Domnul Trandafir al generației mele: cu dragoste, domnului profesor care a crezut în mine!

Foto: Getty Images

Eram în clasa a șasea când îi spuneam profesorului meu de limba română că eu voi fi scriitoare când voi fi mare. Nu m-a contrazis, nu m-a ironizat, nu a călcat în picioare visul meu, ci a crezut în el și l-a udat cu încurajări, așa cum uzi o plantă cu apă. E drept că orice lucrare, orice text, orice compunere de-a mea o corecta la sânge și eu îmi doream cu ardoare ca următorul text să nu aibă niciun punct roșu.

Au trecut anii… Nu a contat că au venit zeci de oameni care nu au crezut în mine și cu sute de întâmplări care ar fi putut să-mi strivească visul, căci eu nu am uitat niciodată părerea primul meu profesor care a crezut în mine și de la care am și acum cărți cu dedicații excepționale. Pe o carte cu noțiuni de gramatică mi-a scris: „O carte necesară unui elev bun ce s-a depășit pe el însuși la limba română!” iar pe „Neamul Șoimăreștilor” de Sadoveanu mi-a scris: „Luminița, dacă semenii tăi te vor înșela prin lipsă de sinceritate, nu uita că cel mai bun prieten la care trebuie să apelezi este Cartea. Adresează-te și ei cu încredere, mereu, pentru a putea rezolva problemele cu multe necunoscute ale vieții care vor sta în calea ta. Sigur vei reuși să-ți realizezi idealul!”

Profesorul meu a crezut în mine, eu am crezut în el și astăzi – cu ajutorul lui Dumnezeu – sunt scriitoare.

Într-o zi, în urmă cu câțiva ani, m-a vizitat domnul profesor. Era în luna august și am stat de vorbă sub nucul meu din curte despre scris, despre visuri, despre destin. Eu îl priveam cu aceeași venerație și respect, ca și cum încă îmi era profesor. El mă privea altfel și asta mă stânjenea. Nu mai eram mica lui elevă de altădată, ci eram un om care crescuse mult și el mă privea cu sfială. Oare de ce aveam sentimentul că în ochii lui nu voiam să cresc niciodată, că voiam să rămân mereu eleva care îi ducea cu sfială textele scrise!? 

Mi-a spus că a citit romanul Acasă. Îl împrumutase de la cineva.

- Dacă aș fi putut, l-aș fi luat cu mine și la baie. Nu puteam să-l las din mână. M-a fascinat.

- Nu ați corectat cu roșu? am întrebat, amintindu-mi de severitatea lui și de fervoarea cu care îmi colora cu roșu scrisul meu albastru. Și eu o luam de la capăt, în căutarea textului perfect pe care el nu o să mai aibă ce face cu pixul lui corector. Să nu îmi mai scrie pe marginea textului în care sublinia cu roșu cuvinte: „pleonasm”, „topică inversată”, „repetiție stânjenitoare”, „idee ambiguă”…

- Nu îmi permit! Acum nu! a răspuns el ferm și mă învăluia într-o privire care îmi spunea că visul meu s-a realizat. 

I-am fugit în brațe așa cum fugeam când eram copil. Aveam lacrimi în ochi. Nu știu dacă i-am spus mulțumesc. Nu știu ce mi-a spus el. Parcă mai contau cuvintele!? Eram din nou eu – eleva care credea într-un vis și era el - profesorul ce îmi încuraja visul, dar corecta sever cu roșu pentru a nu cultiva în mine himera grandomaniei și a rezultatelor obținute ușor.

- De ce ați crezut în mine!? De ce ați crezut în visul meu!? Eram doar un copil prăpădit dintr-o clasă de copii care visa…

- Am crezut pentru că nu am mai întâlnit pe nimeni ca tine. Am crezut pentru că ochii tăi ardeau când vorbeai despre scris… De fapt nici nu știu de ce am crezut, dar am crezut. 

I-am fugit în brațe așa cum fugeam când eram copil. Aveam lacrimi în ochi. Nu știu dacă i-am spus mulțumesc. Nu știu ce mi-a spus el. Parcă mai contau cuvintele!? Eram din nou eu – eleva care credea într-un vis și era el - profesorul ce îmi încuraja visul, dar corecta sever cu roșu pentru a nu cultiva în mine himera grandomaniei și a rezultatelor obținute ușor.

Acum avea și el ochii în lacrimi.

Înainte de a pleca mi-a spus:

- Crezi că am avut mulți elevi de-a lungul carierei mele de dascăl care să îmi spună pe la unsprezece ani ce vor face când vor fi mari!? Citind Acasă îmi aminteam ce îmi povesteai despre Mălini și despre poveștile de acolo, când erai eleva mea...

- Vă povesteam!? am întrebat mirată. 

Nu îmi aminteam asta.

- Tot timpul.

- Și aveați răbdare să ascultați? am întrebat râzând.

- Întotdeauna, a răspuns el ferm și mie mi-a fost greu să nu îi fug iar în brațe.

Orice aș face și oricât aș crește, el rămâne profesorul și eu eleva, el mentorul, eu ucenicul...

Mulțumesc, domnul profesor Radu Mihai! Pentru câțiva ani esențiali din viața mea mi-ați fost dascăl, dar și cea mai dragă făptură paternă de care aveam nevoie!