După mulți ani de zile, m-am întors acasă de la serviciu cu metroul. De dimineață dădusem cu mașina într-o groapă în asfalt, nesemnalizată. Mașina în service, trei ore întârziere la serviciu, nervi, supărare, discuții cu șeful și reprogramarea întâlnirii pierdute cu un client, bani în plus scoși din buzunar, minivacanța de weekend amânată.
Stația de metrou la care am ieșit este ultima, un fel de capăt provizoriu, întrucât celelalte două sunt în construcție de mai bine de cinci ani. Altădată se construia o magistrală întreagă în timpul ăsta. Îmi reprim pesimismul privind înainte: Poate în 2016 le finalizează, dacă nu „dispare” finanțarea.
Am luat-o prin parc în drum spre casă. Îngrijit parcul, nimic de zis, cu flori multe și frumoase, din acelea la care firul costă cât o intrare la multiplex, aleile măturate și gazonul tuns, băncile vopsite proaspăt. Gândul rău nu-mi dă însă pace: Ce păcat dacă fiecare bancă o fi costat cât salariul net pe o lună al oricăruia dintre agenții mei de vânzare. În mijlocul parcului - o ruină impozantă, cu doi pereți gata să se prăbușească, pe vremuri teatru de vară. Îl frecventaseră bunicii, îmi amintesc de el.
De lângă ziduri s-a desprins o arătare și s-a îndreptat cu pași grăbiți spre mine. Începuse să coboare întunericul și nu era nimeni prin preajmă. Nici măcar un gardian public sau polițist local. Era un tip cu o figură întunecată, îmbrăcat neîngrijit, care emana de la distanță un deficit de igienă corporală și care, cu o voce guturală, mi-a cerut o țigară. Păi, țigara ucide am gândit eu rapid, dar nu numai ea… Încordat, am dus mâna la buzunarul de la piept, am scos un pachet pe care-l cumpărasem acum mai bine de o lună de zile – în încercarea de a mă lăsa de fumat ca semn de protest împotriva legii fumatului în spațiile închise, am scos o țigară și i-am întins-o. A vrut și foc. Am observat pe antebrațul lui stâng un tatuaj dintr-acelea de demult, cu o ancoră și o sirenă.
A mormăit ceva, n-am înțeles ce, dacă mi-a mulțumit mie sau a înjurat pe cel care tocmai se apropiase pe neașteptate de noi, venind dintr-o alee laterală, ca și mine călător rătăcit prin parc. Tatuatul s-a îndepărtat iuțind pasul în sens opus. Acum eram doi pietoni pe aleea din parc. Am trecut, aproape umăr la umăr, ca doi prieteni de o viață, pe lângă un balansoar pentru copii. După încă cincizeci de metri de mers în tandem, în tăcere, am ieșit din parc și drumurile noastre s-au separat.
Eu am pornit spre dreapta, pe străduțele întortocheate ale cartierului, unde apăruseră de câțiva ani case noi alături de cele vechi, interbelice, și am constatat, cu surprindere și nemulțumire, că printre case se strecuraseră de curând și câteva blocuri semețe. Desigur, în total dispreț al legii și principiilor urbanistice, mi-am zis.
Ca să nu mai spun că nu aveau parcări subterane. Am mers pe mijlocul străzii, căci trotuarele și așa înguste erau ocupate de mașini parcate. Am ajuns în fața casei, când tocmai l-am văzut evadând din curte pe Piedone, metisul nostru recuperat din stradă pe când era numai un pui, cu șapte ani în urmă, țâșnind pe lângă nevastă-mea care ținea de mână copilașul nostru de un an și jumătate cu care ieșea la plimbare.
M-a străfulgerat gândul sumbru că, odată scăpat, Piedone nu se va mai întoarce și va ajunge un comunitar hăituit și eutanasiat în cele din urmă, cu barbarie, de serviciul de hingheri al primăriei. Și tocmai atunci nevastă-mea m-a întrebat: Te-ai interesat și tu care este cea mai apropiată creșă decentă pentru ăsta mic al nostru?
M-am împiedicat și am intrat în curte, zbierând în gura mare să audă și vecinii: Mă duc la vot, mă duc să votez, așa nu se mai poate!
În holul casei m-am uitat în oglindă. Mi-am privit chipul marcat de o expresie tâmpă care parcă spunea: și cu cine o să votezi? Am întors capul, am întins mâna și am ridicat de pe măsuța de la intrare cele câteva pliante promoționale, primite în cutia poștală, ale candidaților la primărie și consiliu local, general și de sector. Le-am răsfoit. Fețelor cunoscute deja le-am făcut vânt în coșul de gunoi. Am păstrat două, fețe noi, oameni cu biografii interesante, cu proiecte realiste de înnoire a administrației locale, fiecare cu meseria lui în care performase și care intrau pentru prima dată în politică.
În loc să plec în duminica votului pe Valea Prahovei sau să merg la mall sau, mai bine, să stau pe canapeaua din sufragerie ca în alți ani, eu să îmi mișc fundul spre urna de votare? Dar ce, am înnebunit? Nu, tocmai de aceea, ca să poți ieși de oriunde din oraș prin pasaje supraterane pe o centură cu două benzi de circulație pe sens, de jur împrejurul Bucureștiului, în drumul tău spre sau dinspre Valea Prahovei și să câștigi astfel cel puțin o jumătate de oră pe sens din viața ta
Ajuns în siguranța căminului, m-a apucat așa, o reverie. Da, i-aș vedea stând la masa din primărie, poate chiar în capătul ei, discutând cu ceilalți consilieri locali, îndelung și serios, despre finanțare, proiecte și binele cetățenilor. Da, i-aș vedea pe teren, în șantierul celor două stații de metrou, în parcul cartierului meu la un spectacol la teatrul de vară bucurându-se ca orice spectator de o comedie burlescă, în piața de legume și zarzavaturi a cartierului făcându-și cumpărăturile la sfârșit de săptămână, înmulțind numărul creșelor din sector și oraș, căci unul dintre ei are un copil de vârsta mezinului meu, sau chemând în instanță dezvoltatorii imobiliari oneroși și aplicând legea. Iar vara ne-am întâlni la ștrandul nou, deschis in timpul administraţiei lor, de pe marginea lacului.
În loc să plec în duminica votului pe Valea Prahovei sau să merg la mall sau, mai bine, să stau pe canapeaua din sufragerie ca în alți ani, eu să îmi mișc fundul spre urna de votare? Dar ce, am înnebunit? mi-a șoptit insidios gândul rău.
Iar gândul bun i-a dat replica: Nu, tocmai de aceea, ca să poți ieși de oriunde din oraș prin pasaje supraterane pe o centură cu două benzi de circulație pe sens, de jur împrejurul Bucureștiului, în drumul tău spre sau dinspre Valea Prahovei și să câștigi astfel cel puțin o jumătate de oră pe sens din viața ta în fiecare săptămână, adică patru zile întregi pe an, nestând blocat în trafic ori înaintând bară la bară, tocmai să poți merge la mall mai repede și mai sigur, într-un trafic urban sistematizat și să parchezi civilizat oriunde în orașul tău, inclusiv la reședința de domiciliu, ca să nu mai dai în gropile din asfalt când ți-este lumea mai dragă, ca să poți merge în siguranță pe bicicletă tu și copiii tăi oriunde în oraș pe trasee special amenajate, ca să poți ajunge la serviciu cu transportul în comun și ca factura la încălzire să nu devină o cheltuială care îți destabilizează bugetul în lunile de iarnă și tocmai, ca să poți, dacă așa vrei tu, să stai cu fundul pe canapea trei sute șaizeci și patru de zile pe an, liniștit și relaxat, merită măcar în ziua votului din iunie să te ridici – ce frumos sună!- și să te îndrepți spre urnă la vot.
Un vot pe care-l dai pentru copilul tău, pentru mama și tatăl tău, pentru tine.
În timp ce toate astea mi se învârteau în minte, băiatul meu cel mare, a ieșit brusc din camera lui și și-a lăsat căștile audio pe măsuța din hol, dispărând în bucătărie. Curios să văd ce ascultă, le-am ridicat și le-am dus la ureche. „Hei, ce faceți?”, cântau cei din trupa Taxi și, din nou, am îngânat cu hotărâre: ies la vot că am de ce!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.