lupta" impotriva capitalului.
Dl. Cristian Paun crede ca prin acumularea de capital, afaceristii devin independenti in gandire si actiune fatza de Statul roman, spre deosebire de bugetari, care raman pe mai departe "sclavii" politicienilor.
Realitatea din tara noastra ne arata insa exact contrariul: bugetarii ( fie ei angajati la Stat sau pensionari ) au cea mai sigura pozitie economica: leafa sau pensia, mica sau mare, este platita regulat, fara sincope, de Statul roman ( nu mai comentez nemerniciile comise de guvernul Boc-Basescu, ele reprezinta o schizofrenie politico-economica pe care onorata Justitie din Romania inca nu a penalizat-o cu nimic ).
Dimpotriva, afaceristii, fie ei un SRL de familie sau avand un business de anvergura, sunt cei mai vulnerabili fatza de Institutiile represive sau fiscale ale Statului: ANAFUL, Garda, DNA-ul nu au treaba cu angajatul de la Stat sau cu pensionarul; "obiectivul" lor il reprezinta oamenii de afaceri precum si politicienii care nu se "aliniaza" la ordinele adevaratilor stapani ai Romaniei ( procurorii si serviciile secrete ).
Ma mira faptul ca distinsul autor al acestui articol nu a sesizat un lucru atat de evident.
Tot de domeniul evidentei este si faptul ca multinationalele sunt "intangibile" in Romania; represiunea si controlul din partea autoritatilor romane se adreseaza exclusiv afaceristilor autohtoni: cazurile EADS si Microsoft sunt o dovada de slugarnicie penibila a autoritatilor romane fatza de marile concerne straine.
Si atunci unde vede dl. Cristian Păun "socialisti" care "saboteaza" sau "denigreaza" capitalismul ?
Domnia sa practica un fel de marxism pe "invers".
De acolo că aceia care îl acumulează FURĂ o parte din munca celor care îl produc. Problema eate CÎT îl lași să fure. Va fi problema viitorului: cum să reducem inegalitatea socială? Cum să facem ca acei din top 1% să nu mai aibă peste 90%? Probabil că nu se va putea fără un principiu constituțional al limitării averii personale.
Și încă o problemă: ce ne facem cu apologeții celor 1%? Ei chiar cred ceea ce scriu?
Acum- sa vina un coate-goale, prost ca noaptea si sa vrea sa se infrupte din ce au strans in sute de ani cei bogati, nu se va intampla. Din multiple cauze. Una ar fi faptul ca cei care prefera o slujba prost platita la stat nu si-ar rosca niciodata putinii bani "siguri" pentru a iesi pe piata libera,.sa demonstreze ce pot. Majoritatea, de fapt, nici nu pot prea multe. Nici nu si-au propus. De aceea, neavand nimic de pis ca si plus-valoare- nu vor decat sa ciupeasca de la cel ce munceste (uneori si 20 de ore pe zi) in privat, cat mai mult pentru satisfactia sa si a celor "multi de la stat".
Dacă problema inegalităţii nu este rezolvată, decalajul dintre venituri poate avea două urmări: turbulenţe sociale majore sau taxe punitive, precum impozitul de 80% pe veniturile mai mari de 500.000 de dolari sugerat de Thomas Piketty, economist francez şi autorul best-sellerului „Capitalul în secolul XXI“. „Clădim un sistem de castă din care este aproape imposibil de evadat, cu excepţia poate a celor câţiva cu minţi excepţionale, cu calităţi atletice remarcabile sau a celor care au noroc cu carul. De aceea sunt speriat. Riscăm să pierdem motorul capitalismului, cel care ne-a adus succes economic şi acest mod de viaţă.
Ken Langone şi cu mine suntem recunoscători acestei ţări şi am discutat cu diferiţi directori executivi despre cum poate fi rezolvată problema inegalităţii.
Această ţară mi-a oferit oportunităţi remarcabile. Sunt un imigrant venit în Statele Unite cu vaporul când eram adolescent. Am plecat din România în 1954. Am fost despărţit de părinţi la vârsta de şapte ani deoarece ocupaţia sovietică de după război a României i-a prins în timp ce ei erau în Statele Unite. Nu aveau cum să se mai întoarcă. La vârsta de 10 ani am fost trimis de comunişti într-un lagăr de muncă forţată împreună cu fratele meu de 15 ani. Cu ajutorul poporului american şi al intervenţiei preşedintelui Dwight D. Eisenhower, am fost reuniţi cu părinţii noştri după cinci ani de muncă în lagăr. Prin bunăvoinţă şi compasiune, am fost invitat de directorul academiei Phillips Exeter să intru la cursurile şcolii. Apoi am studiat la Princeton şi la Stanford Business School.
În timpul celor peste 50 de ani petrecuţi în domeniul marketingului, publicităţii şi relaţiilor cu publicul am fost ajutat de oameni de tot felul să-mi îndeplinesc visul american.
Ken Langone a fost primul din familia sa care a terminat un liceu şi a intrat la colegiu. Tatăl său şi-a câştigat pâinea prin muncă fizică în Italia. Langone a avut succes în afaceri şi în activităţile filantropice. Spitalul Universitar New York a fost redenumit Centrul Medical NYU Langone.
Ar mai avea acum tineri precum Ken astfel de oportunităţi? Nu cred.
Cine ar fi îndeajuns de curajos să pună lucrurile în mişcare? Cea mai evidentă alegere este guvernul american. Însă actualul Congres este paralizat.
Noi, liderii lumii de afaceri, ştim ce trebuie făcut. Dar avem voinţa să facem ce trebuie făcut? Avem voinţa de a controla lăcomia excesivă atât de răspândită în cultura noastră acum şi de a orienta resursele spre o educaţie mai bună şi spre crearea de oportunităţi?
Lumea afacerilor are cel mai mult de câştigat dintr-o Americă sănătoasă şi cel mai mult de pierdut din turbulenţe sociale şi taxare punitivă.
Companiile pot da startul acţiunii în două moduri. Primul ar fi să investească în factori care creează valori reale – angajaţii. Salariile trebuie să fie echitabile, adică să permită angajatului să beneficieze mai mult de îmbunătăţirea productivităţii şi de inovaţiile creatoare.“
Faptul că salariile reale stagnează de patru decenii în timp ce productivitatea a crescut cu 80% arată că ceea ce am scris mai sus nu se întâmplă. Înainte de anii ’70, atât salariile cât şi productivitatea creşteau. Acum, cea mai mare parte din ceea ce se câştigă prin productivitate se duce la acţionari, nu la angajaţi.
Apoi, companiile trebuie să investească agresiv în propriile operaţiuni, direcţionând profitul în productivitate şi inovaţie pentru a îmbunătăţi performanţa reală a afacerii. Astăzi, prea multe companii îşi reduc investiţiile în cercetare şi dezvoltare şi în construirea brandului. Rezultatul este declinul general al valorii brandurilor lor şi a altor active.
Pentru a compensa pentru aceste declinuri şi pentru veniturile anemice, companiile îşi răscumpără acţiunile (în prezent mai mult ca niciodată) şi astfel îşi majorează artificial veniturile pe acţiune.
Cineva trebuie să spargă gheaţa. Cineva trebuie să arate calea. Companii inclusiv Home Depot, Costco Wholesale, Whole Foods, Publix, Qualcomm, Starbucks şi Gravity Payments fac paşi mici şi îşi recompensează angajaţii mai mult. Schimbări similare trebuie făcute de mult mai multe companii.
În discuţiile cu oamenii de afaceri prin care eu şi Ken încercăm să atragem sprijin pentru cauza noastră am găsit consens în ceea ce priveşte natura problemei şi nevoia urgentă pentru găsirea unei soluţii. Aceasta este vestea bună. Ne îngrijorează însă voinţa de a acţiona. Diverşi executivi ne-au spus că pentru a-şi plăti angajaţii mai echitabil au nevoie de mai mult sprijin din partea boardurilor, a liderilor din afaceri, a presei şi chiar a guvernului pentru a rezista presiunii intense de pe piaţă pentru maximizarea profiturilor pe termen scurt date acţionarilor.
Îi lăudăm pe cei care fac ceea ce trebuie, dar cum putem convinge mai multe companii şi mai mulţi executivi să acţioneze acum? Chiar nu vrem turbulenţe sociale şi impozit de 80% ca stimulente pentru a trece la acţiune.
Iată cum poate arăta marele început: guvernul poate asigura stimulente fiscale companiilor pentru ca acestea să-şi plătească mai mult angajaţii care câştigă 80.000 de dolari sau mai puţin. Programul poate fi rulat 3-5 ani, după care s-ar face evaluarea eficienţei.
Beneficiile ar fi uriaşe. Oamenii ar avea mai mulţi bani de cheltuit, iar mulţi nu ar mai avea nevoie de ajutorul guvernului. Aceasta ar însemna reducerea cheltuielilor cu ajutoarele sociale.
În sfârşit, cealaltă parte a Americii, cea care nu a reuşit să iasă de sub muntele de datorii, va şti că ajutorul este pe drum – şi nu sub forma creşterii sprijinului guvernamental, ci a unei distribuiri mai echitabile a muncii şi a valorii pe care o produce afacerea.
Aşa cum s-a dovedit în repetate rânduri, şi acţionarii au de câştigat deoarece angajaţii satisfăcuţi produc rezultate mai bune.
Este clar că situaţia trebuie să se schimbe urgent. Un sistem echitabil şi corect de iniţiativă liberă a rămas cel mai bun motor inventat vreodată pentru crearea oportunităţilor şi a standardelor de viaţă mai ridicate“.
Referitor la afirmaţia că socialiştii privesc capitalul ca pe ceva ticălos, malefic, este o afirmaţie inexactă şi teoretic şi practic. Mai întâi, conceptul de ,,capital” este un concept economic, conceptul de ,,capitalism” este un concept ideologic. Capitalul ca factor de producţie, denumit în teoria economică socialistă ,,mijloace de producţie” , nu numai că nu este dispreţuit, ci este considerat motorul progresului, factorul cel mai dinamic. Capitalul este repudiat doar în ipostaza de mijloc de exploatare, caracteristică societăţii capitaliste. Conceptul ,,capitalism” reprezintă un sistem de valori centrat pe ideea de capital. Toate construcţiile teoretice, care se bazează pe un asemenea sistem de valori alcătuiesc ideologia capitalistă. Pornind de la cei trei factori de producţie : natura, munca şi capitalul, ideologia capitalistă şi posesorii de capital, privilegiază capitalul, cu toate consecinţele economice sociale şi politice. Posesorii factorului muncă , considerându-se nedreptăţiţi, ripostează ideologic prin diverse teorii socialiste, politic prin partide politice, social prin organizare sindicală, greve, negocieri, etc. Factorul natură, nefiind în proprietatea nimănui (cu câteva excepţii), nu a avut nici forţe politice care să-l apere, nici ideologii care să-i releve importanţa. Abia în ultimele decenii a apărut ecologismul ca mişcare socială şi politică. Pentru a demonstra faptul că socialiştii nu dispreţuiesc şi nu subestimează rolul capitalului, voi evoca o grevă a sindicatelor italiene din anii 80 prin care sindicaliştii cereau mărirea salariilor la nivelul salariilor din Franţa, pe motiv că şi muncitorii francezi şi cei italieni lucrează pe aceeaşi piaţă, Piaţa Comună. Enrico Berlinguer, secretar general al Partidului Comunist Italian, le-a spus greviştilor italieni că cererea lor este nerealistă argumentând că valoarea capitalului industrial italian/cap de muncitor este aproximativ jumătate din valoarea capitalului francez/cap de muncitor. Italienii au renunţat la grevă.
Oops! verificai și văzui că nu e decît al doilea. Mai e un spaniol. https://www.dcnews.ro/surpriza-uria-a-in-topul-forbes-cine-l-a-depa-it-pe-bill-gates-i-apoi-a-pierdut-15-miliarde-intr-o-zi_487435.html
el, capitalul (sau ea, munca acumulata) nu poate trece la treaba, realiza valoare suplimentara si incasa remuneratie decat in prezenta muncii vii, prezente, a omului.
considerand ca el, capitalul, este "mai multe munci", marimea remuneratiei lui in raport cu remuneratia muncii "vii" devine un rezultat al negocierii, recunoasterii reciproce a contributiei, etc.
dizarmonia apare in momentul in care cele doua munci, cea masiva si moarta alaturi de cea firava dar vie, trebuie sa "contribuie si la alte" cu parte/procent din remuneratia recentei colaborari.
ma intreb daca nu cumva ura socialistului sincer impotriva capitalistului la fel de sincer vine din perceptia instinctiva corecta a inegalitatii procentelor de contributie care, din lipsa de educatie - ca sa pomenesc un singur motiv, se imbraca in ce poate: argumentul simplist, fals si periculos al marimii remuneratiei.
demontarea argumentului initial urmata, nu de o deturnare a atentiei catre o amenintare de inechitate inversa ci, de o initiativa/apel de a croi un model corect de recunoastere si contributie ar face mai mult bine misiunii publicatiei denumite "republica".
altfel, ma tem ca ramanem in interiorul luptei "noi" impotriva"lor" (cat bine ne face putem vedea in oglinda).
Capitalul este: "wealth in the form of money or other assets owned by a person or organization or available or contributed for a particular purpose such as starting a company or investing"
(business dictionary).
am formulat intentionat comentariul personal cu evitarea termenilor de specialitate,cu dorinta de a refocusa rationamentul pe ceea ce consider eu ca raport de esente intre capital si munca.
am reflectat daca sa fac precizarea, am decis sa nu si iacata-ma pusa la punct de dvs.
indraznesc sa comentez ca definitia pe care o citati descrie, asa cum si zice, capitalul ca forma si utilizare, nu ca esenta si sursa. asta inteleg eu.
al meu de mai sus este un comentariu-reactie personal adresat declaratiei si argumentelor autorului. pe care ma incapatanez sa il mentin.
Categoric exista o legatura stransa intre capital si munca si nimeni nu disputa asta, dar inca o data, in orisice context vrem sa le invartim, esenta capitalului nu este munca. Este strans legat de munca, ombilical chiar, dar aceasta nu este esenta lui. Si nici sursa capitalului nu este munca ci finantarea. In romgleza, financing-ul reprezinta sursa capitalului, si la randul lui e de mai multe feluri, categorii, tipuri etc dar nu face obiectui discutiei.
Legatura aia stransa dintre munca si capital este intr-o explicatie (pe care o incerc cat mai scurta): munca este cantitatea de efort (fizic si/sau mental) necesara pentru a produce un bun sau un serviciu, pe cand capitalul este cash-ul (wealth-ul, cum il defineam mai sus) plus masinile si echipamentele care au contribuit la bunul/serviciul respectiv.
Problema este că Marx e actual și astăzi, nu poate fi contrazis: faci avere promovându-ți interesul tău și sacrificând (de cele mai multe ori cu bună știință) interesul celui care nu are capital și e obligat să lucreze pentru tine. Un fel de „ce mă-nteresează pe mine de ăsta care lucrează pentru mine - dacă nu-i convine, să plece, că angajez alt prost”. Prea mulți proprietari de afaceri gândesc astfel în România!
A enunțat ideea asta despre exploatare și Papa Francisc, recent.
Cei care genereaza 19 firme pentru primaria capitalei? Intregul text contazice textul. Nu exista socialisti in romania. Asa cum nu exista protectie sociala sau interes national.
Salariul minim al lucratorului din teleorman adus sa munceasca in bucuresti pentru firma de salubritate nu este protectie sociala, este dumping in sensul cel mai pur al socialismului.
Răspunsul este foarte simplu: cel care acumulează capital face saltul din poziția de „sclavul” politicianului în poziția de „stăpâni de sclavi”.
Fals. Intr-un capitalism post-sovietic capitalistul stapan de sclavi trebuie sa devina umilul servitor al politicianului. O logica in care multinationalele nu se inscriu.