Foto: Guliver/ Getty Images
Acum câțiva ani, Ionel era un copil din Ferentari (unul dintre cele mai ‘dificile’ cartiere ale Bucureştiului) care visa să devină actor. La şcoală și acasă, nu l-a întrebat nimeni niciodată despre visurile lui. Nici pe el, nici pe prietenii lui. Întâmplarea a făcut că în cartierul lui s-a înfiripat la un moment dat un proiect de educaţie prin teatru – PlayHood, iar Ionel a fost unul dintre cei mai fericiţi participanţi. O vreme. Copilul Ionel devine cât ai clipi, adolescentul Ionel, ager la minte și la corp, povestitor cu o voce de aur și cu preocupări de artist profesionist. Astăzi, Ionel muncește în Marea Britanie și visul lui doarme în România: proiectul de teatru a făcut ce a putut, dar nu a reușit să-i pună lui Ionel o pâine pe masă, un venit lunar, care să îl ajute să trăiască. Sprijinul comunităţii sau o finanţare în regim bursier, ar fi fost mănuşă, dar nu a fost să fie.
Dintr-un sat din Buzău, un profesor de limba şi literatura română uimeşte o ţară întreagă atunci când patru dintre elevii săi obţin nota 10 la evaluarea naţională, iar mai bine de jumătate au avut nota peste nouă. Elevi obişnuiţi, fără posibilităţi financiare, ba, unii dintre ei, chiar cu greutăţi foarte mari. O performanţă unică în ruralul românesc actual. Întrebată cum i-a ajutat domnul profesor, una dintre eleve a spus că pentru ea foarte important a fost că domnul profesor a încurajat-o: “Să nu renunț niciodată la visul meu. Și mai este un sfat. Acela de a învăța și de a munci foarte mult și să pui suflet în tot ceea ce faci".
Anul acesta sute de mii de copii au fost la şcoală stând acasă. Nu doar că au trebuit să se adapteze unei noi forme de învăţământ (din care mulţi au fost excluşi, datorită lipsei infrastructurii specifice), dar au trebuit să îşi şi auto-regleze motivaţia pentru învăţare. Multe voci au pus problema nevoii de a simplifica programa şcolară, considerată excesiv de stufoasă. “La ce ne foloseşte latina? La ce ne foloseşte desenul?”. În acest cor de voci grăbite să găsească soluţii la probleme stringente (cum facem ca toţi copiii să aibă un laptop sau o tabletă ca să se poată conecta?), lipeşte o întrebare fundamentală: “Cum facem ca şcoala să rămână relevantă? Cum facem ca ea să rămână sau să redevină locul în care elevii îşi identifică visurile şi se pregătesc pentru realizarea lor?”. Aceasta este o întrebare esenţială, pentru că acum, mai mult ca oricând, învăţarea trebuie să fie personalizată.
A-i întreba pe elevi “Care e visul tău?” nu mai este un lux. E o necesitate, pentru că de acolo îi va veni elevului motivaţia să rămână conectat (nu doar digital, ci şi cognitiv şi emoţional) încă o oră şi încă o oră. Cercetătoarea germană Gabrielle Oettingen, arată că gândirea orientată spre viitor (care se formează atunci când elevii se gândesc la aspiraţiile lor) are trei funcţii principale: explorarea mentală a viitorului prin analizarea posibilităţilor lui; formarea abilităţii de a preîntâmpina viitorul prin organizarea şi canalizarea eforturilor; şi concentrarea asupra unor obiective specifice. De felul în care ne gândim la viitor depinde bunăstarea noastră de termen lung (inclusiv cea psihologică), starea noastră de sănătate, capacitatea de a performa şi funcţiona în societate.
Imaginaţi-vă că elevii din România nu ar fi ca Ionel din Ferentari, ci ca Alexandra din Buzău. Că la şcoală ar merge pentru că acolo sunt întrebaţi despre visurile lor şi pentru că ar fi foarte conştienţi că şcoala e acel loc din care îşi poate lua instrumente, idei şi cunoştinţe ca să îşi realizeze aspiraţiile. Mai mult, deciziile strategice ale şcolii s-ar lua pornind de la apirațiile elevilor. Imaginați-vă că şcoala ar construi parteneriate cu companii care ar “adopta” visurile elevilor şi le-ar pun la dispoziţie mentori şi resurse. Elevii care visează să câştige următorul campionat mondial de robotică ar avea un sprijin de nădejde în companiile de IT din zonă, iar pentru elevii care visează să călătorească în jurul lumii s-ar construi un parteneriat strategic cu câteva dintre firmele importante de turism. Gândiți-vă cum ar fi să avem în gimnaziu sau la liceu cluburi de Dream Management în care elevii se susţin unii pe alţii să îşi realizeze visurile şi activează resurse din comunitate.
Într-o conversaţie despre importanţa aspiraţiilor personale, Cosmina Mironov (membră a comunităţii de Dream Management şi conferențiar doctor la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București şi co-fondator al Comunității și Centrului Educație pentru Știință) îmi spunea că e esenţial ca adolescenţii şi tinerii să fie mereu conectaţi cu visurile lor pentru că acest lucru “poate genera cele mai îndrăznețe și definitorii proiecte de viață și carieră. Cum ar fi dacă, din rolul de educatori, am iniția și am finaliza orice demers educațional pornind de la visurile elevilor? Abilitatea tinerei generații de a formula aspirații înalte ar trebui să fie cultivată cu grijă, de la cea mai fragedă vârstă”.
“Nu m-a întrebat nimeni niciodată aşa ceva, dar a fost fantastic. Când mai ai întrebări, să strigi la mine la poartă, da? Mi-au plăcut foarte mult”. Aşa i-a spus Dorinei un ghemuleţ de fetiţă, după ce au lucrat împreună cu o fişă de lucru pentru explorarea aspiraţiilor ei pentru viitor. Idea acestei fişe de lucru s-a născut la unul dintre cursurile de Dream Management, când Adela, profesoară de matematică din Cluj şi bună prietenă a mea din copilăria mică, ne-a spus: “Ştiţi, eu tare aş vrea să duc conceptul de Dream Management spre elevii mei, dar nu ştiu… parcă mi-ar trebui un instrument, ceva aşa mai… structurat”. Aşa că ne-am pus pe pritocit şi socotit: cum să arate o astfel de fişă de lucru, ca să îi placă Adelei şi elevilor lor? Şi a ieşit o listă de 10 întrebări, dintre care nouă sunt inspirate din serioase cercetări ştiinţifice din domeniul realizării obiectivelor personale.
Iar în toamna asta, în cadrul unor webinarii organizate în colaborare cu unele dintre cele mai mari comunităţi educaţionale din România, vrem să strigăm la poarta tuturor cadrelor didactice din România care vor să afle mai multe despre această fişă de lucru şi despre importanţa conectării învăţării cu aspiraţiile elevilor. Ba chiar şi la poarta părinţilor am vrea să strigăm, pentru că nu e lucru mai important pe care aceştia pot să îl facă pentru pruncii lor decât să îi ajute să se gândească la viitor cu entuziasm şi bucurie. (Mai multe informaţii despre acest proiect sunt disponibile aici. Cei interesaţi sunt invitaţi să completeze ACEST formular de înscriere pentru a primi link-ul de acces şi detaliile).
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ce trebuia să înceapă cu ani în urmă începe acum. Mai bine mai târziu decât niciodată.
E ca la procesoare: Pentium n-a fost doar un simplu 586, ci un procesor cu o arhitectură diferită.
Schimbarea pe care o aşteptam încă din anii 90 începe ACUM. E o schimbare radicală, nu doar o ajustare de programă. Am prieteni care fac parte din şcoli pilot şi vă asigur că schimbările vor fi radicale şi nu de formă.
"Ceea ce se face nu este un experiment - termen pe care nu l-am folosit " - chiar daca dvs. nu ati folosit termenul, un proiect pilot exact asta este, un experiment. In cazul nostru acest experiment se desfasoara in 6 scoli, daca nu ma insel (erau 7 la inceput, una inteleg ca a iesit din program inainte sa inceapa).
"E o schimbare radicală, nu doar o ajustare de programă." - nu este nici macar o schimbare de programa la nivel de sistem, momentan cel putin. In acele scoli se vor face niste schimbari pe perioada experimentului, da. De aici insa pana la a schimba intreg sistemul de invatamant e cale lunga.