Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Domnul Trandafir al generației mele: cu dragoste, domnului profesor care a crezut în mine!

Copil scriind

Foto: Getty Images

Eram în clasa a șasea când îi spuneam profesorului meu de limba română că eu voi fi scriitoare când voi fi mare. Nu m-a contrazis, nu m-a ironizat, nu a călcat în picioare visul meu, ci a crezut în el și l-a udat cu încurajări, așa cum uzi o plantă cu apă. E drept că orice lucrare, orice text, orice compunere de-a mea o corecta la sânge și eu îmi doream cu ardoare ca următorul text să nu aibă niciun punct roșu.

Au trecut anii… Nu a contat că au venit zeci de oameni care nu au crezut în mine și cu sute de întâmplări care ar fi putut să-mi strivească visul, căci eu nu am uitat niciodată părerea primul meu profesor care a crezut în mine și de la care am și acum cărți cu dedicații excepționale. Pe o carte cu noțiuni de gramatică mi-a scris: „O carte necesară unui elev bun ce s-a depășit pe el însuși la limba română!” iar pe „Neamul Șoimăreștilor” de Sadoveanu mi-a scris: „Luminița, dacă semenii tăi te vor înșela prin lipsă de sinceritate, nu uita că cel mai bun prieten la care trebuie să apelezi este Cartea. Adresează-te și ei cu încredere, mereu, pentru a putea rezolva problemele cu multe necunoscute ale vieții care vor sta în calea ta. Sigur vei reuși să-ți realizezi idealul!”

Profesorul meu a crezut în mine, eu am crezut în el și astăzi – cu ajutorul lui Dumnezeu – sunt scriitoare.

Într-o zi, în urmă cu câțiva ani, m-a vizitat domnul profesor. Era în luna august și am stat de vorbă sub nucul meu din curte despre scris, despre visuri, despre destin. Eu îl priveam cu aceeași venerație și respect, ca și cum încă îmi era profesor. El mă privea altfel și asta mă stânjenea. Nu mai eram mica lui elevă de altădată, ci eram un om care crescuse mult și el mă privea cu sfială. Oare de ce aveam sentimentul că în ochii lui nu voiam să cresc niciodată, că voiam să rămân mereu eleva care îi ducea cu sfială textele scrise!? 

Mi-a spus că a citit romanul Acasă. Îl împrumutase de la cineva.

- Dacă aș fi putut, l-aș fi luat cu mine și la baie. Nu puteam să-l las din mână. M-a fascinat.

- Nu ați corectat cu roșu? am întrebat, amintindu-mi de severitatea lui și de fervoarea cu care îmi colora cu roșu scrisul meu albastru. Și eu o luam de la capăt, în căutarea textului perfect pe care el nu o să mai aibă ce face cu pixul lui corector. Să nu îmi mai scrie pe marginea textului în care sublinia cu roșu cuvinte: „pleonasm”, „topică inversată”, „repetiție stânjenitoare”, „idee ambiguă”…

- Nu îmi permit! Acum nu! a răspuns el ferm și mă învăluia într-o privire care îmi spunea că visul meu s-a realizat. 

I-am fugit în brațe așa cum fugeam când eram copil. Aveam lacrimi în ochi. Nu știu dacă i-am spus mulțumesc. Nu știu ce mi-a spus el. Parcă mai contau cuvintele!? Eram din nou eu – eleva care credea într-un vis și era el - profesorul ce îmi încuraja visul, dar corecta sever cu roșu pentru a nu cultiva în mine himera grandomaniei și a rezultatelor obținute ușor.

- De ce ați crezut în mine!? De ce ați crezut în visul meu!? Eram doar un copil prăpădit dintr-o clasă de copii care visa…

- Am crezut pentru că nu am mai întâlnit pe nimeni ca tine. Am crezut pentru că ochii tăi ardeau când vorbeai despre scris… De fapt nici nu știu de ce am crezut, dar am crezut. 

I-am fugit în brațe așa cum fugeam când eram copil. Aveam lacrimi în ochi. Nu știu dacă i-am spus mulțumesc. Nu știu ce mi-a spus el. Parcă mai contau cuvintele!? Eram din nou eu – eleva care credea într-un vis și era el - profesorul ce îmi încuraja visul, dar corecta sever cu roșu pentru a nu cultiva în mine himera grandomaniei și a rezultatelor obținute ușor.

Acum avea și el ochii în lacrimi.

Înainte de a pleca mi-a spus:

- Crezi că am avut mulți elevi de-a lungul carierei mele de dascăl care să îmi spună pe la unsprezece ani ce vor face când vor fi mari!? Citind Acasă îmi aminteam ce îmi povesteai despre Mălini și despre poveștile de acolo, când erai eleva mea...

- Vă povesteam!? am întrebat mirată. 

Nu îmi aminteam asta.

- Tot timpul.

- Și aveați răbdare să ascultați? am întrebat râzând.

- Întotdeauna, a răspuns el ferm și mie mi-a fost greu să nu îi fug iar în brațe.

Orice aș face și oricât aș crește, el rămâne profesorul și eu eleva, el mentorul, eu ucenicul...

Mulțumesc, domnul profesor Radu Mihai! Pentru câțiva ani esențiali din viața mea mi-ați fost dascăl, dar și cea mai dragă făptură paternă de care aveam nevoie!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Trump Groenlanda / sursa foto: Profimedia

Privită prin lentila unui strateg geopolitic, reluarea obsesivă a temei Groenlandei nu trebuie citită ca un proiect teritorial, ci ca un instrument de arhitectură a atenției. În politica de mare putere, agenda publică este la fel de importantă ca desfășurarea de forțe, iar Donald Trump a demonstrat în repetate rânduri că înțelege acest adevăr mai bine decât mulți dintre criticii săi. Groenlanda este zgomotul. Iranul este fondul.

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu

Problema de matematică s-a dovedit a fi destul de grea. Nu au rezolvat-o corect decât domnii Dan Tudose și Florin Belgun. Iată soluția: în ce caz a³+b³ divizibil cu ab (a,b nr. naturale). Fie d cmmdc al lui a și b. Prin urmare, a=da₁, b=db₁, cu a₁ și b₁ prime între ele. a³+b³=d³(a₁³+b₁³); ab=d²a₁b₁; deoarece a₁ este prim cu b₁, a₁³+b₁³ nu este divizibil cu a₁, nici cu b₁. a³+b³ va fi divizibil cu ab dacă și numai dacă d³ este divizibil cu ab și, deci, d=ka₁b₁ (k natural). Rezultă a=ka₁², b=ka₁b₁².

Citește mai mult

turma de oi

Dacă-mi aduc aminte bine, era în ziua de SântăMărie. Eram singur la stână, tata coborâse la slujbă. Înțeleși să tun cu oile și cu măgarii în valea Diereșului, ne-am întâlnit în jur de ora 1, puțin mai sus de pod, într-o poieniță unde, de obicei, își parca el mașina . Mi-a făcut o surpriză: soția mea și copiii l-au însoțit. Vremea era deosebit de caldă, soare și nicio adiere de vânt. Oile au păscut liniștite la umbra pădurii și, până să ajungă ei, am profitat să fac o baie în râu. foto: Profimedia

Citește mai mult

Bucuresti / sursa foto: Profimedia

Cea mai mare frustrare a locuitorilor și a oamenilor din zonă, și lărgind situația la nivel național, vine din sentimentul că trăiesc într-o zonă ignorată și că problema extrem de importantă pentru ei e neglijată, negociabilă sau ”uitată”. Și credința lor este că statul român devine complice la toată mizeria (la propriu și la figurat) pe care ei o trăiesc și o respiră.

Citește mai mult