Sari la continut

La 9 ani de Republica, întrebăm: ChatGPT la urne – Ce ar vota inteligența artificială? Dar tu?

De 9 ani, Republica construiește o comunitate în care ideile prind glas și dezbaterile autentice fac diferența. Anul acesta, facem un experiment: l-am întrebat pe ChatGPT cum ar vota la alegerile din România. Însă întrebarea cea mai importantă rămâne pentru tine: cum alegi tu viitorul? Scrie, alătură-te conversației și hai să schimbăm România împreună!

Domnul Trandafir al generației mele: cu dragoste, domnului profesor care a crezut în mine!

Copil scriind

Foto: Getty Images

Eram în clasa a șasea când îi spuneam profesorului meu de limba română că eu voi fi scriitoare când voi fi mare. Nu m-a contrazis, nu m-a ironizat, nu a călcat în picioare visul meu, ci a crezut în el și l-a udat cu încurajări, așa cum uzi o plantă cu apă. E drept că orice lucrare, orice text, orice compunere de-a mea o corecta la sânge și eu îmi doream cu ardoare ca următorul text să nu aibă niciun punct roșu.

Au trecut anii… Nu a contat că au venit zeci de oameni care nu au crezut în mine și cu sute de întâmplări care ar fi putut să-mi strivească visul, căci eu nu am uitat niciodată părerea primul meu profesor care a crezut în mine și de la care am și acum cărți cu dedicații excepționale. Pe o carte cu noțiuni de gramatică mi-a scris: „O carte necesară unui elev bun ce s-a depășit pe el însuși la limba română!” iar pe „Neamul Șoimăreștilor” de Sadoveanu mi-a scris: „Luminița, dacă semenii tăi te vor înșela prin lipsă de sinceritate, nu uita că cel mai bun prieten la care trebuie să apelezi este Cartea. Adresează-te și ei cu încredere, mereu, pentru a putea rezolva problemele cu multe necunoscute ale vieții care vor sta în calea ta. Sigur vei reuși să-ți realizezi idealul!”

Profesorul meu a crezut în mine, eu am crezut în el și astăzi – cu ajutorul lui Dumnezeu – sunt scriitoare.

Într-o zi, în urmă cu câțiva ani, m-a vizitat domnul profesor. Era în luna august și am stat de vorbă sub nucul meu din curte despre scris, despre visuri, despre destin. Eu îl priveam cu aceeași venerație și respect, ca și cum încă îmi era profesor. El mă privea altfel și asta mă stânjenea. Nu mai eram mica lui elevă de altădată, ci eram un om care crescuse mult și el mă privea cu sfială. Oare de ce aveam sentimentul că în ochii lui nu voiam să cresc niciodată, că voiam să rămân mereu eleva care îi ducea cu sfială textele scrise!? 

Mi-a spus că a citit romanul Acasă. Îl împrumutase de la cineva.

- Dacă aș fi putut, l-aș fi luat cu mine și la baie. Nu puteam să-l las din mână. M-a fascinat.

- Nu ați corectat cu roșu? am întrebat, amintindu-mi de severitatea lui și de fervoarea cu care îmi colora cu roșu scrisul meu albastru. Și eu o luam de la capăt, în căutarea textului perfect pe care el nu o să mai aibă ce face cu pixul lui corector. Să nu îmi mai scrie pe marginea textului în care sublinia cu roșu cuvinte: „pleonasm”, „topică inversată”, „repetiție stânjenitoare”, „idee ambiguă”…

- Nu îmi permit! Acum nu! a răspuns el ferm și mă învăluia într-o privire care îmi spunea că visul meu s-a realizat. 

I-am fugit în brațe așa cum fugeam când eram copil. Aveam lacrimi în ochi. Nu știu dacă i-am spus mulțumesc. Nu știu ce mi-a spus el. Parcă mai contau cuvintele!? Eram din nou eu – eleva care credea într-un vis și era el - profesorul ce îmi încuraja visul, dar corecta sever cu roșu pentru a nu cultiva în mine himera grandomaniei și a rezultatelor obținute ușor.

- De ce ați crezut în mine!? De ce ați crezut în visul meu!? Eram doar un copil prăpădit dintr-o clasă de copii care visa…

- Am crezut pentru că nu am mai întâlnit pe nimeni ca tine. Am crezut pentru că ochii tăi ardeau când vorbeai despre scris… De fapt nici nu știu de ce am crezut, dar am crezut. 

I-am fugit în brațe așa cum fugeam când eram copil. Aveam lacrimi în ochi. Nu știu dacă i-am spus mulțumesc. Nu știu ce mi-a spus el. Parcă mai contau cuvintele!? Eram din nou eu – eleva care credea într-un vis și era el - profesorul ce îmi încuraja visul, dar corecta sever cu roșu pentru a nu cultiva în mine himera grandomaniei și a rezultatelor obținute ușor.

Acum avea și el ochii în lacrimi.

Înainte de a pleca mi-a spus:

- Crezi că am avut mulți elevi de-a lungul carierei mele de dascăl care să îmi spună pe la unsprezece ani ce vor face când vor fi mari!? Citind Acasă îmi aminteam ce îmi povesteai despre Mălini și despre poveștile de acolo, când erai eleva mea...

- Vă povesteam!? am întrebat mirată. 

Nu îmi aminteam asta.

- Tot timpul.

- Și aveați răbdare să ascultați? am întrebat râzând.

- Întotdeauna, a răspuns el ferm și mie mi-a fost greu să nu îi fug iar în brațe.

Orice aș face și oricât aș crește, el rămâne profesorul și eu eleva, el mentorul, eu ucenicul...

Mulțumesc, domnul profesor Radu Mihai! Pentru câțiva ani esențiali din viața mea mi-ați fost dascăl, dar și cea mai dragă făptură paternă de care aveam nevoie!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

E.ON predictibilitate facturi

Din 1 iulie, jocul s-a schimbat complet în piața energiei. Asta înseamnă că furnizorii nu mai practică tarife reglementate, iar prețurile se stabilesc liber, în funcție de evoluția pieței. Da, asta a însemnat și facturi mai piperate pentru mulți dintre noi, așa că apare întrebarea firească: ce putem face ca să avem mai mult control asupra facturii lunare?

Citește mai mult

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult