Domnul fraților minori

Foto: Revista 22

Dintre cursurile pe care le-am făcut în facultate, două nu mă vor părăsi niciodată. Ambele marginale, unul din anul al treilea și altul de la masterat. Cel dintâi e cursul de greacă miceniană, ținut de cel mai important latinist al secolului trecut din România, profesorul I. Fischer, despre care sper să vorbesc cu alt prilej, cel de-al doilea, o serie de prelegeri despre doctrinele socratice ținută de profesorul Sorin Vieru.

Spre deosebire de nenumărații studenți de la Filozofie care i-au trecut prin mână, eu n-am avut suficient timp să-l cunosc prea bine pe domnul Vieru. Un semestru nu înseamnă mare lucru pentru un student și e cu atât mai nesemnificativ pentru întemeierea vreunei legături cu titularul de curs. Mai mult, cursul de doctrine socratice era o jucărea pe care profesorul a adaptat-o pentru frații minori ai filozofiei, adică pentru clasiciști. Nu aveam aripi pentru marele său curs de Parmenide, iar Frege și teribilele logici formale erau pentru albatroși. Știam de zborurile astea care mă refuzau, după cum știam că domnul Vieru era discipolul lui Constantin Noica și al lui Anton Dumitriu. Mă așteptam să am dinainte un fel de mysterium tremendum, vreo fiară cerebrală, un cerber de fiere. 

Or, domnul Vieru avea aparența unui calm adânc, ușor mișcat, acum la bătrânețe, de un fior de astenie. Prima impresie avea ceva din categoria prăfuielii. Să mai zic că, așezat la catedră, a scos din servietă un caiet de matematică pentru elevi, din acela cu 48 de pagini, și a dat să citească? Se putea concepe ceva mai potrivnic spiritului facultății în care ne găseam? Cred că am avut cu toții un rictus, pentru că a urmat o mijire foarte albastră și am intrat în inima socratismului cu Apologia. Vorbea, desigur, liber, poate puțin prea încet, dar cu o cursivitate ideatică aiuritoare. Din când în când se uita în caiet ca să ne citeze exact, în grecește, pasajul din textul lui Platon la care se referea. Era felul lui de a ne face un knicks, nouă, unor absolvenți de clasice, vai de capul nostru! Nu era nimic în acest gest, devenit metodă până la sfârșitul cursului, care să ne umilească. Citatele din Platon nu reverberau într-o exegeză de așteptat, ci cristalizau aproape la modul concret un drum pentru gând. Simțeai cum te ia de mână și te poartă. Cu așa ceva nu ne mai întâlniserăm noi, bucheri, niciodată. Domnul Vieru ne alfabetiza în Platon pe care, spre deosebire de alți profesori care abia dacă-l silabiseau, îl știa dumnezeiește. La fel de bine știa și grecește. În acel trup emaciat vibra, până la ultimele hotare ale gândirii, un atlet. Pleca, de regulă, din clasă mai zvelt decât intrase și ne dădea, în cel mai fericit chip cu putință pentru un profesor, impresia că suntem mai deștepți decât cu două ore înainte. Aveam încredințarea că timpul scurs asfel își întoarce folosul. Știa tot, citise tot, metabolizase tot.

Deși desăvârșit, domnul Vieru nu era numai profesor de filozofie. Nu-și claustrase știința într-o zonă inertă a sufletului. Cred că domnul Vieru era filozof în sensul antic al cuvântului, adică unul care practica ce spunea. Să fii filozof stoic, epicureic, platonician, peripatetic însemna nu numai să cunoști doctrina, ci să trăiești în acord cu principiile ei. Cursul de doctrine socratice, în fond un curs de etică platoniciană, era și o incursiune în universul moral, pe cât de larg, pe atât de bine normat al filozofului pe care-l aveam dinainte. Domnul Vieru era un om de convingeri socratice. Cultiva discret, dar decis linii etice de forță majoră: îi detesta pe sofiști în aceeași măsură în care ura minciuna, avea un soi de prăbușiri dinaintea nedreptății, înțelegea orice formă de rău ca pe o consecință a unei indigențe oarecare, pentru care suferea, cred, aproape fizic.

În afara acestor inflexibile chingi, sufletul său jubila zidindu-i pe alții, mereu cu aerul candid că n-o face. Deși tipul profesorului ultraserios, avea ironia antică, dar nu la pândă, ci la îndemână și mereu spre ajutor. Inteligența lui atât de exersată opera iute și nedureros orice emfază, gongorism, entuziasm calp, prețiozitate, prostioară, bădărănie, imbecilitate, blocaj mintal al preopinentului de regulă mai puțin experimentat, cerb tânăr, căprioară. Îi cam iubea pe toți și, la fel ca bătrânii pustiei, îți întorcea gândul, dintr-o vorbă, de regulă o întrebare care nu ți-ar fi trecut niciodată prin cap. Cei care îl vedeau mergând pe stradă și-ar fi putut închipui orice despre domnia sa cu o excepție: că acest om cu mers lent și mărunt poate fi antrenant. Cu aparența unei veșnice și exacte introspecții, domnul Vieru alerga neobosit stadii, cu privirea mereu întoarsă la ăi pe care și-i punea pe urme, cerbi tineri, căprioare. Avea, ca toate spiritele înalte, capacitatea de a-și supraveghea, simultan, propriile mișcări lăuntrice și eforturile susținute ale celorlalți de a-l ajunge.

 Deși ni se dezvăluia astfel la fiecare prelegere, împinși de nu știu ce pornire, am chiulit o dată. In corpore. Domnul Vieru a venit, a constatat și a plecat acasă de unde venise special pentru cursul cu noi. Cred că niciodată n-am avut de îndurat ceva mai penibil decât revederea cu profesorul de data următoare. Ne-a explicat doar că, la vremea cursului precedent, am fost confiscați de irepresibila idilă de primăvară. Așa am aflat cum să întrezărim și mica revoltă a zgurii din noi. Desigur, domnul Vieru nu s-a mâhnit. Era din elita celor care așteaptă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp