E și vina noastră

Video: Vladimir Putin, în 2018, dansează mireasa la nunta lui Karen Kneissl, ministru de Externe al Austriei. Din 2020, Kneissl ține un blog pe „Russia Today”, iar din 2021 este membră în consiliul de administrație al Rosneft, companie petrolieră controlată de statul rus.

Au trecut aproape două săptămâni de la invazia putinistă a Ucrainei, timp în care ne-a fost din nou confirmată, ca la intrarea din ’44 în România a Armatei Roșii, cruzimea și distrugerea pe care un lider ca cel al Rusiei o poate dezlănțui la un simplu ordin. Dar, de la ascensiunea acestui dictator pe scaunul domniei sunt mai bine de 20 de ani, iar dacă asta nu este îndeajuns de tragic, aflați că tot sub el au mai fost alte 2 invazii. Chiar dacă acum, loviți de tragismul suferințelor ucrainenilor, scandăm în stradă victoria lor, sau măcar încetarea conflictului și cruțarea vieților, de 20 de ani Occidentul se adapă cu gaz și petrol rusesc. Ce risc e ca, hrănind lacomul monstru post-sovietic, înțesat de foști KGB-iști, el să crească și să poftească la o mică trântă chiar lângă flancul nostru estic?

Nimeni nu a comentat când noul țar al Rusiei a devenit Putin, echivalentul rusesc al securistului de la noi. Când tendințele violente ale acestuia față de vecinii săi din ce în ce mai îngrijorați de renașterea URSS-ului au fost revelate nu s-a sinchisit nimeni. De transformarea umbrei de democrație de dupa ’91 în oligarhie pură s-a vorbit o perioadă, după care nimic. În timp ce acasă domneau tehnicile vechiului sistem sovietic de îndoctrinare și fidelizare, afară tresăreau inimi de politicieni la bucuria de a mai semna un contract cu Putin.

Abia în Crimeea s-a auzit în surdină o palmă peste frunte, dar regretele sunt târzii. Chiar și atunci, mai erau 8 ani, dintre care 2 de pandemie, în care cu destulă dorință și bunăvoință s-ar fi putut face ceva pentru Ucraina. Dar nu, Kremlinul a fost lăsat să-și continue planurile, iată atât de evidente acum, până la momentul fatidic. Și ne mirăm că Putin e popular acasă, chiar dacă omoară, cum i-a descris chiar el pe ucraineni, „tot ruși”?

Astfel de greșeli, discutabil cât de neintenționate, au venit din partea celor care ar trebui să nu le facă. La baza tuturor acestora stă, de fapt, cea mai mare greșeală: idealismul politic. Premisa că Putin dorește pace (sau că cel puțin nu e nebun să riște un război), că Rusia sub el nu este radical diferită de țările civilizate, care înțeleg atrocitatea unui război modern - nu că asta le-ar împiedica să invadeze alte state, Afghanistanul de pildă – este dincolo de orice abordare optimistă și rațională; eu aș numi-o speranță. Ah da, suveranitate si integritate teritorială, o glumă bună, pe care îți permiți să o faci când stai cu scutul anti-rachetă la Deveselu, cu Ambrams-uri și F-35-uri pe banii americanilor; și o linie-două în Constituție, ușor de ignorat de către adversar când te refuză Alianța dacă le ceri să te alături.

Suveranitatea și integritatea sunt, iată, la mica înțelegere cu vecinul: în cazul de față, a fost mai degrabă o mare neînțelegere. Dacă americanii, aflați la un continent și două oceane distanță, doresc să-și facă părerea auzită, să binevoiască a interveni; iată-i că nu doresc, cum nu au dorit nici până acum să-și pună pielea la bătaie pentru „niște” ucraineni.

Nu era treaba noastră, a cetățenilor de rând, să le spunem celor care scuipau în palmă dând mai apoi noroc cu Putin că adevăratul preț al prieteniei, oricât de firavă ar fi fost ea, cu un asemenea individ, va fi plătit mai târziu in vieți omenești? Dar afaceriștilor și corporațiilor care abia în ultimul ceas au tăiat înțelegerile lucrative cu rușii, de teama boicotului și nu a imoralității, ce le puteam spune? Zecile, sutele de miliarde de euro scurse de Vest în cuferele de război ale lui Putin au fost dăruite atunci de aceiași oameni care acum, pe față cel puțin, se declară solidari cauzei ucrainienilor, iar în spatele ușilor închise continuă să plătească facturile rusești. Ba chiar, ca să ne convingem de sângele întins pe mâinile liderilor noștri, s-au grăbit să îi asigure pe ucrainenii înșiși că prin dezafectarea arsenalului nuclear moștenit de la sovietici prin anii ‘90, vor căpăta protecția mult-dorită. Corect, cele câteva Stinger, Javelin și NLAW trimise de NATO fac cât toate fostele ICBM-uri la un loc, în special când vine vorba să sperie rusul de la graniță, nu?

Nu era treaba noastră, a cetățenilor de rând, să le spunem celor care scuipau în palmă dând mai apoi noroc cu Putin că adevăratul preț al prieteniei, oricât de firavă ar fi fost ea, cu un asemenea individ, va fi plătit mai târziu in vieți omenești? Dar afaceriștilor și corporațiilor care abia în ultimul ceas au tăiat înțelegerile lucrative cu rușii, de teama boicotului și nu a imoralității, ce le puteam spune?

Este regretabil că Ucraina suferă astăzi din cauza acestui idealism, la care până și noi, românii, am contribuit. Cu toate astea, vina nu este doar a lui Putin. Vina este și a noastră, a NATO, a UE, că i-am construit lui acest context și că i-am lăsat mână liberă să se desfășoare: aceeași mână liberă care i-a fost lăsată și lui Hitler, și lui Wilhelm II, și tuturor politicienilor imorali și ambițiosi din istorie. Și pentru ce? Pentru că ne-a fost frică să punem piciorul in prag, să fim fermi pe poziții când a fost momentul oportun. Acum tremurăm de teamă că „dau rușii peste noi”, după ce termină cu Ucraina.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp