Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Apel pentru restaurarea demnității profesorilor

Cornel Mihai Ionescu

Cu puțini ani în urmă, în prima zi însorită după un viscol de o săptămână, o mână de oameni își lua rămas bun de la un profesor legendar de literatură comparată de la Facultatea de Litere din București. Cornel Mihai Ionescu, cunoscut îndeobște ca C.M.I. de generații întregi de studenți entuziaști, murise subit la șaptezeci și unu de ani, în deplină putere a spiritului. Italienist de forță, comparatist de o erudiție zdrobitoare, mare știutor de filozofie din toate vremurile, poliglot perfect, orator de mare precizie, suflet de fin causeur, C.M.I. a dispărut într-o noapte la fel de surprinzător cum trăise. Pentru că numai printr-o minune omul acesta cu siguranță ales a reușit să facă față tuturor adversităților și șicanelor mizerabile la care a fost supus o viață întreagă. În ciuda multiplelor sale înzestrări, a culturii gigantice și a carismei fără egal de la Călinescu încoace, CMI a fost silit să rămână lector până aproape de pensionare, nu a putut să se înscrie la doctorat decât în anii din urmă, a trebuit să se plece odată cu pensionarea, deși, în general, pentru toate nulitățile procedura de prelungire era o formalitate.

Este la fel de uimitor, cum, în condiții materiale precare, profesorul era îmbrăcat impecabil, pus la curent cu ultimele apariții din străinătate, foarte generos cu studenții și neschimbat, împietrit parcă la cincizeci de ani, vârsta năprasnicei tinereți pentru un umanist. Egal cu sine, acceptase, fără nici o iluzie, marginea. Dar ce margine luminoasă spre deosebire de centrul acaparat de pegra academică instalată de regimul comunist! Cea mai bună dovadă a bunei sale situări morale și a randamentului său intelectual este că la prima sa vizită în România, Umberto Eco l-a preferat pe CMI ca partener de discuție tuturor falselor mărimi din domeniu de la noi.

CMI nu este însă un caz izolat în istoria nu prea plăcută din ultimii șaptezeci de ani ai învățământului românesc. Ca el au fost destui universitari care au ales marginea. În cazul în care nu vor fi fost de-a dreptul epurați de sistem.

Ceea ce se poate spune cu certitudine despre profesorul de literatură comparată este că și-a păstrat demnitatea până la sfârșit și că nu a abdicat de la principiile sale morale, în ciuda adversităților pe care le-a întâmpinat. Din păcate, un efect pervers al anilor de mizerie comunistă s-a perpetuat până astăzi în mintea oamenilor de la noi: anume că demnitatea unei persoane se manifestă numai în condiții vitrege, că pentru a fi respectat trebuie să fii oficialmente târât prin locuri indezirabile și să reziști, că doar purgatoriul lumii acesteia te face vrednic de omagiul, peste mode și timp, al semenilor. Neajunsul acestei judecăți nu constă în caducitatea ei istorică (ar fi iluzoriu să mai vorbim azi de asemenea calități, de vreme ce vremea persecuțiilor directe a trecut), ci în insuficiența ei de natură morală. Demnitatea este o categorie care nu ține de vremuri, ci de modul de a fi al individului. Ea este meritul pe care îl acordă comunitatea pentru libertatea și autonomia unui individ, valori fundamentale, acestea, manifestate plenar în orice circumstanțe. Ca atare, demnitatea nu intră doar în sfera responsabilităților unui individ sănătos moralmente, adică valoros, ci și în domeniul răspunderii comunității, care este chemată să își recunoască imediat valorile constitutive, cultivate de indivizii care o alcătuiesc.

Nu este un secret pentru nimeni că banii constituie, în lumea în care trăim, principalul instrument de măsurare a valorii. Am fi ipocriți să spunem că lucrurile nu stau tocmai așa și să ne uităm la posesorii semianalfabeți de averi ilicite și la luxuria vulgară la care se dedau clipă de clipă.

Profesorii sunt, prin esența vocațională a activității lor și prin scopul formator al acesteia, persoane care nu pot exista în afara domeniului demnității. Un profesor adevărat nu face niciodată rabat de la calitatea actului pe care este chemat, din interior, să îl îndeplinească. Nu avem motive întemeiate să ne îndoim că majoritatea profesorilor din această țară sunt profesori adevărați. Din păcate, instrumente de cuantificare a vocației, în afara unor îndoielnice teste psihologice, nu există. În orice caz, avem mult mai multe motive să credem că societatea românească e mult mai puțin înclinată să recunoască în profesorii ei indivizi respectabili, capabili, adică, să cultive și să transmită valori esențiale. Prin urmare, singura modalitate de restaurare a demnității publice a profesorilor presupune un efort conștient al societății înseși. Și pentru că, în ultima vreme, societatea pare să se trezească din somnul ei de decenii, poate că nu ar strica să îi amintim și de soarta profesorilor ei.

Nu este un secret pentru nimeni că banii constituie, în lumea în care trăim, principalul instrument de măsurare a valorii. Am fi ipocriți să spunem că lucrurile nu stau tocmai așa și să ne uităm la posesorii semianalfabeți de averi ilicite și la luxuria vulgară la care se dedau clipă de clipă. Dacă pornim de la principiul sănătos al câștigului licit, al gestionării corecte și al investiției responsabile sau, în termenii Evangheliei, de la pilda înmulțirii talanților, banii devin un indicator acceptabil al bunei situări în societate. Primul gest pe care orice guvernare trebuie să îl facă este să investească masiv în retribuirea decentă a profesorilor. Poate că puțini dintre noi mai știm că, etimologic vorbind, cuvântul „demnitate” este înrudit cu „decență”, iar „guvernare” cu „chivernisire”. Stabilirea unor criterii inițiale pentru răsplătirea discriminatorie a profesorilor (performanță la olimpiade, ore suplimentare, activități extracurriculare etc.) este o procedură ineficientă în primă instanță. Toți profesorii trebuie plătiți bine de la bun început, de la vlădică la opincă. O salarizare consistentă va avea efecte multiple, toate benefice. Bine plătit, un profesor de latină, de pildă, și-ar putea permite să își cumpere ediții noi din autorii clasici pe care îi predă, publicate în celebre colecții occidentale, dicționare, baze de text informatizate, suporturi de curs aduse la zi, manuale de pe piața internațională, la a căror procurare, altfel, nici nu se pot gândi. Apoi, ar putea călători cel puțin o dată pe an în Italia sau în Grecia, la locurile sfinte ale disciplinei pe care o predă, fără să se simtă nevoit să strângă cureaua o viață întreagă pentru asta. Un profesor de muzică și-ar permite o casă suficient de spațioasă, ca să găzduiască un pian fără să trebuiască să renunțe la toate celelalte mobile, un profesor de geografie și-ar putea cumpăra atlase de ultimă oră și, cine știe, poate chiar un mic telescop pentru propriile observații astronomice, un profesor de română și-ar mobila biblioteca cu edițiile de lux ale autorilor clasici, la fel cum unul de franceză ar petrece mai mult timp în Franța sau și-ar comanda, regulat, volume din prestigioasa serie Pléiade. Cu toții s-ar îmbrăca mai bine. Cu toții ar renunța la practica înrobitoare a meditațiilor. Cu toții și-ar lua câte un laptop performant. Cu toții ar avea mai mult timp pentru pregătirea unor ore de bună calitate. Cu toții ar fi mai respectați. Pentru că nimeni nu mai poate pretinde astăzi că este respectabil dacă nu duce un trai decent. În plus, studenții cu vocație de profesori nu s-ar mai exila în meserii care le sunt străine, competiția pentru ocuparea unor posturi în învățământ ar crește și, odată cu aceasta, și standardele reale de competență.

Reforma reală a învățământului este un proces de lungă durată și se bazează pe practicarea constantă a unei virtuți astăzi cu totul dispărute din societatea românească, buna credință. Neîncrederea ucide din fașă orice inițiativă, oricât de lăudabilă. Tuturor ne e cunoscută și, din nefericire, la îndemână, cutuma contestării oricărei forme de autoritate, în ciuda incompetenței noastre evidente în domeniile respective. Ne-am obișnuit să ne temem de ce nu ar trebui să ne temem. Și ne temem pentru că nu mai avem încredere în nimeni și în nimic, în afară, de bună seamă, de noi înșine. Suspiciunea generalizată ne otrăvește sufletele, schilodindu-ne în cele din urmă libertatea și condamnându-ne la izolare bombănitoare. Ne ducem la doctor și îi contestăm priceperea, pierzând ore în șir în căutarea unor răspunsuri impersonale pe internet, întrebăm ingineri constructori despre demolarea unui perete de rezistență din casă și ne burzuluim când aflăm că o atare inițiativă are potențial fatal, frecventăm psihologi și sângerăm la auzul unui verdict inițial neplăcut. Suntem dispuși să dăm crezare numai vocii noastre interioare, care e de cele mai multe ori un ecou al goanei noastre după satisfacerea nemijlocită a plăcerii. Nu ne dăm seama că, procedând astfel, suntem deja pe calea greu reversibilă către servitute. Servitutea cumplită a propriilor toane. Fugim, cu alte cuvinte, de realitate. Instituția școlară este afectată în cel mai înalt grad de această maladie mortală. Impactul ei este cu atât mai zdrobitor cu cât nu ne vizează numai pe noi înșine, ci îi afectează pe cei care ne sunt cei mai dragi, pe copiii noștri. Există situații când instinctul, altfel legitim, de protejare a urmașilor ne joacă feste din cele mai urâte. Pentru că ne-am dezobișnuit să subordonăm această energie teribilă rațiunii dominante, singura instanță care poate obține rezultate bune pe termen lung. Suntem în pragul unei regresii a speciei spre zona în aparență confortabilă a propriei animalități, zonă care însă abolește gândirea instituțională, esență a funcționării societății umane și garant al libertății individului. Înainte să ne grăbim să îi certăm pe profesorii care le dau note mici odraslelor noastre, ar trebui să ne cunoaștem mai bine interesele. Să ne întrebăm dacă suntem cu adevărat în măsură să desființăm temeiurile lumii în care trăim, să vedem dacă ne pricepem la absolut tot ce ține de buna creștere a fiicelor și fiilor noștri.

La catedră, în domeniul lui de competență, profesorul este suveran. De aceea a trecut prin atâtea școli la rândul lui, prin atâtea inspecții, prin atâtea examene. Ar trebui să înțelegem odată că profesorii nu sunt niște piețari amărâți cu care te poți târgui ca pentru o legătură de ceapă.

De cele mai multe ori, un examen onest de acest fel ne va pune în fața propriilor noastre limite, pe care, oricât am încerca, nu le putem depăși. Suntem doar tutorii lor, nu zeii lor tutelari. Va trebui să ne obișnuim cu ideea că îi pregătim, cum putem, pentru viața lor liberă și autentică, nu pentru cultul fragilelor noastre existențe. Nu noi, cu toate iluziile și frustrările noastre secrete, suntem în prim plan, ci ei, cu liberul lor arbitru bine educat, capabil să se exercite în orice fel de circumstanțe. În această privință, singura instituție dovedit funcțională este școala cu toate rigorile ei și cu instanțele ei abilitate, ca să zic așa. Mămicile care sunt gata să facă crimă de om pentru că fiicele lor au ratat doar un „amărât de acord al participiului trecut” și pentru asta au fost sancționate de profesorul de franceză, tăticii care, antreprenori de succes, îi amenință pe profesorul de biologie că la următoarea notă proastă obținută de fiii lor la necunoașterea „oscioarelor mâinii”, vor sista sponsorizarea pentru ridicarea sălii de sport, mămicile și tăticii aceștia ar trebui să își înfrâneze, măcar aici, nelimitata încredere în posibilitățile proprii. Pentru că școala nu este a părinților, ci a copiilor. Câți dintre părinți s-ar încumeta să conducă mâna chirurgului în timpul unei operații? Sigur, e teribil de greu să îți schimbi apucăturile și să-ți pui frâu pornirilor de moment, dar din această asceză vor avea de beneficiat mult mai mult cei pe care îi iubești din toată inima. Încrederea în sine e bună, dar încrederea în alții, fundamentală pentru ridicarea unor oameni valizi. E și un exercițiu democratic acesta, o formă de respectare a libertății celuilalt și a integrității lui morale. La catedră, în domeniul lui de competență, profesorul este suveran. De aceea a trecut prin atâtea școli la rândul lui, prin atâtea inspecții, prin atâtea examene. Ar trebui să înțelegem odată că profesorii nu sunt niște piețari amărâți cu care te poți târgui ca pentru o legătură de ceapă. Nu. Orice formă de negociere în privința verdictelor pe care le dă în materia pe care este chemat să o predea e un abuz.

În plus, profesorul ar trebui să fie autonom. Odată instalat într-o instituție de învățământ, el merită și respectul forurilor superioare și de control din sistem. Aceasta înseamnă că presiunile de orice fel, exercitate, de regulă, în virtutea unor idiosincrasii sau a unor parti-pris-uri impure și cu totul în afara interesului profesional, trebuie să înceteze. După cum ar trebui să înceteze și teroarea birocrației, cu dansul ei macabru de registre, rubrici, fișe de disciplină, programe analitice, planificări, evaluări, itemi didactici, vorbe, vorbe, vorbe. Vorbe goale. Nimeni nu spune că învățământul trebuie să ajungă un organism fără direcție, un sistem destructurat. Dar numai dacă nu lucrezi în domeniu nu știi la ce rigori birocratice imbecile ești supus, rigori cu care domeniul tău de specializare nu are, la drept vorbind, nici în clin, nici în mânecă. De malagambismul acesta nu suferă numai învățământul românesc. Evaluările la șase luni, de parcă le-ar fi frică superiorilor să nu o iei razna în orice clipă, puhoiul de fișe personale de completat, perversa chinezărie a rubricilor și rubricuțelor care urlă isteric să fie mâzgălite la fiecare sfârșit de semestru nu sunt o meteahnă neaoșă. Fapt care nu ne împiedică să spunem că excesul acesta este moartea lentă a performanței sistemului, scopul lui este aplatizarea oricăror forme de excelență și hipopotamizarea minții omenești.

Profesor ești sau nu ești. Dacă ești, se întâmplă în virtutea vocației tale lăuntrice. Nu poți fi puțin profesor.

Asemenea practici, pe care ministerul, inspectoratele și maeștrii pedagogi le pot însăila la nesfârșit contribuie mai mult decât orice la pierderea reperelor juste de educație. De pildă, examenul de titularizare, examen foarte greu, pentru că presupune reluarea materiei din toți anii de studii universitare, este parazitat de o inutilă plăcintă de teorie pedagogică, care are o pondere uriașă la nota finală. Oricine din sistem știe că teoria pedagogică nu a făcut pe nimeni profesor adevărat: profesor ești sau nu ești. Dacă ești, se întâmplă în virtutea vocației tale lăuntrice. Nu poți fi puțin profesor. Teoria pedagogică nu ar trebui complet eliminată, deși nimeni nu s-ar prăpădi dacă așa ar sta lucrurile, dar un examen de competență reală se face pe specialitate. Dacă ne dorim profesori competenți, atunci teoria pedagogică ar trebui exilată departe. Specialiștii își vor da seama dacă un profesor e profesor asistând la oră de curs. Faptul că ai învățat ca un papagal niște tabele nu are nici o relevanță pentru modul în care expui efectiv ce ai de expus. În plus, aparatul de control ar trebui reformat în mod radical. Ministerul de resort și inspectoratele școlare adăpostesc o serie de funcționari fără viziune, dar plini de morgă și de bogați în duh, inventatorii formularelor și robii lor cucernici, oameni de pe care nu s-a mai șters praful din vechi și al căror crez cotidian este să țeasă la nesfârșit o rețea care să le ascundă complexele de profesori eșuați. Avem nevoie, în schimb, de o structură flexibilă, cu poate mai puțini ingineri, gata să se ancoreze pentru mai multă vreme decât un ciclu electoral în realitatea valorilor perene cu care orice profesor trebuie să lucreze. Să nu mai fugă de ideea de promovare a elitelor, să nu disprețuiască, în același timp, consolidarea unui nivel mediu de educație sănătos și să nu se clintească dacă e vorba de selecții drastice. Nu toți elevii trebuie să ajungă studenți, cei care nu ajung studenți trebuie folosiți la locul potrivit după terminarea liceului, nu toată lumea trebuie să treacă la bac, nu toată lumea trebuie să treacă clasa măcar. Nu e nimic mai trist să constați că există studenți care abia silabisesc un text sau scriu românește sau în orice altă limbă cum îi taie capul. Așa ceva e dezonorant pentru întregul sistem de învățământ.

Demnitatea profesorilor, ca a noastră a tuturor de altfel, depinde de gradul de libertate, de raționalitate și de autonomie pe care îl are fiecare. Unii, de constituția morală și intelectuală a lui C.M.I., o iau cu asalt singuri și n-o pierd niciodată, în nici o circumstanță. La alții, cei mai mulți, demnitatea e o floare delicată, ce există în ei, gata oricând să fie călcată în picioare. Terfelirea demnității cuiva înseamnă anularea libertății interioare, adică ucidere cu bună știință a acelui suflet. Liceul nu ar trebui să fie cimitirul tinereții nimănui.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Doar atât: MULŢUMESC!
    • Like 1
  • check icon
    "Nu avem motive întemeiate să ne îndoim că majoritatea profesorilor din această țară sunt profesori adevărați " ... pe bune ? Haide sa ne uitam putin la starea invatamantului actual. A cui este vina ? A copiilor ca sunt prosti sau a marii majoritati a profesorilor care nu au ce cauta pe pos t ? Si manipularea subtila tot manipulare este ...
    • Like 0
  • Problema cred că se pune altfel. Nu trebuie să le redăm noi demnitatea profesorilor ci pur și simplu e necesar ca profesorii înșiși să fie demni. Părinții mei au lucrat în învățământ, unchii, mătușile, verii, etc. și așa că știu ce vorbesc. Dacă omul nu se respectă pe el însuși și nu-și respectă meseria nu poate exista demnitate. Ori, gândiți-vă la comportamentul unei bune părți a cadrelor didactice în ultimele decenii. Dacă mă gândesc doar la grevele la comandă (politică) mi se face rău. Dar dacă amintim de miile de ore în care copiii își așteptau profesorul care nu venea la oră deoarece era și inspector șau mai avea și alte ocupații? Sau dacă mă gândesc la profesori ca fostul ministru al justiției, sau fostul ministru al învățământului (vă mai amintiți de pamblică?). Unde era demnitatea în toate aceste cazuri? Dacă mulți se fac cadre didactice doar pentru vacanțe, salarii și meditații cum mai pot fi respectați? Ce putem să le redăm acestora? Să mă ierte toate cadrele didactice care își fac meseria cu discreție și demnitate. Să mă ierte toți cei care , așa cum scria pe monumentul funerar al unui învățător AU IUBIT COPII ȘI S-AU STRĂDUIT SĂ-I OCROTEASCĂ, ȘI SĂ-I LUMINEZE
    • Like 0
  • Corina check icon
    Ne-ați amintit că domnul Colceriu nu mai scrie de mult în presă. Între timp au crescut substanțial salariile profesorilor. Cei cu vechime nu o duceau rău nici înainte. Oare au renunțat la „practica înrobitoare a meditațiilor”? Au devenit mai scumpi și mai selectivi, eventual. Salariile debutanților ar fi interesant de știut.
    • Like 1
    • @ Corina
      Corina check icon
      Am aflat salariile debutanților: vreo 2500 net, iar în concediu vreo 2200, fiindcă nu primesc și alocația de hrană. Dacă au navetă de plătit, copii, vreo rudă dependentă, o problemă - tot strâmtorare se cheamă și tocmai pentru cei mai vulnerabili, care au nevoie de pregătire, de timp, de resurse. Nu s-a înțeles nimic!
      • Like 0
  • Bună ziua,
    Două întrebări, vă rog:
    1. De unde aveți poza lui CMI?
    2. Care este legătura între CMI și textul dvs.?
    Vă mulțumesc.
    • Like 1
  • Frumos scris... , dar eu consider ca demnitatea umana si profesionala nu se cere, nu se pretinde, nu se negociaza. Ea exista sau nu exista. Recunoasterea, aprecierea, recunostinta, respectul sau critica, dezaprobarea vin din exterior de la ceilalti, de la societate, dar demnitatea, integritatea vin din interior. Factorii exteriori cum ar fi remuneratia, recunoasterea sociala, cresterea statului social sunt cauza sau efectul respectului de sine? Un puternic simt al demnitatii se construieste din interior, pe constiinta competentei profesionale si este (ar fi bine sa fie) prea putin influentat de aprobarea sau dezaprobarea venita de la ceilalti. Un idealism construit pe formula "ar trebui" fara sa fie racordat la realitate si echilibrat de o doza sanatoasa de pragmatism, nu este constructiv. Sa ne plangem de mila, sa acuzam societatea ca nu ne ofera ceea ce meritam, sa ne raportam la cateva model exemplare ignorand media/majoritatea, nu reprezinta o solutie. Bineinteles ca sunt de acord cu investitii mai mari in invatamant, in salarii, dar conditionate de cresterea competentei profesionale medii. Exemplele din articol nu fac decat sa intareasca ideea ca profesorii foarte buni, cu un grad ridicat de competenta profesionala si de demnitate umana nu reprezinta majoritatea, ci etalonul superior al acestei profesii. Tot asa elevii olimpici nu reprezinta invatamantul romanesc, ci reprezinta potentialul pe care il acesta, insa marea masa a elevilor este reprezentativa pentru realitatea invatamantului, iar examenele nationale sunt criteriul obiectiv de masurare a performantei sistemului. Dupa mine, solutia eficienta ar fi o investitie in cursuri de formare continua, eficiente si consistente care sa ridice nivelul mediu de competenta profesionala, iar rezultatul va fi un invatamant mai performant, mai eficient, consecinta ar fi cresterea gradului de satisfactie al profesorilor pentru munca lor, dar si satisfactie crescuta din partea societatii, recunoastere si apreciere. Respectul se castiga, nu se cere.
    • Like 1
  • Pentru un profesor, dovada celui mai mare respect este salutul respectuos pe care, peste ani, i-l dau foștii săi elevi; și nu cei de zece, pentru că aceștia îl respectau deja prin munca depusă la materia respectivă, ci aceia care, mai modești fiind la învățătură, și-au dat seama, în timp, ce valori umane eterne i-a învățat acel profesor, dincolo de materia în sine.
    • Like 3
  • Buna seara.Sunt si nu sunt de acord cu ceea ce se scrie in acest articol. Asta in sensul ca nu sunt de acord sa punem la un loc profesori de o inestimabila valoare care dau olimpici de multi ani cu profesori ale caror elevi nu trec examenul de bacalaureat sau capacitate ani la rand , primesc note mediocre la examenul de titularizare si asa mai departe.Respectul pentru unii nu poate fi la fel ca respectul pentru ceilalti.
    • Like 0
  • Demnitatea profesorului e stirbita atata vreme cat parintilor elevilor li se accepta critici neintemeiate la adresa acestuia. Cum e posibil ca unui parinte care nu are nici macar studii liceale sa i se dea voie si, daca vreti ascultare sa denigreze un cadru didactic sustinand niste gogomanii demne de cartea recordurilor. Cum sa aprecieze parintii munca unui cadru didactic atata vreme cat ei nu stiu ca predarea se face in functie de o programa si ca succesul elevului nu e direct proportional cu atitudinea negativa a parintelui fata de scoala ci cu efortul sustinut al dascalului de a-l face sa inteleaga pe elev.Sunt multi parinti care vor copii olimpici dar daca se poate sa nu munceasca suplimentar. Nu mai vorbesc de faptul ca demnitatea le este zdruncinata profesorilor si-n cazul unei retributii firave! Sunt multiple exemple dar si multe anomalii in rezolvarea problemelor.Daca acestea ar fi respectate ad-literam s-ar ajunge ca si orarul sal intocmeasca parintii. Ori dati Cezarului ce este al Cezarului! Eu cand merg la spital, cu mama de pilda intervin in medicatia sau cronologia analizelor medicului?Dati mai multa lejeritate in a hotari in anumite probleme ceor care lucreaza direct la clase. Acestia si nu altii stiu neajunsurile si pot gasi cele mai viabile solutii.
    • Like 1
  • Sunt de acord cu cele scrise .
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon elevi-

Educatori, învățători, profesori, cu toții sunt obosiți și fără chef. Dacă nu se urlă pe un etaj dintr-o școala, sigur se vorbește printre dinți. Dacă nu merg manipulările fine, sigur merg metode care sfredelesc sufletele celor mici cu replici grele. (Foto: Guliver/Getty Images)

Citește mai mult

Microsoft Envision Forum

Peste 800 de reprezentanți ai mediului de afaceri au luat parte, la București, la cea de-a VII-a ediție a Microsoft Envision Forum. În timpul conferinței, Gerd Leonhard - cunoscut futurist și autor, Raymond Campbell - fondator și CEO al Phulukisa Health Solutions și Cedric Dumont – aventurier și antreprenor au discutat despre transformarea digitală.

Citește mai mult
text: Ștefan Colceriu / voce: Claudiu Pândaru
sound-bars icon