Foto: Getty Images
Au trecut aproape 10 ani de la ceea ce aș putea numi fără ezitare un an oribil. Ce s-a întâmplat nu mai merită povestit, însă efectele acelor întâmplări au rămas cu mine mult timp.
Citisem undeva rezultatele unui studiu făcut pe persoane care au trecut prin întâmplări nefericite. Concluzia acelui articol era că aceia care au povestit și povestit prin ce au trecut în grupuri de suport sau în alte instanțe, nu au reușit să treacă ușor peste experiență respectivă. Pe de alta parte, cei care nu au povestit s-au « vindecat » mai repede, pentru că au uitat treptat de suferință. Mi-a plăcut ideea și am decis să fac la fel. Dar totuși, undeva în sufletul meu, exista o oarecare îndoială că rețeta asta ar putea să nu funcționeze chiar așa cum mi-aș fi dorit. Nu eram sigură că tăcerea îmi va rezolva cu totul problema.
Aveam nevoie de o soluție de back-up. Și ce fac oamenii când vor să uite? Beau! Alcool! Mult, destul de mult. Ei bine, soluția mea are legătură tot cu lichidele, însă nu cu alcoolul.
Într-o dimineața, pe la 05:34 - evident, nu aveam somn - mi-am amintit ce îmi place. Apa. Deși nu apa potabilă. Îmi place apa aceea cu clor, care îți îmbibă pielea cu un miros incredibil de persistent. Și m-am hotărât să mă folosesc de ea.
În copilărie am făcut înot, de pe la 4 ani. Antrenamentele aveau loc într-un bazin comunist de lângă șinele de tren din Giulești, iar metoda de predare era literal „te aruncăm în apa ca să înveți să înoți”. Singura salvare era un „teu” de lemn, din acela pe care, tot pe vremurile acelea, se punea o cârpă groasă și se spălau holurile școlilor. Antrenorul mergea pe marginea bazinului, plimbând „teul” prin apă, iar în caz că oboseai puteai încerca să te prinzi de el. Asta dacă înotai la fel de repede pe cât mergea antrenorul. Eu însă mă simțeam în elementul meu, ca … peștele în apă. Din păcate, totul s-a terminat vreo 10 ani mai târziu, în urma unei intervenții chirurgicale. Dar dragostea pentru apa cu clor a rămas.
Așa că, mulți ani mai târziu, acea dragoste ce poate părea ciudată m-a salvat. Nu mai aveam nici cască, nici ochelari și niciun costum de baie potrivit, însă în acea dimineață mi-am făcut abonament la bazin.
Și de atunci, în fiecare zi, mă trezesc la ora 06:00 și mă duc să înot. E ca mersul pe bicicleta. Nu se uită, însă cu cât înaintezi în vârstă, mai pierzi din tehnică și mai ales din forță. Dar nu asta e important: importantă e senzația aceea de bine pe care o ai când ești în bazin. Sau starea de plutire și momentele în care ești tu cu tine și nu auzi decât zgomotul pe care îl fac brațele tale prin apa.
Aceasta este varianta mea de „ceva pentru mine”. Și a funcționat. Cu toții trecem prin perioade mai grele sau stresante. Și depinde în mare măsură doar de noi să găsim acel obicei care ne poate ajuta să ne revenim, să ne simțim bine și până la urmă, să fim mai buni. Alcoolul nu face asta, însă iată că apa reușește.
Proiect susținut de Rețeaua de sănătate REGINA MARIA – partener principal de obiceiuri sănătoase.
Un demers educativ, menit să stimuleze mintea și corpul pacientului modern.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.