Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

„Sorosul” meu: un miliardar grec m-a dus trei ani la rând pe o insulă minunată să citesc texte vechi

Chios, Grecia

Foto: Guliver Getty Images

Sub sfântul crepuscul din zori se zăresc, după ore bune de orbecăială, lumini intermitente și apoi, tot mai aproape, spinarea sumbră a uscatului nemaisperat. Avem în spate o noapte cu valuri mai mari decât credeam și cu tangajul aferent al blocului de șapte etaje pe care tocmai am traversat Egeea.Totuși, după miezul nopții, toți bravii insulari care se întorceau acasă de pe continent dormeau tun: pe scaunele incomode din sala mare de călători, pe holurile care duc spre cabine, sub toate scările dintre punți, în saci de dormit sau pe pături, pe rucsaci, pe foi de cort, după întărituri de papornițe. Fiecare își zamicise un locșor de pus capul și trăgea fără griji la aghioase. 

Pentru puținii insomniaci pripășiți pe vapor din rândul celor care confundă vâsla cu lopata, care răpuși de rău de mare, care cu sufletul la gură și cu ochii nedezlipiți de furia valurilor de la proră, pentru neadormiții aceștia, spectacolul lumii grecești scufundate în somn are ceva lugubru. 

Ceva care le amintește de scenele din Povestea vasului nălucă a lui Hauff, de teroarea înghețată pe care o stârneau trupurile piraților țintuite de punte înainte de ceasul blestemat al reînsuflețirii și al harței lor neobosite, noapte de noapte. Cam ce altă impresie să-ți facă, biet continental rătăcind prin măruntaiele navei, o ușă care se închide și se deschide în legănatul ritmic al valurilor și în spatele căreia se deschide un culoar pe care zac douăzeci de trupuri?

Luminile intermitente de pe spinarea neagră de pământ, de acum tot mai desfăcută din noapte, vin și cu promisiunea unui liman tot mai apropiat. E încă foarte întuneric când feribotul acostează cu tot spectacolul desfășurării uriașelor parâme de oțel și cu bubuitul fioros al trapei de la pupa, care are meritul că trezește pe toată lumea de la bord. Încă nedezmeticiți, oamenii locului se pun mașinal la coada de coborâre. Rupți de oboseală, insomniacii tremură ușor în aerul încă răcoros și, chiar coborâți pe țărm, o să mai aibă o vreme vagi senzații de tangaj. Suntem toți și ne îndreptăm spre aripa dreaptă a portului pe care apoi îl lăsăm puțin în urmă, ca să ne abatem pe o terasă cu proprietari matinali la o cafea și un mizilic. Peste drum de terasă, stabilopozi și prima imagine a zilei: un braț de mare numai spumă și abur, sub soarele scarabeu din spatele colinelor din Ceșmé. Aerul strălucește străpuns. Sarea jilavă din hainele de peste noapte se face carapace. 

Explodează arșița. În spate, lumina se sparge de un masiv, aproape vertical, „cuib de piatră”. Da, suntem în Chios, stâncoasa Chios, paipaloessa. Pe la vreun opt ne urnim din nou bagajele spre port și plecăm pe o copaie până în apropiata Oinousses, cu delfini însoțitori pe o mare-oglindă. După douăzeci de minute de huruială intrăm în paradis. Oinousses ne primește, printre stânci cu biserici și far, de-a dreptul în inima ei. Un port discret cu ape pe cât de limpezi, pe atât de adânci, străluminate de soarele suveran: bancuri cu înot absent, arici de mare, dune. 

Locuim într-o academie navală ai cărei studenți sunt plecați în vacanță. Locul se află pe malul mării, cocoțat pe niște stânci care supraveghează un etern du-te vino de șalupe particulare. Satul Oinousses, singurul de pe insulă, continuă până departe pe panta lină și aridă din spatele academiei și, cum altfel?!, al muzeului naval. Case, nu toate spoite în alb, nu toate mici, dar toate foarte îngrijite se aliniază în trepte...

Și e seară și e dimineața. Un naufragiat multhârșit se trezește pe țărm după o noapte de zbucium pe mare și dă peste un pâlc de fete care se joacă cu mingea: e zdravăn omul, de vreo patruzeci de ani și, deși gol, calcă hōs te leōn oresitrophos, alki pepoithōs... („ca leul crescut la munte, încrezător de vigoarea-i”). Află că pe aici viețuiesc feacii, al căror rege Alkinoos are o fată de măritat, pe care Athena însăși o sfătuise în zori să meargă cu prietenele ei la râul ce se varsă în mare, ca să spele hainele fraților ei mai mari și să le gătească de nuntă. Și Nausikaa i-a dat ascultare zeiței și și-a înhămat catârii la căruțele pline cu haine, a coborât din casele tatălui ei de pe deal și și-a făcut, vrednică, toată treaba. Iar acum, când a apărut din senin străinul acesta magnetic, așteaptă să se usuce straiele la soare. 

Construcții aberante de imperfect, cârduri de particule, atematice groaze, supletivism, forme ionice, aoriste fără augment, misterioase pasive, pronume înviate și regăsite, dualul, uitatul dual, hapax legomena, politeți numai la a doua singular, șuvoaie de cuvinte necunoscute, unele țăndărite metri gratia, alte mai lungi decât e legiuit prin glosare, tmeze, craze, anafore, rejeturi, asindetoane, polisindetoane, chiasme, metonimii. Și deasupra tuturora, zeiască, sintaxa marelui orb. 

Feriți de vipia dimineții și a amiezii, cu marea sub ochi, pe fereastră, cinsprezece-douăzeci de elevi europeni din clasele terminale și studenți în primii ani, citesc, împreună cu neuitații John Thorley și James Neville, Homer. Pre limba lui, în lumea lui, vreme de două-trei săptămâni. Citesc absorbiți până la prânz fără pauze, mursecând textul până la ultima nano-particulă, cu chiote de bucurie la descoperirea unei forme știute dinainte și reînviindu-l apoi în scandarea stranie a aceluiași hexametru cu accente atât de diferite: german, portughez, spaniol, românesc, croat, francez, danez, finlandez, polonez, olandez, italienesc.

„Câți ani ai?”, îmi zice „18”, îi răspund: „Pari de 16. Am și eu un băiat de vreo patruzeci. Te simți bine pe-aici?” Diamantis Pateras era proprietarul insulei, unul din cei mai bogați armatori greci și, în anul respectiv, omul care plătise ca să ne distrăm noi cu Homer la el acasă. Muzeul și Academia Navală erau creațiile lui.

Prânzul târziu e urmat de siestă și înot până departe pe alte insulițe-stânci, iar de la patru încep după-amiezile interesante cu homerizanți sau plicticoase cu haiduci neogreci. La șase ne îmbarcăm pe copaie și plecăm în Chios pentru dezmățul de obște: batem insula în lung și-n lat și de la poale până-n creștet. Avem parte de sate fortificate de groaza turcilor, un fel de construcție continuă de câteva hectare cu străzi-tuneluri, de satele producătorilor de retsina și de mastic, de satele uscătorilor de roșii, de piatra bătrânului bard orb care ne încântă diminețile, cu tronul lui și scaunele discipolilor în jur, de cătunul din creierul insulei, numai piatră pe piatră, azi părăsit, și despre care circulă legende sinistre cu femei care s-au aruncat în prăpăstiile din jur ca să scape de turci. La câțiva kilometri, dar tot la aceeași înălțime, e o mănăstire veche de o mie de ani, unde – afli după ani de zile cu un amestec de stupoare și de bucurie – a fost tuns în monahism unul dintre cei mai mari sfinți taumaturgi contemporani ai Bisericii, Nectarie. În jurul mănăstirii e o pădure de pini în măsură să dea sensul ultim al poeziei lui Seferis.Vin la rând, în amurg, plaje ascunse și chiolhanurile date în cinstea homerizilor de primarii comunelor rurale. La cumpăna nopții, ne strecurăm pe copaie și ne întoarcem în micul nostru paradis. Câteodată însă nu plecăm din Oinousses si atunci mergem pe jos până la mănăstirea de maici de pe peste deal, unde suntem primiți cu umbră, liniște, dulceață de smochine, rahat și baclavale, cum n-am mai mâncat vreodată, și pahare subțiri de apă rece. Sau mergem la pescuit, în port, la țaparină. O dată, o singură dată, printre moșii care se perindă pe chei sau își trec vremea la tavernă, a apărut unul cu nimic deosebit: aceiași pantaloni trei-sferturi, aceleași sandale, aceeași cămașă de in cu mânecă scurtă, aceeași mustață, același șir de mătănii, aceeași tihnă: „Câți ani ai?”, îmi zice „18”, îi răspund: „Pari de 16. Am și eu un băiat de vreo patruzeci. Te simți bine pe-aici?” Diamantis Pateras era proprietarul insulei, unul din cei mai bogați armatori greci și, în anul respectiv, omul care plătise ca să ne distrăm noi cu Homer la el acasă. Muzeul și Academia Navală erau creațiile lui.

Orice european în formare, elev sau student, are dreptul, chiar dacă nu va deveni vreodată elenist, să privească de pe Acropole Salamina, să vorbească în șoaptă și să aplaude în acustica perfectă din amfiteatrul din Epidaur, să urce la Delphi, să treacă prin Poarta Leilor la Micene, să treacă Egeea pe vas, să bea vin de Chios.

Am fost de trei ori în Chios în această formulă de mare privilegiu, pe care altfel nu aveam cum să mi-o permit. Nu numai pentru că, la vremea respectivă, prețul unei asemenea aventuri de trei săptămâni era prohibitiv, ci pentru că nici un triplu sejur pe cont propriu nu are cum să genereze experiențe atât de consistente în lumea greacă de azi și de ieri, în Grecia paradoxală care, eternă fiind, „călătorește mereu”, vorba lui Seferis. Pe de altă parte, nici un curs teoretic, oricât de bun, dar departe de soarele, marea și cerul Greciei, nu poate suplini magnetismul unic al lumii aceleia. Aceasta pentru că între peisajul transcendent pe care îl contemplă sufletul bolnavului de Grecia și peisajul de sub degetele noastre e un continuum emoțional unic.

Orice european în formare, elev sau student, are dreptul, chiar dacă nu va deveni vreodată elenist, să privească de pe Acropole Salamina, să vorbească în șoaptă și să aplaude în acustica perfectă din amfiteatrul din Epidaur, să urce la Delphi, să treacă prin Poarta Leilor la Micene, să treacă Egeea pe vas, să bea vin de Chios. Practica aceasta exista în epoca interbelică, atunci când elevi de liceu plecau vreme de câte o lună cu profesorii lor de istorie, de geografie și de limbi clasice mai ales în Italia. Euroclassica, o asociație de profesori de clasice din UE, al cărei reprezentant la noi este profesoara Gabriela Creția, a înțeles să reia această tradiție și să-i dea nuanța cosmopolită de azi. În locul vanelor proiecte pe care copiii trebuie să le facă la școală pe te miri ce temă și pe care le copiază cu sârg de pe net, în locul programului cu cornul lui Năstase, pe care copiii îl aruncă pe geam, în locul unui sistem greoi și supraîncărcat cu toate prostiile de materii, în locul marilor fraude financiare cu achiziționări de calculatoare la Glodenii Gândului, poate că școala românească ar putea beneficia de un program inteligent, suplu și cu adevărat formator de tipul: Școala în vacanță: o lună în Grecia / Italia / Franța / Germania ... Totul bine organizat, cu deschiderea culturală necesară, cu momentele de concentrare și de destindere pe care o asemenea întreprindere le presupune în mod natural. Asta ar trebui făcut, să le dai copiilor o experiență consistentă de viață, ca să-și poată apoi gestiona viața coerent.     

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Trexer, faci cumva parte din categoria aia de contabili care daca vede Catedrala Sfantul Petru se apuca sa socoteasca pretul acesteia si sa se gandeasca ce alt lucru mai bun ar fi putut face Papa in loc de asa ceva? Pentru ca si Italia are si a avut ceva probleme economice. Cred ca Stefan Colceriu se gandea la Grecia aia antica, cu intreaga ei cultura si filosofie, inclusiv cea politica. Nu cred ca nu intelegi ca textul nu era despre politici fiscale ale UE, ci despre Grecia secolelor 8-5 inainte de Christos, care constituie un pilon al civilizatiei occidentale actuale. E valoarea ei de model, care ramane perena, referinta pentru noi; ramane valabil atat timp cat va mai sti cineva asta, pana cand analfabetismul functional nu va acoperi totul oferindu-ne iluzia ca lumea in care traim e doar opera noastra.
    • Like 0
  • Bine scris. Am simțit și eu un pic că particip la bucuria acestei călătorii culturale. Dacă fie și puțini dintre noi au șansa asta, e bine. Iar criticilor de aici, doar o vorbă: mi-a zis cineva mai demult, în secolul trecut, că e mai ușor să fii alături de necazul omului decât de bucuria lui. Avea mare dreptate.
    • Like 0
  • Corina check icon
    Iar ne faceți dor de lucruri pe care nu le-am avut și nu le mai putem avea vreodată.
    Cu utilitatea cornului și a laptelui, lucrurile sunt discutabile. Într-un loc zboară prin clasă într-o veselie, la doi metri copilul vine la școală pentru ele și e dezamăgit când nu le primește. Ori se metamorfozează într-un fel de eugenie care are destulă trecere. În general, probabil că risipa e mare și aici. Poate ar trebui făcute din timp liste cu cei care le doresc. Dacă unii vor sări că astfel de acțiuni/momente ar scoate în relief diferențele sociale dintre copii - astea sunt mofturi când e vorba de foame și de a potoli foamea strict acolo unde există.

    Nu am uitat că ne-ați promis o serie de articole pornind de la fragmente din Biblie.
    • Like 1
  • Si, ce bine ar fi, daca pe langa o scoala de vacanta in strainatate pentru tinerii romani, unul din multele ministere ar organiza si o scoala de vacanta pentru adolscenti din alte tari: o luna in Maramures, la Marea Neagra, ori in Delta, sau in nordul Moldovei.
    Nu ar costa mult, dar ar fi una dintre cele mai bune promovari a tarii.

    P.S. Am pus bine virgulele, A.D?
    • Like 1
  • check icon
    "O dată, o singură dată, printre moșii care se perindă pe chei sau își trec vremea la tavernă, a apărut unul cu nimic deosebit: aceiași pantaloni trei-sferturi, aceleași sandale, aceeași cămașă de in cu mânecă scurtă, aceeași mustață, același șir de mătănii, aceeași tihnă: „Câți ani ai?”, îmi zice „18”, îi răspund: „Pari de 16. Am și eu un băiat de vreo patruzeci. Te simți bine pe-aici?” Diamantis Pateras era proprietarul insulei, unul din cei mai bogați armatori greci și, în anul respectiv, omul care plătise ca să ne distrăm noi cu Homer la el acasă."

    D-le Colceriu,

    Am citit pasajul de mai sus de câteva ori, din cauza punctuaţiei dvs.

    Pariez un leu că punctuaţia mea (în acest caz) este mult mau bună:

    "O dată, o singură dată, printre moșii care se perindă pe chei sau își trec vremea la tavernă, a apărut unul cu nimic deosebit: aceiași pantaloni trei-sferturi, aceleași sandale, aceeași cămașă de in cu mânecă scurtă, aceeași mustață, același șir de mătănii, aceeași tihnă: „Câți ani ai?”, îmi zice; „18”, îi răspund. „Pari de 16. Am și eu un băiat de vreo patruzeci. Te simți bine pe-aici?” Diamantis Pateras era proprietarul insulei, unul din cei mai bogați armatori greci și, în anul respectiv, omul care plătise ca să ne distrăm noi cu Homer la el acasă."

    Comuniştii nu mai ajungeau la punctuaţie; democraţii ... şi mai puţin! Superioritatea democraţilor - aici - constă în incapacitatea comuniştilor de a scoate oameni atât de sofisticaţi, cu punctuaţie atât de lipsită de ... ritm muzical.

    Pe miliardar cum ziceaţi că l-aţi găsit ? Ceasul rău ? Punctuaţia dvs. i-a atras atenţia ?
    • Like 1
  • Trexer check icon
    ”Află că pe aici viețuiesc feacii, al căror rege Alkinoos are o fată de măritat, pe care Athena însăși o sfătuise în zori să meargă cu prietenele ei la râul ce se varsă în mare, ca să spele hainele fraților ei mai mari și să le gătească de nuntă.” --- 'Athena' ar fi trebuit să precizeze că numele dânsei se scrie 'Atena' fără h. La fel și cu Naussica, fără k.

    ”În locul vanelor proiecte pe care copiii trebuie să le facă la școală pe te miri ce temă și pe care le copiază cu sârg de pe net, în locul programului cu cornul lui Năstase, pe care copiii îl aruncă pe geam, în locul unui sistem greoi și supraîncărcat cu toate prostiile de materii, în locul marilor fraude financiare cu achiziționări de calculatoare la Glodenii Gândului, poate că școala românească ar putea beneficia de un program inteligent, suplu și cu adevărat formator de tipul: Școala în vacanță: o lună în Grecia / Italia / Franța / Germania ...” --- Școala își are rostul ei, vacanțele își au rostul lor.
    De ce compari planuri sau programe școlare cu intenția unui elen orgolios dornic să se dea mare în fața unor copii fragezi & ușor impresionați (aș zice, chiar și speriați, fiindcă ați făcut vacanțele ăstea în timpul examenelor, nu)? În loc de să citești Homer cu John & James, ar fi fost mult mai util să-i ceri elenului miliardar cum a devenit miliardar, să-ți dea idei. Dar... dacă elenul, ”soroșul tău”, a făcut evaziune fiscală ca să devină miliardar? Cred că e o suspiciune rezonabilă să mă întreb de ăstea.

    ”Am fost de trei ori în Chios în această formulă de mare privilegiu, pe care altfel nu aveam cum să mi-o permit. Nu numai pentru că, la vremea respectivă, prețul unei asemenea aventuri de trei săptămâni era prohibitiv, ci pentru că nici un triplu sejur pe cont propriu nu are cum să genereze experiențe atât de consistente în lumea greacă de azi și de ieri, în Grecia paradoxală care, eternă fiind, „călătorește mereu”, vorba lui Seferis. Pe de altă parte, nici un curs teoretic, oricât de bun, dar departe de soarele, marea și cerul Greciei, nu poate suplini magnetismul unic al lumii aceleia. Aceasta pentru că între peisajul transcendent pe care îl contemplă sufletul bolnavului de Grecia și peisajul de sub degetele noastre e un continuum emoțional unic.” --- Da, se vede cât de bine le-a priit grecilor soarele și marea în proximitatea școlii...

    ”Orice european în formare, elev sau student, are dreptul, chiar dacă nu va deveni vreodată elenist, să privească de pe Acropole Salamina, să vorbească în șoaptă și să aplaude în acustica perfectă din amfiteatrul din Epidaur, să urce la Delphi, să treacă prin Poarta Leilor la Micene, să treacă Egeea pe vas, să bea vin de Chios.” --- 'Delfi', nu 'Delphi'. Drept, da, fiecare are dreptul să aia, să cealalată... atâta vreme cât vii cu banii tăi și nu te aștepți la banii altora, chiar dacă sunt mai bogați.

    ”Asta ar trebui făcut, să le dai copiilor o experiență consistentă de viață, ca să-și poată apoi gestiona viața coerent.” --- Da, când ești elev/student, să te duci pe insulele miliardarilor din țări falimentare (Grecia, ca exemplul dat), pe urmă după ce ți-ai terminat studiile, să lucrezi în restaurante sau ca șofer de tir sau asistent social în azile de bătrâni sau căpșunar șamd... da' măcar citeai povești nemuritoare la invitația unor boieri care vorbesc altă limbă, la vârste fragede, pe niște insule. Hei... da' măcar ați citi povește nemuritoare, fără să vă dați seama că elenul orgolios asta a făcut: s-a dat mare.

    Ultima remarcă sună răutăciaosă, pentru unii dintre noi, scepticii... nu reconstruiești economia unei țări și avansezi bunăstarea oamenilor citind Homer și făcând sieste, visând la vacanțe, sub aerul cosmopolit.
    • Like 2
    • @ Trexer
      Dan Dinu Dan Dinu check icon
      Trexer, îmi aduci aminte de fiul cel ciufut din parabola fiului risipitor. Decât să iei parte la bucuria experienţei propuse de acest risipitor prea darnic - Ştefan Colceriu, tălică te îndulceşti cu negrul ungiilor. Moşule, vreme este să aduni şi vreme este să (te) risipeşti. N-am timp să-ţi demontez pârţurile de cuc pe care le inserezi drept glose la citatele din Colceriu.
      • Like 3
    • @ Dan Dinu
      Trexer check icon
      ”Trexer, îmi aduci aminte de fiul cel ciufut din parabola fiului risipitor.” --- Nimic din ce-am scris face vreun apropo la risipă.

      ”Decât să iei parte la bucuria experienţei propuse de acest risipitor prea darnic - Ştefan Colceriu, tălică te îndulceşti cu negrul ungiilor. Moşule, vreme este să aduni şi vreme este să (te) risipeşti.” --- Conform spuselor de aici, înseamnă că e adevărat ce se spune: revoluția din '89 n-a fost pentru capitalism și piață liberă.

      ”N-am timp să-ţi demontez pârţurile de cuc pe care le inserezi drept glose la citatele din Colceriu.” --- De ce ai băgat capul poză, atunci?
      • Like 0


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult