Un pachet de Antisărăcie, vă rog!

Guvernul actual format din tehnocrați (mulți veniți pe filiera ONG-urilor) a scos pe piață cu multă emfază un pachet național anti-sărăcie care conține o serie de măsuri „interesante” care să ne salveze din sărăcia reală în care ne zbatem de câteva decenii bune. Măsurile sunt clasificate pe grupe de vârstă ale potențialilor „beneficiari” începând cu 0-3 ani (oare săracii de ei nu sunt prea mici pentru a fi invocați într-o astfel de chestiune?) și finalizându-se cu persoanele cu vârste de peste 65 ani. Pentru a fi mai convingătoare, măsurile sunt apoi „transversale”, „oblice”, „longitudinale”, „orizontale” etc.

O analiză atentă a acestui Pachet Antisărăcie relevă următoarele aspecte:

1. Guvernul și tehnocrații săi au o mare problemă cu definirea conceptului de sărăcie. Nu îmi este clar din pachetul de măsuri când vom putea fi beneficiari și când nu mai suntem săraci pentru a nu mai intra sub incidența acestui pachet „generos”. Nu este precizat nicăieri cu ce definiții ale sărăciei se operează în acest caz, de ce se operează cu acele definiții și nu cu alte definiții. Orice definiție a sărăciei este arbitrară și, din acest motiv, orice politică publică bazată pe un concept arbitrar nu poate fi decât tot arbitrară, nerezolvând cu adevărat problema (ba chiar o complică în cele mai multe dintre cazuri). Inițiatorii proiectului ne-au asigurat că au operat cu cinci definiții diferite ale sărăciei dar nu s-au obosit să ne dea detalii care sunt acelea, de ce sunt ele bune sau nu: „Au fost implicați oameni din mediul academic în consultări și unii chiar au scris bucățele mici înainte de a fi integrate, pentru că marea problemă nu este definiția, avem vreo cinci definiții ale sărăciei, ci cum anume îi targetezi pe cei mai săraci.” (Cristian Ghinea, unul dintre inițiatori într-un interviu pe Hotnews);

2. Obiectivele din spatele Pachetului Antisărăcie sunt derivate direct din Obiectivele 2020 promovate de Bruxelles. Nu înțeleg ce legătură are cu sărăcia reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% sau creșterea eficienței energetice cu 19%. Nu pricep nici de ce părăsirea timpurie a sistemului public de educație (rupt de realitate prin programe școlare îmbâcsite, neinteresante și generatoare de depresie timpurie) sau de ce înregimentarea populației în sistemul de educație terțiar (cvasi-public și el sau populat de fabrici „private” de diplome) ne împietează accesul la bogăție. Din modul în care au fost setate obiectivele din spatele acestui program intervenționist se vede că nu prea se știe ce este aceea ”sărăcie” și că operăm cu concepte absolut arbitrare de care putem să agățăm orice;

3. Pachetul conține o sumedenie de măsuri de tip redistributiv, în care statul (prin instituțiile sale și din bugetul său) oferă sprijin financiar substanțial: finanțarea creării de creșe comunitare, plata îngrijitorilor în mediul rural, cumpărarea din bani publici de haine și rechizite pentru copii care beneficiază de tichete sociale, finanțarea școlilor din zonele defavorizate, program finanțat public de angajare a tinerilor fără loc de muncă, finanțarea antreprenorilor tineri, garanții de stat pentru pensionari, finanțarea îngrijirii la domiciliu a persoanelor vârstnice. Toate aceste măsuri de tip redistributiv suferă de o justificare prealabilă: de ce consideră guvernul că panaceul la toate problemele vizate (lipsa de crește, lipsa de rechizite, lipsa unui loc de muncă, lipsa unui interes antreprenorial etc.) trebuie să fie neapărat statul și bugetul public. Este interesant de analizat și dezbătut argumentul (care nu există) ca toate aceste activități generoase să fie finanțate din banul public provenit din taxe și inflație sau datorie publică (taxe și inflație viitoare). E important de știut de ce nu o relaxare și simplificare fiscală a sectorului privat de educație și creștere a copiilor, de exemplu, sau o deducere fiscală atractivă la nivel de familie cu mulți copii nu ar putea fi mai degrabă soluția la aceste probleme. De ce continuăm să credem că doar statul ne poate scăpa de sărăcie în condițiile în care el nu are banii săi proprii, ci se bazează pe resurse extrase din bugetul fiecărei familii și, cu cât își propune mai multe lucruri, cu atât acele bugete sunt mai abitir văduvite de resurse importante.

Pachetul cu pricina nu este altceva decât o colecție de politici publice, haotic grupate după criterii absolut arbitrare, împachetate frumos de niște oengiști talentați și vândute pe post de panaceu la o problemă complet străină de aceste măsuri. Până la urmă, pachetul putea fi numit la fel de bine Pachetul Anti-îmbogățire că nu greșeau foarte tare.

4. Printre măsuri sunt unele dintre ele care nu au nici o legătură cu sărăcia. Nu văd cum vom scăpa de sărăcie dacă vom avea copii mai bine vaccinați sau mai bine ecografiați înainte de naștere. De ce sărăcia noastră va fi diminuată prin faptul că vom avea toți copii în grădiniție (cvasi de stat) sau de ce îmbunătățirea locuinței asistată de stat sau reducerea violenței în familie / prevenirea separației copilului de familie ne face mai bogați decât suntem în momentul de față.

Evident că acest pachet cvasi-intervenționist nu ne va scăpa de sărăcie. Argumentele sunt cât se poate de clare: acești politicieni aparent tehnocrați și aparent independenți nu se pot dezbăra de o ideologie falimentară. Ideologia Tătucului salvator, mereu „bine” intenționat și mereu plin de „virtuți”. Pachetele lor (Antisărăcie, Competitivitate și altele care or mai veni) nu fac decât întrețină dependența de stat, să genereze noi și noi fire nevăzute prin care statul aparent protector ne seduce și ne vinde iluzii. Pachetul ratează sistematic înțelegerea cauzelor care stau la baza sărăciei și apoi eșuează radical în soluțiile pe care le propune. Într-un stat plin de săraci nu ai cum să rezolvi sărăcia prin mai mult intervenționism / redistribuționism și mai multă dependență de stat. Nu poți scăpa de sărăcie un popor luând resurse de la niște săraci și dându-le arbitrar la alți săraci. Nu faci decât să plimbi inutil resursele în societate mereu întru profitul politicianului care, te scapă sau nu de sărăcie, își încasează salariul (deloc lipsit de consistență) și bonificațiile aferente. Nu faci decât să te limitezi la a fi diseminatorul unor obiective generos de falimentare promovate de tehnocrații europeni actuali care au alterat demult spiritul originar ce a dus la crearea Uniunii Europene (dacă a existat vreodată) prin tot felul de Agende și Orizonturi care mai de care mai socialiste.

Niște aparent tehnocrați ne-au dovedit că nu pot fi independenți de mâna care îi plătește și nu pot propune măsuri care cu adevărat ne scapă de sărăcie: liberalizarea piețelor, diminuarea birocrației, diminuarea fiscalității, ușurarea schimburilor, privatizarea structurilor resursofage, impulsionarea antreprenoriatului (nu prin finanțări ”gratuite” dar îmbibate de corupție și birocrație), conectarea economiei la piața internațională a capitalurilor, reducerea sistematică și de amploare a corupției, impulsionarea economisirilor și acumulării de capital etc.. Sărăcia nu se datorează faptului că e prea puțin stat în viața noastră, ci dimpotrivă (top 15 companii private din lume produc cât 20 de Românii la un loc). Într-un sistem economic populat de antreprenori politici (fiscali și monetari) e foarte ușor să dai lecții de anti-sărăcie pe banii săracilor. Prin acest pachet pompos intitulat anti-sărăcie ne vom adânci și mai mult în sărăcie.

Pachetul cu pricina nu este altceva decât o colecție de politici publice, haotic grupate după criterii absolut arbitrare, împachetate frumos de niște oengiști talentați și vândute pe post de panaceu la o problemă complet străină de aceste măsuri. Până la urmă, pachetul putea fi numit la fel de bine Pachetul Anti-îmbogățire că nu greșeau foarte tare.

ARTICOL  APĂRUT PE BLOGUL AUTORULUI

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp