După două nopți, de ajutat refugiații sosiți în Gara de Nord, iată ce am observat că trebuie făcut urgent

Foto: Alexandru Muntean

Da, „gestul contează”, dar nu poți să faci bine doar cu intenții bune. Ar fi super dacă ar fi așa. Dar, dacă nu ne organizăm, riscăm să facem mai mult rău, riscăm inclusiv să ne rănim pe noi înșine, pentru că risipim aiurea resursele puține pe care le avem.

Am scris acest text pe 8 martie, seara, după o tură de 12 ore în Gara de Nord, care a devenit un hub al refugiaților și al eforturilor de ajutor, ba chiar aș putea spune că este un El Dorado al refugiatului ucrainean.

Sugestiile de mai jos sunt gândite pe baza observațiilor ultimelor două zile de voluntariat în Gara de Nord, unde vă recomand tuturor să mergeți și să descoperiți pe propria piele cum arată realitatea dincolo de ecrane: vă asigur că va fi o lecție de viață, ba chiar aveți șansa să scăpați de toată politica și toate părerismele de Facebook și să dați mai mult ajutor real, acum. Sugestiile sunt pentru toată lumea care vrea să ajute, dar mai ales pentru autoritățile statului român, fie ele locale sau centrale. Vă rugăm (încă) frumos urniți-vă. 

Pe scurt, ne trebuie, urgent:

1. Organizare (cine e capul operațiunii, care e ierarhia, care-s procedurile, pe ce buget ne putem baza și pe ce îl putem cheltui?

2. Centralizare (liste care comunică între ele. Sună simplu, nu e)

3. Specializare (să nu facem toți de toate, să avem roluri care sunt listate în centralizările de mai sus), ba chiar și un pic de training, dacă mai e timp.

După ce stabilizăm pacientul cu cele trei perfuzii de mai sus, îl trecem pe tratament de durată, adică digitalizare și comunicare, dar astea-s deja deja fițe, ai putea zice, în contextul haotic a ceea ce se întâmplă în Gara de Nord.

Context:

Rămâne valabilă ideea pe care o enunțam pe 2 martie, anume că situația umanitară va fi din ce în ce în ce în ce mai dureroasă. Din păcate pentru corpul meu, eu nu am reușit să îmi urmez propriul sfat, cel cu „e un maraton, nu un sprint”, dar îl reiterez, poate reușiți voi, cei ce citiți aici, să-l urmați. Da, am vrut să stau deoparte și să aștept crearea unei structuri bine închegate de ajutor, cam cum ar face orice om normal la cap dacă vrea să nu crape sub uriașa presiune pe care o pun mulțimile de refugiați. Chiar am reușit în primele zile, dar apoi am fost supt în vortexul ajutorului umanitar, tras de mânecă de alții, că mi-e greu să refuz ajutorul atunci când mi se cere. 

Ce se întâmplă acum în Gară:

• Există un cort de 5 metri pătrați în fața tabelei centrale cu plecări/sosiri, unde funcționează autoritățile de la DGASMB. Ele găsesc cazare și transport (via STB) pentru cei care au nevoie, pe baza listelor întocmite de voluntari, mai precis de translatorii de rusă/ucraineană, care sunt cea mai rară și deci prețioasă resursă umană din Gară.

• Există o sală de așteptare transformată (cu eforturi, cu apeluri la însuși ministrul Transporturilor) în sală de primit refugiați, mai ales mame și copii. Nu-ncap mai mult de 100 simultan acolo, nu-s 100 de locuri pe scaune. Aici există o ușă care se închide și păstrează astfel căldura.

• Există încă o zonă, unde funcționau niște case de bilete, transformată în sală de refugiați, e un pic mai mare decât cealaltă, să zic că acolo ar încăpea înghesuiți maximum 200. Aici nu există ușă, e un pic mai frig, dar e o temperatură decentă.
• Există voluntarii, care-s de două tipuri: cei cu veste portocalii, care știu rusă sau ucraineană, și cei cu verzi/galbene, care nu cunosc limbile.
• Există o singură casă de bilete internaționale, adică un gemuleț la care sunt două doamne (actualizare 9 martie, ora 14 - existau trei case internaționale). Ca să te bucuri de gratuitatea pe care o oferă CFR-ul, trebuie să vii personal la casă și să arăți documentele de identitate ucrainene. De obicei oamenii au întrebări, așa că merg cu un translator după ei. Se creează cozi mari aici. Uneori (deseori) îți poți lua bilete la trenul spre Budapesta și de la orice casă, dar parcă nu mereu, nu m-am dumirit precis. Măcar se poate plăti cu cardul.

• Există o ambulanță și o mașină de pompieri parcate mereu în Gară, cu personal care stă de gardă.
• Există și Poliția Locală, care ajută și ea cu ce poate.
• Din când în când mai apar și jandarmi, uneori mulți, alteori câțiva, uneori îi organizează pe refugiații din trenuri cu niște cartoane pe coduri de culori.
• Există și o singură toaletă deschisă, cu sub 10 WC-uri (probabil chiar 5), nu e prea curat acolo, din păcate. În săli e curățenie, există doamnele de la CFR care sunt pe tura de noapte și o parte din ele fac și voluntariat. 

Ambele săli pentru refugiați sunt bine încălzite și dotate, adică ai tot ce-ți trebuie ca să supraviețuiești:

• ai bucătărie de unde primești ceai, cafea, apă, mâncare (iaurturi, sandvișuri, ciorbe care se pot încălzi la microunde, supe instant, snacks-uri)
• ai provizii de tip mâncare neperisabilă, produse de igienă (pastă de dinți, lame de ras, șampon, absorbante etc)
• ai zonă de medicamente
• ai zonă de mâncare de animale de companie (da, e nevoie, au venit refugiați inclusiv cu o chinchilla, dar cel mai des vedem, normal, câini de talie mică și medie, plus pisici)
• Ai zonă de joacă pentru copii în fiecare sală, și sunt mereu folosite
• Ai câteva saltele (sub 10) în fiecare sală pe care se pot trânti ce mai obosiți și odihni un pic.

Se poate remarca improvizația din săli dacă te uiți un pic în jur: separatoare împrumutate de la Subway, mese de la McDonalds, pe sistemul „ne-am descurcat cu ce-am avut pe-acasă”.

Cum stăm cu ajutorul?

Dacă eram încă în primele zile ale războiului, aș fi zis că „binișor”. Dar acum ne apropiem de două săptămâni, așa că stăm deja prost spre foarte prost.

1. Voluntarii: e super impresionant efortul voluntarilor și al unor oameni din autorități, genul care au și tăria să zică „nu știu, ajută-mă”. Sunt puțini, totuși. Mi-aș dori tare-tare mult să ne organizăm mai bine, ca să mai luăm din presiunea de pe umerii voluntarilor, care-s depășiți. Pare că suntem mulți, dar, de fapt, suntem puțintei, raportat la ce nevoi există, și foarte-foarte-foarte greșit organizați.

2. Ierarhia, nu anarhia: operațiunea de ajutor nu are niciun cap, de unde rezultă că vai de picioarele mele și ale altor voluntari. Există, da, proceduri firave, încropite pe genunchi, care aproape că se respectă. Acum, ce se-ntâmplă în Gară arată ca și cum m-aș teleporta într-un tărâm străin și fac și eu ceva culcuș cu ce-am găsit prin jur: trei bețe, două pietre, niște frunze și am încropit ceva care, da, e mai bine decât nimic. Nu e că faci din rahat, bici, cum ne place nouă. E doar rahatul care e lăsat pe jos, se întârește și, da, nu mai pute, dar tot rahat e. Problema aici e că depui un efort uriaș ca să ai rezultate de tip „picătură în ocean”.

3. Strategia: acum, fiecare face ce face cam pe cont propriu, lucru care trebuie să înceteze urgent. Trebuie un echilibru între centralizare și descentralizare. Trebuie să avem aceeași accepțiune asupra realității. Acum, România e țară de tranzit. Dacă nu ne convine realitatea asta, o putem schimba, prin comunicare, să le zicem oamenilor care fug de război că hei, puteți sta și aici, suntem și noi țară UE, totuși, nu e așa groaznic nici aici. Practic, rezumând, ce facem noi e să-i trimitem cât mai repede în Budapesta, și de-acolo se descurcă ei să ajungă în inima Europei, unde visează să ajungă. Sper doar ca ungurii să fie mai organizați ca noi și mai săritori.

Dar hai s-o dăm în concrete, poate inspirăm pe cineva cu putere de decizie și, mai important, cu putere de muncă. Iată, așadar, ce am observat că trebuie făcut urgent:

Centralizarea #1:

Program plecări-sosiri pentru transporturile umanitare:

O pagină web sau un Google Doc, orice, actualizat zilnic (sau mai des) cu autocare, microbuze, un soi de dispecer care să anunțe pe cei de la destinație, cu o oră înainte, „vezi că vine autocarul x de la y cu z persoane dintre care n copii”. Asta ar rezolva problema „luatului prin surprindere”. Practic, acum, în Gară, oricine poate intra și anunța „vedeți că vine un autocar în 30 de minute”. Dacă nu știm din timp de ele, ne e greu să oferim cel mai bun ajutor.

Centralizarea #2:

Hotline pentru transporturi (publice, dar mai ales private, că publice nu prea există), defalcate pe tip (feroviar, aerian, rutier). - se repetă de nșpe ori pe zi aceleași întrebări - vreau să ajung la Berlin / Poznan / Varșovia / Sofia / Varna / Atena / Praga - astea-s doar exemple de localități pe care le-am auzit eu personal din gura refugiaților pe care i-am asistat. Trebuie să ai contacte la firme și să știi în timp cât de cât real disponibilitate (mai sunt bilete către destinația x? cât costă? pot trece cu câinele la graniță dacă nu are pașaport). Update 9 martie - un voluntar a început o astfel de listă.

Centralizarea #3:

Spațiile de cazare disponibile. Da, există refugees.ro, dar habar n-am cât e de folosit. Da, există DGAS-ul care mișcă și alte raze de lumină în acest haos. Dar trebuie un sistem de gestiune modern, cam cum are Emag cu stocurile sale, de pildă. Știu că e poate un pic deplasat să compari oamenii cu marfa, dar există similitudini în procese pe care le putem folosi ca inspirație.

Centralizarea #4:

Informații esențiale. Un „knowledge base” pentru orice voluntar care vrea să se mufeze în sistemul de ajutor. Momentan avem un Google Doc care e link-at în descrierea unui grup de WhatsApp, e un bun început. Există și Dopomoha.ro, care iarăși e util, dar trebuie intrat mult mai mult în detalii și particularități. Pe măsură ce voluntarii se confruntă cu o situație nouă, ea trebuie documentată și notată în această mini-enciclopedie de care vorbesc.

Continuarea, pe funky.ong

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp