Tata - un țăran cu puțină școală, un cioban pe munții Măliniului - avea un fel de a se sfii minunat în fața oamenilor învățați. Treceau pe drum învățătorii copilăriei lui, domnii Todicescu sau Boaru - și tata exclama:
„- Ce om e acesta! Ce cap are!” și noi, copiii, îi simțeam în voce sfiala, respectul, venerația.
Tot la fel era părintele Adrian Zaharescu, care avea casa pe ulița noastră și despre care tata vorbea ca despre un sfânt. Spunea cum l-au închis comuniștii în pușcărie, cum a făcut șaptesprezece ani de temniță ca deținut politic, cum a venit acasă chiar în ziua când i-a fost înmormântată singura fiică, dar a ajuns după înmormântare, și a devenit un preot sfânt pentru întregul sat.
Tata, când vorbea de Eminescu sau Labiș, te făcea să plângi. La fel era când vorbea despre „Baltagul” lui Sadoveanu și despre locurile de la Mălini unde se petrece acțiunea cărții. Cred că de la el am auzit întâi despre Crucea Talienilor, Sabasa și despre râpa în care a fost aruncat Nechifor Lipan și apoi am citit cartea.
De ce scriu asta acum!?
Pentru că după decernarea premiilor la concursul de poezie „Mihai Eminescu” am sentimentul că trăim într-o lume în care a murit sfiala, venerația, modelele. Un vers al laureatei sună exact așa: „P…a mea e o mașinărie războinică/ care cere să i se facă dreptate” , o altă domnișoară propusă la premiu spune: „Premiul poartă numele unui naționalist trist care are o grămadă de poezii sexuale explicite” (observație: Eminescu a scris poezie mai dezbrăcată în crâșmă sau la petrecere, dar nu pentru asta este el astăzi un poet mare, ci pentru „Luceafărul”, „La steaua”, „Scrisorile”. Dacă scria doar poezia pornografică nici nu i-am fi știut numele astăzi.)
Iar mie mi se face dor de mor de lumea tatălui meu, lumea copilăriei mele, în care tata ridica ochii cu sfială adâncă spre oamenii, pe care îi considera modele și eu am învățat de la el ca pe o rugăciune cum să îi privesc pe cei ce au realizat ceva măreț în plan spiritual.
Într-o lume ca o corabie a nebunilor și total lipsită de sfială, ce exercițiu de admirație ați recomanda?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Toate pretinsele poetese de azi nu sunt decât niște jalnice creaturi care nu vor fi băgate în seamă decât de tik-tok-ări și amatori de pornografie.
Dar compătimirea pentru un set de valori diferite este semn de aroganta. Este normal ca o istorie diferită de viață și experiențe culturale diferite sa dea naștere unor valori diferite.
"Out of the box" ar trebui să implice și ieșirea din propria cutie și acceptarea unui alt punct de vedere; nu doar sa încercam să ne reafirmăm superioritatea felului nostru de a vedea lumea, și indirect a noastră.
LUMINI NOCTURNE
E noapte. Peste lume Luna-i atotstăpână.
Cu argintia-i mână ne mângâie uşor,
Iar visele, ce-s pline de viaţă şi de dor
Sunt tot lumină – sânge din inimă de Lună.
Esenţă feminină, ce–apari la ceasul sfânt,
Cu plete-ntunecate, cu trupul de nălucă,
Idee prin văzduhuri, lumina ne-o aruncă,
Flux şi reflux feeric, dans cosmic pe Pământ.
Neliniştit în somnu-i, printre scânceli şi şoapte,
Un prunc deschide ochii, lumini de jucărie.
Tu-l înveleşti cu grijă în haina argintie,
Şi-i torci povestea vieţii din fiecare noapte.
Tu mugur eşti de taină, eşti suflet nenăscut,
Privindu-te pe tine, o taină-am început…
SOMNUL
Poetul doarme. Visele-i curg limpezi,
Pe drumuri neştiute, ideale,
Un alt Luceafăr îşi răsfrânge chipul
Dezvăluindu-i clar ascunsa cale.
Lumina Lunii îi mângâie tainic
Până-n adâncul plin întreaga fiinţă.
Pe gura lui e-o zbatere de zâmbet,
Pe-obrazu-i alb stă scris de suferinţă.
O floare de cais uşor suspină
Cu lacrimi mari de rouă ne-ncepută,
Polen divin, tristeţi nepreţuite,
Culese-ncet de-o mână nevăzută.
E-o linişte adâncă, de-nceputuri,
Lumină naşte, stelele dispar,
Un înger stă plecat asupra lumii,
Poetul doarme, visele-i tresar…
MONADĂ
Atunci când spun Tu,
Tu nu mai exişti .
Abia apoi exişti iar, eu
Fără de cuvinte,
Însumi căzând
În ghiocul unei aşteptări,
Unde,
Când tac,
Îl ghicesc pe Tu cel viu .
Învăţ cuvântul, ca pe-un răsărit.