Drumul lui Adi Bulboacă, fotograful devenit maratonist, de la o scurtă alergare la Arctic Ultra: „Vreau ca vârsta de 70 de ani să mă prindă alergând”

Adi Bulboacă a experimentat prima dată frigul extrem canadian la Cercul Arctic unde a mers în 2020 alături de videograful Sorin Florea pentru a filma un documentar despre halucinațiile care apar la ultramaratoniștii care aleargă în condiții extreme. Personajul principal al documentarului lor era atunci ultramaratonistul Vlad Pop. Adi Bulboacă s-a întors în 2022 pentru a continua să lucreze la documentar, dar gândul deja îi încolțise în minte – urma să se înscrie și el la cursa 6633 Arctic Ultra chiar dacă în momentul respectiv nu reușea să alerge mai mult de 3 kilometri.

A fost nevoie de un an de antrenamente, disciplină și multă determinare ca să își îndeplinească obiectivul așa că în februarie 2023 a luat avionul spre startul unuia dintre cele mai dure ultramaratoane din lume, 6633 Arctic Ultra. „Cu un an în urmă puteam să alerg foarte puțin iar la cursa asta se trage o sanie grea de 35 de kg, sunt dealuri, frig și am reușit să bifez 325 de kilometri în patru zile și jumătate”, povestește Adi Bulboacă. Fotograful ultramaratonist descrie pentru Habits by Republica cum s-a pregătit pentru cursă, ce satisfacții i-a adus procesul de pregătire și participarea la “the toughest, windiest, coldest ultra foot race in the world” și ce planuri de viitor are.

Idei principale:

• Eu nu îmi doream foarte tare să termin cursa așa că mi-a fost foarte ușor să iau decizia de a ieși din cursă cu zâmbetul pe buze. La start mă simțeam deja câștigător.
• Cu un singur an de antrenament înainte de unul dintre cele mai dure ultramaratoane din lume, nu m-am dus cu gând de a mă întrece cu cineva, nu mi-am dorit decât să îmi depășesc mie ce-ar fi putut părea niște limite și le-am depășit.
• Cel mai greu a fost dormitul afară doar pentru că nu m-am pregătit suficient pentru asta.
• Speram să profit de izolarea asta extremă și să am parte de revelații. Nu am avut. Încercam să îmi țin mintea ocupată cu tot felul de chestii. Ceva ce nu am reușit să controlez era faptul că îmi rulau în minte aceleași câteva versuri de la Deliric și DOC.
• În ciuda faptului că am cheltuit zilnic 3-4 ore pe antrenament și am dormit în medie cu 2-3 ore mai mult decât în ultimii 15 ani, am lucrat în ultimul an mult mai mult pentru că somnul ăla se traduce printr-o putere mai mare de concentrare.

Până anul trecut știam de Adi Bulboacă fotograful, de atunci au început să apară fotografii cu tine alergând. Când a apărut Adi Bulboacă sportivul, aventurierul, deși aventurier erai și până acum?

Cu aventurile m-am mai jucat. Aș aminti proiectul în care am locuit o lună în trenuri și pe care după aceea l-am prelungit cu două săptămâni în trenuri din Balcani și după aceea am făcut Transsiberianul. E evident că ce a declanșat episodul acesta este momentul de acum trei ani când împreună cu Sorin Florea am mers la Arctic Ultra 6633 să facem un documentar în jurul participării lui Vlad Pop, documentarul nostru fiind punctul despre apariția halucinațiilor. Ceva mai degrabă inevitabil în timpul unui ultra maraton extrem cu temperaturi de -30, -40 de grade , cu un peisaj care nu se schimbă timp de 10 ore sau mai mult. Așa am ajuns acolo, iar ce m-a determinat pe mine să îmi dau viața peste cap la 180 de grade și să încep să mă antrenez a fost faptul că am cunoscut mai mulți participanți acolo, îi priveam cu multă admirație și am încercat să găsesc un numitor comun între ei și mi-am dat seama că ce îi caracterizează înainte de orice este disciplina iar mie pe plan personal asta îmi lipsea. Aș menționa că eu încercam să alerg, îmi plăcea să alerg, dar de ani întregi de când mă alintam eu că o să fiu alergător, ritmul era de două-trei săptămâni în care ieșeam de două trei ori pe săptămână până când venea o săptămână un pic mai plină și puneam pauză. O pauză care se tranforma în luni întregi de neieșit la alergat. Încercam să o iau de la zero. După atâtea luni de pauză tot până la 800 de metri puteam să alerg, personal best-ul meu era de 3 kilometri. 

În momentul în care i-am cunoscut pe oamenii ăștia la Arctic am zis: disciplină, vreau asta! M-am gândit că într-o bună zi o să particip la maratonul ăsta și în timpul ediției de anul trecut l-am rugat pe Sorin să oprească mașină, să mă lase să cobor și să îmi promită că mă așteaptă. Voiam să testez dacă îmi e frică noaptea cu frontala pe cap, poate să fie un lynx, poate să fie un lup, cu frigul deja știam că mă împac bine, iar cu antrenamentul fizic știam că o să încep să mă pun la punct când mă întorc acasă.

Mă simt foarte încrezător acum că pot să îmbrățișez o carieră de ultramaratonist. Poate că sună naiv sau nerealist, dar vreau să continui încă 35 de ani de acum înainte făcând ultramaratoane și să mă antrenez pentru asta ca să mă prindă 70 de ani alergând.

Acolo a început. M-am întors anul trecut de la Arctic Ultra ca membru al unei echipe de filmare în cadrul competiției, le-am spus organizatorilor că particip anul ăsta și am început să mă antrenez aproape zilnic. M-am dus special să mă antrenez în Islanda. Nu era atât de frig, bătea vântul foarte tare, dar am compensat cu pantaloni și tricou și în picioarele goale.

L-ai filmat pe Vlad Pop, ai participat cu el in cursă. Pentru tine a fost un concurs sau o experiență proprie?

A fost 100% o experiență. Sentimentul meu înainte și în timpul cursei e că nimeni nu se duce acolo să concureze. Pentru mine lucrurile sunt foarte clare. Cu un singur an de antrenament înainte de unul dintre cele mai dure ultramaratoane din lume, nu m-am dus cu gând de a mă întrece cu cineva, nu mi-am dorit decât să îmi depășesc mie ce-ar fi putut părea niște limite și le-am depășit. Cu un an în urmă puteam să alerg 3 kilometri, iar la cursa asta se trage o sanie grea de 35 de kg, sunt dealuri, frig și am reușit să bifez 325 de kilometri în patru zile și jumătate. Cursa are 620 de kilometri și o limită de 9 zile și în prima parte a cursei e o diferență de nivel foarte mare. 150 de kilometri de dealuri și văi. Anul acesta pentru că vremea era destul de rea și pe măsură ce înaintam în nord se tot închideau bucle din cauza zăpezii, am tot făcut bucle pe dealurile alea de ne-au ieșit pe nas. În momentul startului dealurile erau singura mea frică. Cu frigul știam că sunt aclimatizat. Scopul de a demonstra ceva nu exista, rămânea frica asta că am făcut un antrenament de un singur an.

Mă simt foarte încrezător acum că pot să îmbrățișez o carieră de ultramaratonist. Poate că sună naiv sau nerealist, dar vreau să continui încă 35 de ani de acum înainte făcând ultramaratoane și să mă antrenez pentru asta ca să mă prindă 70 de ani alergând.

Ai participat la the toughest, windiest, coldest ultra maraton. Ce a fost cel mai greu și cel mai ușor lucru pentru tine? Cum au fost luptele cu gândul de a renunța?

Cel mai greu a fost dormitul afară doar pentru că nu m-am pregătit suficient pentru asta. Nu am avut ocazia. Am fost la finalul lui ianuarie în nordul Suediei cu scopul foarte specific de a testa echipamentul. Am căutat niște frig. Am găsit un -22 de grade, ceea ce tot e mai puțin decât la Artic Ultra unde cu tot cu vânt cred că am prins -33 , - 35 de grade. N-am avut deloc antrenamentul de a dormi noaptea, afară, în viscol la -30 de grade, asta a fost greu. Într-una dintre nopți am tremurat ca o vargă 5 ore și acela a fost un moment în care am crezut că o să ies din cursă. Le-am spus organizatorilor că vreau să ies. Le tot arătam că sunt ud peste tot, la fel și sacul de dormit. M-au verificat, mi-au spus că sunt bine și nu sunt ud și m-au îndemnat să merg înapoi să dorm, dar eu m-am bucurat și am pornit la drum. Am mers 70 de kilometri în ziua aceea. Am povestit pe Facebook despre acea noapte și o prietenă mi-a trimis un link cu un articol din care înțeleg că pielea noastră nu are senzori pentru umezeală și creierul compilează informațiile și în baza unei experiențe de viață trage niște concluzii – asta s-a întâmplat. S-a păcălit creierul meu în noaptea aceea a simțit textură de gheață, a simțit rece și a tras concluzia: e ud.

Anul trecut pe vremea asta aveam 97 de kilograme și începeam să mă antrenez pe partea de alergare cu 321 sport – o comunitate absolut superbă pornită de Radu Restivan, care după prima alergare în Herăstrău mi-a scris și mi-a pus câteva întrebări punctuale printre care și unele legate de greutate și înălțime. M-a sfătuit ca dacă până în iunie nu ajung la 85 de kilograme, să împing participarea la ultramaraton cu un an. În sinea mea mi-am spus că nu am cum să slăbesc 12 kilograme de la final de martie până în iunie, dar am zis că sunt dator să încerc. Am început să lucrez cu un nutriționist și cu un antrenor la sală – Dan Moldoveanu - și m-am ținut de program de mă mir și acum. Am reușit să slăbesc și sub targetul pus pentru luna iunie. Am reușit să slăbesc suficient cât să alerg distanțe foarte lungi. În total 20 de kilograme din martie până în august.

Eu eram pregătit să ies oricând înainte de a păți ceva, făcusem promisiunea asta celor de acasă și mi-a fost ușor să mă gândesc atunci că pot ieși.

Prima chestie mai extremă pe care am făcut în antrenamentul de anul trecut a fost că am alergat o zi de acasă, din București, până în Alexandria. 92 de kilometri în 12 ore și când am ajuns aveam ambele tibii inflamate și cred că am avut nevoie de 5 zile să alerg din nou. Fix de asta am făcut atunci lucrul ăsta extrem să văd ce doare și cum să grăbesc recuperarea. Așa că am știut ce să fac cu tibiile, am știut ce stretching să fac. Apoi a apărut o durere și la cvadricepsul drept, pe care nu o cunoșteam și simțeam efectiv că îmi iese mușchiul prin piele și prin pantalon, simțeam că explodează la fiecare pas. Din cauza felului în care am început să pășesc din cauza durerii, a apărut o altă durere la gamba stângă și jumătate de zi a fost crunt, apoi am descoperit antiinflamatoarele și mi-am făcut masaje și din punct de vedere fizic nu am mai avut nicio problemă.

 Mi-am zis că momentul în care o să decid că o să mă retrag trebuie să fie complet asumat și să nu îl regret nici peste un an, nici peste patru. Nu am avut nevoie de 50 de ori în care să îmi spun că nu renunț. În momentul în care am știut că nu mai sunt în siguranță, mi-a fost foarte ușor să iau decizia.

Eu nu îmi doream foarte tare să termin cursa așa că mi-a fost foarte ușor să iau deciziile astea cu zâmbetul pe buze. Eu la start mă simțeam deja câștigător. Poate sună absolut pueril dar pentru mine participarea asta a însemnat doar antrenamentul, a însemnat căutarea și găsirea disciplinei care să mă aducă la startul cursei ăsteia. Cred că mi-am zis că dacă reușesc să fac echivalentul unui maraton trăgând sania aia pe dealurile alea se cheamă că am făcut bine ce am făcut un an întreg. Mi-am zis că momentul în care o să decid că o să mă retrag trebuie să fie complet asumat și să nu îl regret nici peste un an, nici peste patru. Nu am avut nevoie de 50 de ori în care să îmi spun că nu renunț. În momentul în care am știut că nu mai sunt în siguranță, mi-a fost foarte ușor să iau decizia.

Cum arată echipamentul tău? Cum arată și cum era dotată sania?

Apropos de sanie, în luna august am plecat din marginea Clujului dinspre Florești pe jos, până la aeroport. M-am gândit că 12 km nu e mare lucru și se pune ca antrenament. Am făcut distanța fluierând, fără nici un efort și când am ajuns acasă și am cântărit bagajele, aveau 20 de kilograme, exact cât slăbisem. Adică dacă cu 6 luni în urmă, aș fi mers cu mâinile în buzunar fără bagaj, ar fi fost același efort.

În sanie aveam tot ce ținea de sistemul de dormit: izopren, salteau gonflabilă, un sac de dormit imens care rezistă la temperaturi extreme de -52 de grade, bivuac, multe haine de schimb, foarte multă mâncare. Puteam să îmi refac stocurile de hrană odată la trei zile. Aveam pachețele pregătite pe care mi le dădeau organizatorii. Aveam tot ce era necesar supraviețuirii. Trei termosuri pe care le umpleam cu apă fierbinte o dată pe zi. Erau foarte - foarte grele.

La ce te poți gândi când mergi kilometri întregi?

Speram să profit de izolarea asta extremă și să am parte de revelații. Nu am avut. Încercam să îmi țin mintea ocupată cu tot felul de chestii. Ceva ce nu am reușit să controlez era faptul că îmi rulau în minte aceleași câteva versuri de la Deliric și DOC. Tot ascultasem în ultimele luni pe repeat și erau doar câte două-trei versuri care se repetau. Pe de altă parte când voiam să treacă timpul, să se adune kilometri fără să mă gândesc la ei, fără să mă gândesc la efort, și ăsta e un lucru pe care am început să îl fac acum trei ani, am învățat de la oamenii care au lucrat mii de metri la frig, ne spuneau să facem cardio. Am început să număr în gând numele localității de pe malul Oceanului Arctic unde e finishul cursei – Tuktuyaktuk. Sună aproape ca ritmul roțile de tren. Puteam inclusiv să număr mai repede sau mai încet și să-mi setez ritmul pașilor. Număram tot timpul până la 100, îmi puneam în minte un băț de-o parte și o luam de la capăt. De obicei număram cam până la 1500. Pe acolo mă opream sau mă opream când trebuia să fac ceva ce îmi necesita toată atenția. Îmi mergeau și gânduri în paralel, dar se derulau fără să mă bruieze.

Organizatorii îmi spuneau pe drum că se uită foarte multă lume la mine, că oamenii puneau pariuri pe mine că o să ajung la finish. M-am bucurat și m-am mirat foarte tare că eram unul dintre ei.

Cum a fost interacțiunea cu ceilalți participanți?

Acum trei ani am început să cunosc câțiva dintre participanți și îi priveam cu foarte multă admirație și pe măsură ce abandonau și petreceau timp împreună în locurile în care ne adăposteam, se forma un fel de cerc în care povesteau despre experiențele lor de viață, despre ultramaratoanele la care am mai participat, iar eu stăteam cumva în afara cercului acestuia pentru că simțeam că aș fi un intrus, nu aveam aceeași formare ca ei. Ei m-ar fi primit fără nicio problemă, dar eu nu mă simțeam demn de ei. La asta am muncit în ultimul an și a fost foarte copleșitor pentru mine și foarte rewarding să simt că fac parte dintre ei. Organizatorii îmi spuneau pe drum că se uită foarte multă lume la mine, că oamenii puneau pariuri pe mine că o să ajung la finish. M-am bucurat și m-am mirat foarte tare că eram unul dintre ei.

Mă înhăitasem pe traseu cu 3 dintre participanți. Cu Tim, un neo-zeelandez, cu Hillary pe care o cunoșteam de la ediția de anul trecut, participase și terminase cursa și cu Chris care participase și acum trei ani – când am mers și eu prima oară- participase și anul trecut și a renunțat destul de devreme, iar acum era foarte determinat să termine cursa. Nu vorbea, era concentrat, era tot timpul în față în microgrupul nostru. După noaptea în care am tremurat ca o vargă, le-am spus că sunt pregătit să ies oricând. Eram mulțumit că ieșiseră deja jumătate dintre participanți, cred că sărisem de 250 de km care era un fel de milestone pe care mi-l pusesem în minte și eram foarte pregătit să ies și le-am spus lucrul ăsta, iar Hillary era foarte vocală și m-a susținut să nu o fac. Ăsta e spiritul despre care vorbim. Toată lumea se ajută, toată lumea se susține.

Când ai mers prima oară la Arctic Ultra ai fost acolo ca să faci un film despre halucinații. Ai avut în cursa ta?

Am ieșit din cursă înainte de a fi greu, în următoarele zile a fost și mai frig și s-ar fi instalat și mai multă oboseală. Ce am experimentat eu cred că ține mai mult de percepție, niște păcăleli ale creierului. În prima zi cerul era de un gri adânc, îl tăiai cu cuțitul. Era un fel de ceață să zicem. Probabil că era un fir de păr imperceptibil în dreptul ochiului dar din când în când vedeam un fulger pe mijlocul cerului, asta s-a repetat și a persistat până s-a înseninat afară.

În a doua noaptea vedeam niște spoturi albastre ba pe câmp, stânga dreapta, ba pe cer, un albastru ca la discotecă în anii ’90. N-au fost halucinații.

Noaptea în care am decis să ies decizia de a ieși se leagă foarte tare de apariția Aurorei Boreale. Rămăsesem doar cu Tim, după ce ceilalți doi o luaseră înainte. El era absolut fascinat de cât de frumoasă e Aurora în noaptea aia, l-am oprit să îi fac cadou o fotografie cu el și cu Aurora după care m-am tot oprit să mai fac poze. L-am trimis înainte și după ce s-a îndepărtat și m-am gândit că nu mai trebuie să trag tare, în mintea mea check point-ul era prea departe și nu era niciun semn că s-ar apropia și m-am hotărât în cinci secunde că trag pe stânga, îmi luminez sania bine să nu mă lovească vreo mașină care vine tare, mă bag în sacul de dormit ca să îmi fie cald și o admir în liniște. E o amintire care se comprimă într-o capsulă de 20 de secunde pentru că nu se mai mișca nimic, nu s-a întâmplat nimic. A înghețat timpul, spațiul și au fost 20 de minute care s-au simțit ca 20 de secunde. Din fericire am și fotografiat momentul acela. Fotografia a funcționat permanent ca un fixator de memorie.

Sania mea, pentru că îi dădusem roțile jos, făcea un zgomot îngrozitor. De vreo două ori m-am oprit doar ca să mă bucur de liniștea aceea. E ceva ce trăind în oraș nu întâlnești. Nu are un sunet, evident, dar cu siguranță că e o stare. În primul rând se combină cu peisajul și știu că una dintre dățile în care m-am oprit doar să mă bucur de liniște era într-un spațiu fără copaci. Alb de jur împrejur și cerul cât vedeai cu ochii și vin la pachet. Te pune pe gânduri despre cât suntem de mici și cât e lumea de mare.

Ce urmează?

În timpul participării mi-am zis de mai multe ori că nu voi mai participa din cauza frigului extrem. Acum vreau să mă întorc, am mai procesat din experiențe. Aș fi curios să văd dacă pot să gestionez lucrurile mai bine. Mă tot gândesc la Ultramaratonul ăsta. Nu e atât solicitant fizic, e mai degrabă genul unei experiențe de supraviețuire în condiții extreme. Nu e o miză pentru mine, dar e o curiozitate și o să vreau s-o fac.

Știam că participă un brazilian și ne întâlneam în zoom-uri premergătoare cursei și vorbeam despre echipament, temperaturi, chestiuni logistice și speram să mă împrietenesc cu tipul ăsta pentru că am vrut mereu să vizitez Brazilia. În momentul în care am ieșit din cursă întâmplarea a făcut ca organizatorii să mă pună cu el, soția lui și alt participant în cameră și ne-am împrietenit foarte tare. E fantastic, face ultramaratoane de 30 de ani, are 50 de ani acum.

I-am zis că la anul mă întorc ca fotograf al cursei, el se întoarce să termine ce a început, e foarte determinat și a zis că dacă tot mă întorc i-ar plăcea să îl filmez, să facem un documentar despre toată cariera sa, toată filozofia sa de viață. Așa că voi filma și la el acasă, pe lângă Sao Paolo. Pe 3 iunie m-am înscris la maratonul de acolo. Mă duc să mă bucur de locurile acelea. Am zis că vreau să alerg 35 de ani de acum încolo. Vreau să alerg de dragul de a fi în locurile acelea: sunt maratoane în junglă, în Islanda, s-ar putea să mă tenteze maratoanele în deșert.

Cum s-a schimbat Adi Bulboacă de acum un an?

Ca fotograf dacă făceam eu un peisaj, eram foarte autoironic cu mine. Le ziceam pășunisme. Acum caut locuri frumoase. Când am mers să mă antrenez în Feroe și Islanda am mers să mă antrenez pentru că era frig, dar și ca să fac poze.

Anul acesta vreau să petrec mult timp urcând munți de la noi din țară pe care întotdeauna i-am apreciat ca fiind foarte frumoși, dar nu i-am îmbrățișat niciodată, acum mă duc de drag.

În ciuda faptului că am cheltuit zilnic 3-4 ore pe antrenament și am dormit în medie cu 2-3 ore mai mult decât în ultimii 15 ani, am lucrat în ultimul an mult mai mult pentru că somnul ăla se traduce printr-o putere mai mare de concentrare. Am muncit mult mai puțin și cu mult mai puțină oboseală.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp