Dragi pro-life, pe când Marșul pentru altă viață?

Foto:  Inquam Photos/ Liviu Florin Albei

Într-un comunicat remis la începutul săptămânii, Biserica Ortodoxă i-a îndemnat pe români să participe "în număr cât mai mare la Marşul pentru viaţă... pentru a oferi astfel o mărturie vie despre importanţa şi sensul creştin al vieţii umane, despre efectele dezastruoase ale avortului asupra familiei şi societăţii şi despre necesitatea sprijinirii femeilor care urmează să nască pe copilul binecuvântat de Dumnezeu."

Există întotdeauna o doză de dreptate în afirmaţiile abstracte: să dăm viaţă, nu să o ucidem; să fim buni, nu răi, să ne iubim aproapele, nu să îl urâm, să fim generoşi, nu zgârciţi etc.

Sunt afirmaţii ce se potrivesc de minune într-o societate ideală, în care fiecare membru e împăcat cu locul său în lume şi unde poruncile divine – alea zece – sunt respectate ad litteram de toţi, inclusiv de feţele bisericeşti. Şi de politicieni. Şi, la modul general, de către toţi cei ce sunt responsabili pentru binele societăţii în care trăim.

În realitate, lucrurile nu stau aşa. Deloc. Organizatorii marşului pentru viaţă, în frunte cu binecuvântătorii lor spirituali, BOR-ul, pierd din vedere un aspect esenţial: avortul nu e niciodată o alegere uşoară, pentru că nicio mamă nu ia decizia cu inima împăcată, ca şi cum ar renunţa la o pereche de pantofi sau la o ieşire în oraş cu prietenele. O femeie care avortează este o femeie care, cu mult înainte să introducă doctorul bisturiul, îşi tranşează singură inima şi sufletul cu un stilet, trecând prin dureri mult mai atroce decât cele pe care le va avea în timpul operaţiei propriu-zise, dar o face ştiind că, în lumea imperfectă de astăzi, unde apelurile creştine la respectarea vieţii şi la demnitatea ei sunt apă de ploaie, iar grija faţă de aproape există doar în sloganuri, e răul cel mai mic pentru care poate opta.

În 2010, am stat un an în Sudan. Înaltelor feţe bisericeşti de la noi şi organizatorilor marşului le-ar fi plăcut să aibă, din perspectiva cauzei pentru care militează acum, oiţe cum erau cele sudaneze. Plozii se îngrămădeau cu zecile într-o familie.

Îmi amintesc şi acum că, în timpul unei patrule, am ajuns la o unitate militară aflată în middle of nowhere – asta poate fi şi definiţia Sudanului – al cărei comandant ne-a spus, mândru nevoie mare, că are 34 de copii. Un belgian l-a întrebat dacă ştie cum îi cheamă şi s-a prăpădit de râs. Pe unii nici nu îi cunoştea prea bine la faţă.

Situaţia e mult mai complexă decât o schiţez, ce vreau să spun este că nevestele lor nu avortaseră măcar o dată. Nici nu cred că ştiau cum se face. Urmarea: copiii aceia urmau să trăiască într-o sărăcie lucie. I-aş invita pe cei care susţin marşul ăsta să facă o vizită acolo, să vadă cu ochii lor cum arăta un copil. Imaginea e desprinsă din manualele cu clişee despre Africa: slab-mort, picioare şi braţe subţiri ca nişte paie, dar cu burtica umflată, nespălat, muşte pe toată faţa, îmbrăcat cu tricou rupt şi foarte murdar, desculţ etc.

O imagine întrucâtva asemănătoare o oferă copiii familiilor de rromi din cartierele defavorizate sau copiii din familiile foarte sărace din România.

Lăsând la o parte frumoasele cuvinte despre sacralitatea vieţii, care credeţi că va fi viitorul acestor copii? Sincer.

Înainte de a răspunde, ar merita să ne ocupăm puţin de protectorii spirituali ai celor care mărşaluiesc împotriva avortului.

Am citit un eseu despre Papa Ioan al XXIII-lea, cel care, în 1958, la 77 de ani, a fost ales să păstorească „turma universală a lui Iisus Christos”. Îl dau aici exemplu pentru a-i a pune în oglindă comportamentul şi filosofia de viaţă cu a multora din feţele bisericeşti care acum ne vorbesc despre „sensul creştin al vieţii umane”.

Un ins lipsit de prefăcătorie, îi plăcea să le vorbească oamenilor simpli, faţă de care simţea un ataşament sincer („Ar trebui să vină la fel de aproape de mine ca regele Iordaniei”, i-a spus unei ţărănci bătrâne), refuza să-i dojenească pe cei despre care considera că sunt în eroare (vezi, în contrapartidă, afirmaţiile Patriarhului cu ocazia tragediei din Colectiv!), vizita penitenciare („Din moment ce voi nu puteaţi veni la mine, le zicea deţinuţilor, am venit eu la voi”), căuta să fie aproape de credincioşi (cardinalilor care se opuneau ca el să fie văzut în timpul plimbărilor zilnice prin grădinile papale, le zicea: „De ce să nu mă vadă lumea? Doar nu mă port necuviincios, nu?”), se străduia să înlăture barierele pe care poziţia sa oficială le ridica între el şi cei cu care intra în contact („Încerc întotdeauna, scria în jurnal, să le arăt oamenilor că sunt o persoană obişnuită. Am doi ochi, un nas – chiar unul foarte mare –, o gură, două urechi şi aşa mai departe.”) şi, poate cel mai important dintre toate, nu se lăsa furat de importanţa demnităţii clericale ce-i fusese acordată (spre exemplu, când şi-a dat seama că se simte peste măsură de împovărat de responsabilităţile papalităţii, a notat în jurnal: „Giovanni, hai, nu te mai lua atât de în serios!”).

Ioan al XXIII-lea a arătat lumii ce înseamnă să trăieşti ca un adevărat creştin, demonstrând că liderul unei biserici nu trebuie neapărat să fie distant şi hieratic şi că poate simţi veritabile afinităţi cu oamenii obişnuiţi.

Pe de altă parte, vă mai amintiţi de Patriarhul Daniel cum spunea : „590.000 de euro, 3 hectare, 4-5 case, la lac... Cu podeţe, cu... Adică, ce să vă spun? Foarte frumos. Dai un ban, dar cumperi ceva frumos.”

Bănuiesc că acele case cu podeţe erau pentru adăpostirea copiilor din orfelinate ai căror părinţi nu au avortat, fiindcă ştiau că era păcat.

Sau ce ziceţi de ÎPS Teodosie, cel care a trimis o directivă şcolilor ca profesorii de religie din Constanţa să participe la marş, el fiind, între altele, cercetat penal pentruo parte din coţcăriile pe care le-ar fi făcut de-a lungul vieţii sale de umil slujbaş al Celui de Sus.

Papa Ioan al XXIII-lea nu a strâns niciun fel de posesiuni lumeşti – dăruia tot ce primea şi, când a murit, bunurile-i materiale valorau 20 de dolari. Oare cât credeţi că valorează bunurile acelor înalte feţe bisericeşti care vor să interzică avortul ?

„Marşul pentru viaţă” ar avea sens într-o societate în care integrarea socială a categoriilor defavorizate ar fi o realitate. Ar avea sens într-o Românie în care mamele care îşi cresc singure copiii nu s-ar lupta mai mult decât restul cetăţenilor pentru a beneficia de o viaţă demnă. Ar avea sens într-o lume în care vecinul român nu ar fi atât de insuportabil de imbecil încât să judece o femeie pentru faptul că are copil şi e singură (de parcă, fiind mamă singură, nu ar fi în sine o dovadă că merită tot respectul de care are nevoie). Ar avea sens într-o lume în care mijloacele de trai pe care le pune la dispoziţie societatea să poată fi procurate, pentru părinţi şi copii, fără a te chinui de pe o zi pe alta, adică atunci când, aşa cum se spune şi în comunicatul BOR, „omul (chiar) se bucură de viaţă şi de puterea vieţii”. Ar avea, nu in ultimul rând, sens în situaţia în care păstorii de suflete s-ar preocupa mai mult de situaţia orfelinatelor decât a miilor de biserici apărute ca ciupercile după Revoluţie, ar avea noimă dacă feţele bisericeşti nu ar mai fi asociate cu atâtea acte de corupţie şi abuzuri, ar fi un demers de luat în seamă dacă preoţii, mai ales la vârful ierarhiei, în locul luxului ostentativ afişat (şi nu mă refer la veşmintele preoţeşti, ci, efectiv, la viaţa luxoasă pe care o duc mulţi dintre ei), ar opta pentru o smerenie reală şi şi-ar „pregăti participarea la Împărăţia lui Dumnezeu” printr-o viaţă dusă în acord cu principiile creştine.

Da, „potrivit învăţăturii creştine, viaţa este darul lui Dumnezeu faţă de oameni care trebuie preţuit şi protejat, în timp ce avortul este o crimă comisă împotriva unei fiinţe (persoane) nevinovate care nu se poate apăra” (comunicatul BOR).

Dar tot potrivit învăţăturii creştine, e interzis să minţi, să furi, să preacurveşti... să câte şi mai câte.

Să rezolvăm mai întâi problemele aceastea în societate – care sunt mult mai spinoase şi afectează bazele sănătăţii morale ale întregii naţiuni – şi după aceea putem să discutăm şi despre avort. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp