Foto: Bogdan Dănescu/ Inquam Photos
Îmi amintesc acum de un documentar despre suricate, pe care l-am urmărit cu câtva timp în urmă, iar comportamentul lor social mi s-a părut foarte interesant. Deși se adăpostesc pe timpul nopții în galerii subterane, aceste mamifere au, totuși, instinctul de a căuta lumina zilei imediat după răsăritul soarelui. Individul alfa al grupului își asumă rolul protector față de ceilalți membri ai comunității; după ce a ieșit din vizuină și după ce s-a asigurat că nu există pericol, își cheamă familia afară, unde cu toții se îndeletnicesc cu activități de supraviețuire, cum ar fi despăducherea, curățarea galeriei sau căutarea hranei. În tot acest timp, unul dintre membrii clanului rămâne de strajă, nefăcând practic nimic altceva decât datoria față de semenii săi și mai ales față de puii pe care trebuie să-i apere. El nu-și permite nici măcar să mănânce, până ce ce altul nu îi ia locul la postul de pază. Stă înfipt pe cele două picioare din spate, cu spinarea cât se poate de dreaptă, pentru a câștiga maximum de înălțime, și-și rotește capul, ca pe un periscop, să scruteze împrejurimile. Nu face diferența între copiii săi și ai altor părinți. Toți, dar absolut toți puii beneficiază de tratament egal în ce privește protejarea față de capcane sau pericole. Suricata stând de strajă la punctul de observație e pătrunsă de greutatea funcției sale, de răspunderea pe care o are față de clan. Un sentiment de pace izvorăște de aici, care îi securizează pe toți, așa încât cei mici să se poată dedica în voie preocupărilor vârstei și să crească fericiți.
Modul de organizare a societății românești de azi nu are nimic din cel al suricatelor. Degringolada în care se află instituțiile statului arată că acestea nu sunt nici pe departe impregnate de ideea de responsabilitate, de furnizor al binelui public, așa cum se vădesc comunitățile acelor patrupede uimitoare. Când se încăpățânează să rămână în țara lor, copiii noștri sunt la cheremul unui destin ucigaș care-și asomează victimele în modul cel mai crud cu putință. Copiii noștri mor pe trecerea de pietoni, pe trotuar sau pe șosele, mor mâncați de câini în parcuri, mor în cluburi, mor în spitale, mor acolo de unde ar trebui să-și tragă seva intelectuală, adică în curțile unor școli cu fosele septice căscate, ca niște capcane pentru vânat mic. Ei mor umiliți, violați, arși. Copiii noștri nu sunt trimiși la Zalmoxe cu vreun mesaj care să justifice sacrificiul; ei sunt aruncați în sulițe gratuit, într-un acces sângeros de risipă umană. Ei sunt forțați de niște instanțe diabolice să-și accepte coșmarul, al lor și al părinților lor, între granițele unei suprafețe pe care o numim cu nerușinare grădina Maicii Domnului și de aceea o lăsăm neplivită.
Nu am căutat asemănări între modelul comunitar românesc și societățile de albine, sau altele, recunoscute pentru inteligența cu care își administrează traiul, ci m-am aplecat spre țărână, să o compar măcar cu comportamentul unor bieți șoareci, care se dovedesc, surprinzător, plini de simțire și responsabilitate. Și am văzut că, iresponsabili, barbari și primitivi, facem pentru copiii noștri mult mai puțin decât suricatele în discuție.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.