Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Ischia. Insula aromelor și momentul în care i-am înțeles pe cei care pun poze cu mâncare pe Facebook

Ischia

Fotografii de Mircea Radu

În Ischia e o băcănie care are în față patru butoaie mari pe care se poate mânca. Mă opresc acolo. Băiatul care ia comanda e agil, serviabil și gesticulează mult; dă din cap în sus cu o mișcare bruscă și-și lățește scurt gura închisă, semn că nu știe sau nu-l interesează. Unește degetele mâinilor și le scutură de parcă ar zornăi chei imaginare, așa cum în copilărie mi se părea că dirijează Sile Dinicu.

După ce află că sunt din România îmi zice că în august pleacă în vacanță la Constanța – nu l-am întrebat de ce, că mi-ar fi explicat mult și nu sunt sigur c-aș fi înțeles; îi place la noi pentru că femeile sunt foarte frumoase și au forme – face semn la piept ca și când ar căra pepeni. E clar, omul e entuziasmat. „Sunt cele mai bune”, zic și-mi vine să completez cu „din lume”, dar mă opresc; nici acum nu știu de ce. Fac și eu la piept în aer ceva ca două zepeline și îmi umflu obrajii; gata, ne-am împrietenit, acum poate să aducă mâncarea, sigur nu va fi otrăvită. Puștiul e genul care ar fi-n stare să cânte două săptămâni fără întrerupere Tintarella di luna varianta lui Gurruchaga până îi cazi la așternut, va avea succes în Ro.

Platoul cu salumi e formaggi e imens, ocupă jumate de masă. Celălalt e ticsit cu anghinare, ceapă murată, sparanghel, fâșii coapte de ardei capia și delicioasele măsline negre, grena și verzi, cu sau fără sâmburi, presărate cu fulgi minusculi de oregano, simbolul fericirii, le Regine dei sapori, planta cu o mie de fețe care-și ia gustul după cel al mâncării în care e pus – da, acela a fost momentul când i-am înțeles pe cei care pun poze cu mâncare pe Facebook. Toate minunățiile astea și-au lăsat zemurile în uleiul de măsline verde-auriu presat la rece cu care au fost stropite, în care tăvălesc lent pâinea ca să se îmbibe miezul elastic și să intre prin toate ochiurile infime lăsate de aer la coacere. Bag în gură. Gustul e fără egal – fructat cu nuanțe fine de amărui, acrișor, picant. E divin. Aș pregăti o porție ca asta, aș vida-o și aș transporta-o în nordul Polului Nord unde, după ce aș scăpa ca prin minune de o haită de vulpi polare turbate și de o ursoaică albă cu pui aș ajunge într-un igloo, la o familie de eschimoși cumsecade. Aș despacheta, le-aș da să mănânce apoi le-aș zice că de-acum înainte nu mai pot spune că nu știu cum e, ce înseamnă și ce gust are vara. Abia de la momentul ăsta încolo ei pot face o alegere corectă, în cunoștință de cauză: rămân sau pleacă de acolo pentru totdeauna.

Pe o plajă plină atât cât trebuie cu oameni, pe o căldură cu miros sărat unde nu adie nici pic de vânt, trece un tip gras care vinde gogoși date cu zahăr tos dintr-o navetă cu margini scunde. Gâfâie la fiecare pas pe care-l afundă în nisip, gâfâie ca să și-l scoată și tot așa. Poartă un tricou pe care scrie I am Elvira Hancock…. Cine e Elvira Hancock? Aș putea întinde mâna după telefon să-i dau un Google, dar nu arde, nu sunt chiar atât de curios. Și-apoi aș fi singurul care stă cu ochii în mobil; nimeni nu se joacă pe telefon, nu văd selfie, nu au treabă cu Facebook. Toată lumea comunică direct, e în discuție om la om; mă rog, am văzut un grup de 6 femei care vorbeau toate odată, n-am înțeles cine la cine era atentă și nici dacă pricepea vreuna ceva.

Seara a sosit în Ischia fără s-o simt, în timp ce mă plimbam spre port. Pe o stradă îngustă care iese din principală, coboară direct spre plajă și se afundă-n mare, undeva la jumătatea distanței, e pizzeria. Sunt patru mese înalte cu scaune ca de bar puse direct pe trotuar sub niște becuri mai degrabă chioare – să-i zicem cu lumină caldă. Nu te aștepta să vină cineva drept de spate, cu carnețelul în mână să te întrebe ce ai dori să mănânci; dacă voiai asta Ritz și Negresco se află tot acolo, oricum nu sunt sigur că gem de lume, poți prinde chiar loc la geam (să n-o crezi p-aia cu telefonul de rezervare înainte cu o săptămână; e o minciună la fel de obraznică și de tâmpită ca aia cu „asta vor să vadă telespectatorii”). 

La încasat bani stă o tipă trecută de 40, zâmbitoare și drăguță, cu o cheie de desfăcut bere lipită cu degetul mare de podul palmei; tastează prețurile la casa de marcat cu aceeiași mână, folosindu-și restul de degete rămase libere – o asemenea dexteritate nu am mai văzut decât în desene animate, la nimeni în viața reală. În spatele ei, un tip cu brațe de campion la skanderbeg frământă aluatul, îl împăturește, îl ridică la înălțimea pieptului, îl izbește cu putere de tejgheaua unsă cu ulei și iar o ia de la capăt. Întinde dospeala în toate părțile cu un făcăleț uns, iar când s-a făcut cât janta de Volvo XC60 scoate dintr-un borcan un polonic cu sos de roșii pe care-l risipește circular. Rupe cu mâna din bulgării de mozarella și dă peste toate câteva dungi cu ulei de măsline cu gestul unui pictor avangardist crizat; apoi îl strigă pe Fabrizio care pune pizza crudă pe o lopată cu coada lungă pe care o vâră în cuptorul în care arde un buștean. Când o scoate te-ntreabă doar atât: cu busuioc sau cu rucola? Totul se întâmplă la vedere, sub ochii tăi, în fața ta.

Am ales pizzeria asta și locul ăsta fiindcă sunt convins că dacă vrei să afli despre o țară, despre mirosurile, aromele și mâncărurile ei, despre oameni și gusturile lor mai multe decât îți pot spune prietenii tăi deștepți și de încredere care au fost acolo sau Enciclopedia Britanica, alege localuri nesofisticate. Acolo unde mănâncă oamenii în pauza de prânz. În bodegi. În localuri unde singura muzică e amestecul vocilor vecinilor tăi de masă și trântitul ușii de lemn cu geam mare de la intrare care anunță ocuparea locurilor și porții viitoare. Esența gastro a Italiei se găsește în taverne a căror denumire începe cu „La Nonna...”. Nicăieri altundeva.

Am remarcat că în gastronomie, uneori, pentru a descrie felurile preparate se folosesc metafore cu trimitere sexuală – e un curent, e modă sau a fost dintotdeauna așa, habar n-am, nu vin din domeniu. Dar intru în jocul ăsta și spun că pizza e la mâncăruri cam ce este poziția misionarului în actul sexual. Pentru că e cea mai ușoară, e convenabilă și nesofisticată iar dacă nu te complici, ești încăpățânat și ai un ritm bun poți ajunge la un rezultat satisfăcător. Sigur, sunt oameni al căror dormitor în timpul performanțelor arată ca Cirque du Soleil; pe ei n-o să-i intereseze niciodată o bucată aburindă de pizza adusă pe un carton atât de subțire încât se îndoaie sub greutatea ei.

Pe mine da. Întotdeauna.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Foarte bune aceste texte de Mircea Radu. Mult mai bine scrise decât multe alte Corespondențe. Talent indiscutabil.

    Alți contributori de pe Republica umbla doar sa epateze cu câte o rostire șoc, uitând savoarea poveștii reale, simple. Vezi trimiterile din UK ale doamnei respective.
    • Like 0
  • Asa articole sa tot citesti ! Super!
    • Like 1
  • Raul check icon
    Poza cu budigaii atarnati la uscat e geniala... :))
    • Like 1
  • Mi-a placut mult articolul,mi-ar fi placut si pizza.Felicitari!
    • Like 1


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult
sound-bars icon