Foto: Getty Images
Cu câțiva ani în urmă am avut niște crize de tahicardie. Nu știam prea bine ce înseamnă asta, mă credeam prea tânără pentru probleme cardiace, așa că încă nu explorasem absolut deloc subiectul.
După un episod în care, la volan fiind, am început să-mi simt inima diferit, apoi o senzația de amorțeală în brațul stâng și evident panică, m-am dus la camera de gardă… dacă e un infarct? îmi zicea raționalul, apoi intervenea gândirea magică să mă liniștească „nu fac eu infarct, n-are cum să mi se întâmple mie asta”.
Ajunsă pe picioarele mele la camera de gardă, nu păream deloc o urgență (nici nu eram, de altfel), așa că am avut de așteptat mai mult de o oră până m-a preluat un medic. În timpul acela, în care am așteptat să-mi vină rândul, îmi dispăruseră toate simptomele, mă simțeam perfect, inima bătea ceas… mă gândeam să plec, mi se părea tare aiurea să ajung în cabinetul medicului și să nu mai am absolut nimic, mai ales că în jurul meu vedeam urgențe adevărate. La fel de aiurea mi se părea însă și să fug de acolo, după ce mă înregistrasem și spusesem pe scurt motivul prezentării. În plus raționalul îmi zicea: și dacă e totuși un infarct sau te apucă iar, după ce pleci de aici? Am rămas, m-a preluat un medic, i-am spus povestea, mi-a făcut investigații… nu aveam nimic (mda, știam eu că va fi penibil și am mai ocupat și un loc la urgențe, îmi tot ziceam în gând). Medicul mi-a zis însă că îmi recomandă să consult rapid un cardiolog, astfel de simptome nu trebuie ignorate.
În mod normal mi-aș fi văzut de viață, fără să mai investighez nimic (greșit, să nu faceți așa), dar crizele au revenit destul de repede, așa că iată-mă în cabinetul cardiologului, care m-a supus și unui interogatoriu, nu doar unor investigații amănunțite. Concluzia: inima e sănătoasă. ÎNCĂ. Crizele vin de la somn prea puțin, stres, anxietate și sedentarism.
- Ce putem face, întreb eu?
Cardiologul, o doamnă extrem de drăguță, îmi răspunde cu o întrebare:
- Trecem pe pastile, pentru tot restul vieții, sau schimbăm ceva?
Îmi plăcea pluralul ăla cu “schimbăm”, părea că nu ține doar de mine, doar că doamna doctor s-a corectat imediat „Sau schimbați ceva, de fapt”.
- Hmm, să dorm mai mult, să nu mă mai stresez, nu?
- Păi da, zice doamna. Dar mai important de atât e să faceți un pic de sport.
- O nu, mai bine încerc să dorm mai mult, asta poate că mi-ar ieși, m-am gândit eu, dar sport NU. Mie nu-mi place să fac sport, eu urăsc să fac sport.
Uite cum facem, zice doamna doctor, vă dau pastile, o lună, timp în care începeți tranziția la un nou stil de viață. E păcat, sunteți încă tânără (exact așa credeam și eu), nefumătoare, sunt sigură că un pic de mișcare n-o să vă omoare. Dacă schimbați un pic stilul de viață, ne mai vedem peste 10 ani. Bine, fie, am luat rețeta și-am promis că o să încep să fac mișcare. Dacă am promis, am promis și în plus să devin cardiacă de la vârsta asta, cu pastile în geantă, tot timpul? Așa că am găsit o sală la care am început să merg cu o prietenă… nu-mi plăcea deloc, dar deloc. Mi se părea o mare corvoadă. Inimii însă îi plăcea, căci crizele au încetat, deși stresul a rămas tot acolo, nu prea știu eu să trăiesc fără stres (îl caut cu lumânarea, cum zicea bunica), iar cu somnul eram într-o relație complicată și așa am rămas. Dac-ar fi posibil, aș prefera să nu dorm niciodată.
Am continuat să merg la acea sală vreo 9 luni, sperând că o să înceapă să-mi placă. Dar se întâmpla exact pe dos, mă angoasau diminețile în care trebuia să-mi iau echipamentul, așa că nu m-am mai dus. Mi-am cumpărat bicicletă și încercam să merg cât de des puteam cu bicicleta, dar cât de des puteam era de fapt destul de rar. Mă întorsesem de unde am plecat: somn puțin, stres și sedentarism. Așa că da, s-a întâmplat un nou episod de tahicardie care m-a adus cu picioarele pe pământ. Trebuia să fac mișcare oricât de mult aș urî asta.
Colega mea, Mihaela descoperise de curând de o clasă de step dance la sala de vizavi de biroul nostru. M-a convins cumva să merg „măcar o dată, să vezi cum e”. M-am dus și nu a fost deloc ușor, căci dincolo de febra musculară cu care te alegi la început (sau cu care m-am ales eu care veneam după o perioadă de sedentarism dus la perfecțiune), trebuie să faci față provocării de a învăța din mers coregrafia, care se schimbă la fiecare oră. Ajungi într-un grup de oameni, care fac asta de mai multă vreme și îți trebuie multă perseverență și toleranță la frustrare (nu știi pașii, nu-ți ies în timp ce celorlalți par să le iasă perfect). La capitolele astea stau bine, așa că iată-mă dependentă de step dance, pe mine, cea care dac-ar fi putut, ar fi parcat mașina pe palier.
E unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am făcut pentru mine, pentru sănătatea mea, pentru inima mea, dar și pentru psihicul meu. Căci acolo, la sport mă pot rupe de toate, gândurile și stresul nu au loc, mintea mea se concentrează 100% pe mișcare și coregrafie.
Mi-aș dori ca acest sport să fie promovat mai mult, căci dacă a scos sedentarismul din mine îl poate scoate din oricine. Și da, inima mea e bine.
Proiect susținut de Rețeaua de sănătate REGINA MARIA – partener principal de obiceiuri sănătoase.
Un demers educativ, menit să stimuleze mintea și corpul pacientului modern.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.