Intrat de câteva zile în a doua lună de izolare impusă de pandemia de coronavirus, am început să caut nu numai prin amintirile din cap, ci și prin cele din dulapuri. Și am găsit câteva file din istoria orală, un interviu de 30 de pagini care a contat pentru un examen din anul doi al Facultății de Jurnalism. Tema era povestea de viață a unei persoane de peste 70 de ani, iar eu am avut inspirația, la momentul respectiv, să îl intervievez pe bunicul meu.
Acesta s-a născut în anul 1927, într-o familie de țărani din comuna Ludoș (județul Sibiu), însă a avut șansa să facă facultatea la Sibiu și apoi să se mute în București. A lucrat în Ministerul Minelor, în care a ajuns la un moment dat numărul doi în ierarhie, s-a pensionat la sfârșitul anilor '80 și tot atunci a devenit bunicul meu. A murit în anul 2015, nu înainte să mă facă rapidist și la scurt timp după ce a avut șansa să îl voteze pe „sibianul lui” la Președinție.
Interviul datează din anul 2008, iar în continuare am selectat cele mai interesante patru fragmente din foile pe care le-am mai găsit după doisprezece ani. Episoadele sunt legate de: prima traversare a munților, din Ardeal în Muntenia, două dintre ieșirile din țară, în Germania și Anglia, cutremurul din 1977, trăit din stradă, respectiv dialogul cu un cumnat. Din această ultimă povestire, reiese una dintre cele mai importante calități ale bunicului meu, de care sper că dau și eu dovadă astăzi.
* *
Să știi, eu am fost șocat când am trecut munții prima oară: de modul diferit de viață de aici, de mentalitate... Când m-o luat militar, ne-or urcat în gară la Sibiu, la 9-10 seara, într-un vagon de transportat animale, fără scaune, fără nimic. Nu știam unde ne duc, era strict secret... Și toată noaptea am mers. Înspre ziuă, când să intrăm în Slatina, ne-au oprit într-o haltă, lângă un câmp.
Era prin noiembrie, ploua... Și văd într-o curte două vite legate de un pom: ploua pe ele, stăteau acolo. Mă uitam la ele ca tâmpitul: „Ce-i cu ele aicea, ia uite, mă, legate de pom?". La noi, era de neconceput, nici nu-mi închipuiam că există așa ceva. În Ardeal, era un cult pentru animale. Și am intrat în vorbă cu unul de pe-acolo. L-am întrebat cine a lăsat vitele acolo. Mi-a zis că sunt obișnuite, acolo și mănâncă. Îți dai seama, le pui un kilogram de fân acolo, jumătate îl calcă, îl strică. Am zis: „Gata, eu am intrat în altă lume, nu se poate…”.
Țin minte: seara când ne culcam, tata îi spunea mamei să pregătească patul. El se ducea să facă patul la vite: se ducea, le făcea curat, le punea paie pe jos, nici vitele nu se culcau până nu aveau paie! Pur și simplu am fost șocat, intrasem în altă lume.
* *
Toate țările din lagărul socialist, cu excepția Cubei și a Chinei, le-am vizitat: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Bulgaria, Rusia, am fost și în Asia, la Baikal. Am vizitat și câteva țări occidentale: Elveția, Germania, Anglia, Austria. Impresia cea mai bună - a fost și prima țară în care m-am dus - o am din Elveția. O curățenie exemplară: în vii, erau poteci asfaltate, dă-ți seama...
Germania: expresia ordinii și disciplinei. Am intrat în mină, la 700 de metri adâncime, și am stat de vorbă cu un turc și un neamț. Concepția lor m-a frapat. După ce i-am tot întrebat diverse, mi-au zis: „Dom’le, ne scuzați, dar noi trebuie să ne vedem de muncă". Și le-am zis: „Ce muncă, tot așa vă plătește și dacă mai stați cinci minute…”. La care unul din ei: „Eh, dar dacă noi nu producem, stăpânul de unde ne plătește?”.
M-am dus la englezi. La ăia am observat fastul și respectul reciproc. La ieșirea din mină, erau două bufeturi, unul pentru ingineri și celălalt pentru muncitori. Și l-am întrebat pe inginerul-șef de ce vine tocmai acolo să bea o bere, de ce nu merge în altă parte. Și mi-a zis: „Dom’le, eu aici aștept muncitorii care au ceva doleanțe să vină să stăm de vorbă, într-un cadru mai informal. Poate au probleme de familie, poate nu le place de maistru... Și îi servesc cu o bere”. Parcă eram în Rai, era o diferență uriașă.
* *
Alt eveniment a fost și cutremurul (n.a. din 1977). M-a apucat în baie. Mă spălam pe dinți, mă pregăteam de culcare. Am văzut că se zguduie ceva. Am venit în sufragerie, unde erau nevasta și copiii, și atunci au început să se dărâme blocurile. S-a stins lumina, am luat copiii și am ieșit afară. Eram doar cu pantalonii de pijama pe mine. Când am ieșit, am văzut un nor imens de praf în locul Facultății de Chimie, care era vizavi. Un vecin dădea într-o mașină, mai să-i spargă parbrizul, țipând la șofer să-l ducă la fiul lui, să vadă dacă mai e în viață. Era un vacarm total. După jumătate de oră, s-a mai liniștit.
Am intrat în casă, ne-am îmbrăcat, după care - vorba aia, loialitate față de serviciu - am plecat înspre minister. Vasi (n.a. fiul) avea 18 ani, a vrut să vină și el. M-am dus și am trecut pe lângă blocuri dărâmate pe Calea Victoriei... tragic. La minister, ordinul era ca nimeni să nu urce la etaj. Pe urmă, am venit acasă și n-am dormit toată noaptea.
A doua zi, ne-am plimbat prin oraș: oameni morți, agățați de balcoane, groaznic... Primele măsuri le-am luat tot noi, ministerul: am izolat conducta de gaz metan, ne-o și lăudat Ceaușescu atunci. Tot în ziua aia, am venit să vedem cum arăta blocul în care urma să ne mutăm, care era în construcție. Fundația a rezistat fără nicio problemă. Am avut colegi de serviciu care au murit, vreo 2-3. Acum (n.a. în 2008), avem o vecină care a stat în blocul Casata, cel cu cele mai multe victime, dar care a scăpat, nu se știe cum.
* *
Relații bune și foarte bune (n.a. cu rudele mai îndepărtate). Niciodată nu m-am certat cu nimeni. Îți dau un exemplu: Ionel (n.a. unul dintre cumnați), când trăia, Dumnezeu să-l ierte, m-a chemat odată la el, la casa din Giulești, să discutăm. Și mi-a zis: „Cumnate, eu vreau să-ți vând casa”. L-am întrebat de ce. A zis că mi-o dă și pe gratis, numai să facem actele. L-am refuzat. I-am zis: „Amândoi suntem pensionari; dacă eu mă îmbolnăvesc și mor, ce te faci? Ți-o vinde cineva înapoi?”.
Atât l-o afectat judecata asta, încât s-o dus la toate neamurile și toți vecinii din Giulești și le-o spus: „Uite, dom'le, ce om cinstit. Îi dau și viața!". I-am zis să facă un testament în care să mă treacă pe mine moștenitor. Eu i-am promis că, dacă oi putea, l-oi îngriji. Mi-au spus vecinii de-acolo că au venit veri de-ai lui la el, să le dea casa; țipa la ei, i-a gonit: „Nici să nu vă văd, acum veniți, când mor? Casa e numai a lu' cumnată-meu, Nea Ilie!”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Câteva săptămâni am lucrat într-o mică localitate de lângă Sibiu, Roşia. La vremea aceea (înainte de 1990), populaţia era (după aprecierea mea) compusă cam din 80% saşi, 15% ţigani (nu-mi place să le zic rromi, în amintirea lui Budai-Deleanu şi a lui Anton Pann) iar restul – români.
Două lucruri m-au surprins acolo. Primul – gardurile. De zid sau piatră, cu porţi solide, din lemn de esenţă tare, iar casele încastrate în garduri, ca nişte fortificaţii. La noi, în sud, gardurile sunt confecţionate din şipci sau fier forjat, rarefiate, casa aflată la distanţă de gard, astfel încât curtea (cu nelipsita grădinăţă de flori) să comunice cu strada. Al doilea – chifteluţele marinate. Eram obişnuit cu gustul puţin astringent, de oţet, aşa cum se obişnuieşte în regiunea mea. Acolo sosul era dulce. Prima reacţie – am crezut că sunt stricate. Apoi mi-am dat seama că dacă ar fi fost stricate, gustul n-ar fi fost dulce, iar mai târziu mi s-a explicat că acolo în reţeta sosului intră şi zahărul.
Două lucruri m-au plăcut foarte mult la Roşia. În primul rând, biblioteca sătească: avea un fond de carte care ar fi putut rivaliza cu o bibliotecă de oraş. Atunci am citit "Agonie şi extaz" de Irving Stone (ce-i drept, la vârsta aceea mi-a plăcut la fel de mult şi bibliotecara). În al doilea rând, duminicile la Roşia: după slujba de duminică, oamenii mai rămâneau în curtea bisericii. Adulţii discutau între ei, aşezaţi pe bănci, copiii se zbenguiau prin iarbă iar peste toate plutea muzica de fanfară. Parcă priveam o scenă dintr-o gravură.