Eminescu și femeia

Foto: Inquam Photos / Liviu Chirica

 În viața și opera lui Mihai Eminescu, femeia a avut un rol important. În bună tradiție a antitezei romantice, aceasta a fost înfățișată fie în ipostază angelică, fie demonică. Destul de just, dacă ne gândim și la realitatea psihologico-socială: există femei bune și femei rele, ba chiar mai mult, în cadrul aceluiași individ, există porniri pozitive și altele negative, deoarece nimeni nu poate fi mereu bun, după cum nu poate fi mereu rău. Acest amestec complicat de moralitate și imoralitate, de virtute și viciu, a fost cel mai bine redat probabil de Dostoievski, în persoana unei Katerina Ivanovna (tipul femeii inteligente, frumoase, dar arogante și reci ca o stană de piatră), sau a Grusenkăi (petrecăreață, jovială, dar capabilă de sacrificiu și profunzime), sau, în cel mai înalt grad, de Sonia Marmeladova, din “Crimă și pedeapsă” (prostituata de nevoie, pentru a-și scăpa din mizerie mama vitregă și frații, crinul cel alb căzut în noroi, altruistă, iertătoare, neluând seama la nevoile și durerile proprii).

La Eminescu, în afara unor portrete poetice ale Femeii-iubită, întâlnim portretul mamei, Raluca Eminovici, de care el a fost extrem de atașat, de mic copil (“O, mamă, dulce mamă”). Din biografia sa, mai aflăm și de imaginea plină de abnegație a uneia din surori, Henrieta, care l-a îngrijit când a fost foarte bolnav, spre sfârșitul vieții, deși ea însăși era suferindă (se deplasa cu mare greutate, în cârje, din pricina unei poliomielite). 

Dar cum este acest portret al femeii-iubită? În cea mai mare parte a creației sale, el se conturează luminos și pozitiv, plin de gingășie, ca în “Atât de fragedă”, în basmele versificate (“Călin, file din poveste”), “Crăiasa din povești”, “Povestea teiului” și altele. În “Călin (file din poveste)” Eminescu ne spune povestea aproape prin joc de rol și schimbare de perspectivă, într-o maximă empatie și complicitate cu fata care, sedusă și abandonată de “zburătorul” Călin, trăiește și drama de a fi alungată din castel de propriul tată. Cititorul nu are cum să nu rezoneze la această sondare a dramei femeii aflate, cum am spune astăzi, în “criză de sarcină” (crisis pregnancy). Rămasă însărcinată cu un seducător care dispare la fel de misterios cum a venit, fata își pune în situație delicată familia, sau așa consideră tatăl, regele, care o izgonește, însă imediat regretă decizia luată și pune slujitorii să îi caute (zadarnic) fata. Ironia lui Eminescu față de tatăl care în cap nu are “grăunțe, numai pleavă și puzderii” este totală. Craiul rămas singur este trist și, scos din minți, numără “scânduri albe în cerdac”. Merită să inserăm aici un citat mai lung (partea VI din “Călin”)

O, tu crai cu barba-n noduri ca și câlții când nu-i perii,

Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii.

Bine-ți pare să fii singur, crai bătrân fără de minți,

Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți?

Să te plimbli și să numeri scânduri albe în cerdac?

Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac!

Alungat-o ai pe dânsa, ca departe de părinți

În coliba împistrită ea să nasc-un pui de prinț.

În zadar ca s-o mai cate, tu trimiți în lume crainic,

Nimeni n-a afla locașul, unde ea s-ascunde tainic.

Din același poem aflăm empatia eminesciană față de tânără, pe care încearcă să o consoleze, făcând indirect un dur portret seducătorului:

Nu-ți mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaștri,

Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaștri.(…)

Tu-ți arzi ochii și frumseța... Dulce noaptea lor se stânge,

Și nici știi ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge!

Povestea are happy-end, fata naște un băiețel care devine bucuria sa, dar urmează și revenirea seducătorului rătăcitor, ba chiar și reconcilierea cu craiul tată.

Totuși, cum coexistă acest tip de elogiu adus femeii cu nemilosul ei portret conturat în “Scrisori”? Acolo femeia este numită Dalila (simbol al trădării), sau este “o școală,/

Unde-nveți numai durere, înjosire și spoială”. Are minte puțină (“minte scurtă, haine lungi”), este frivolă, cochetă, superficială: “O să-ţi spuie de panglice, de volane şi de mode,/ Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode…”. Ba mai mult, infidelă, înțelege să își împartă farmecul cu cât mai mulți admiratori. Este și ceea ce scria I.L. Caragiale, în “Românca”, de unde cităm pe sărite:

“Dânsa are unul sau mai mulți adoratori, nu de plăcere sau de pasiune, ci de datorie: o femeie de așa înaltă extracțiune trebuie să aibă un suivez-moi. Când e vorba de lista „victimelor” ei, moftangioaica română uită șirul, numele și datele; are însă în privința aceasta despre amicele ei o memorie prodigioasă.

Când vrei să flirtezi cu moftangioaica, se rățoiește și fleorțăiește. Îi vorbești serios, râde; glumești, e foarte serioasă; o saluți, d-abia moțăie; o iubești, te spune târgului.

Poftită ori nepoftită, ea trebuie să se afle la toate balurile de rigoare, ale Curții, ale Societăților, ale lumii mari, la reprezentațiile prime, extraordinare sau de gală. Ea e abonată la l'Indépendance roumaine și trebuie să figureze neapărat în „Carnetul” lui Claymoor.”

Ce era acest carnet al lui Claymoor? Aflăm, de pildă, dintr-o frumoasă carte, recent apărută la editura Vremea - “Povești din Bellu”, de Cristiana Trică. Este vorba de o rubrică de mondenități și mode, semnată de boierul Mișu Văcărescu-Claymoor. Un fel de cronică a celor mai bine îmbrăcate doamne, cronică de pe urma căreia se pare că gazetarul trăia foarte bine, grație cadourilor pe care le primea de la cucoane, dar și de la croitoresele lor. 

Și iată că, brusc, aflăm că oftatul satiric al lui Eminescu avea motivație și corespondență în realitatea vremii. Din aceeași carte cititorul desprinde alte și alte povești ale unor doamne (multe contemporane cu Eminescu), spuse savuros pe șoptite în saloane sau chiar menționate în ziarele timpului. Sunt istorii din care aflăm că nici grațioasele femei nu sunt scutite de demonii lor, de infidelități, minciuni, ticăloșii mai mici sau mai mari. Iată-l, de pildă, pe Mișu Cantacuzino care își înșală soția, Maruca (viitoarea nevastă a lui G. Enescu), chiar cu propria ei soră! Sau aflăm de altă tânără care a spart casa familiei Otetelișanu, spunându-i amantului ei că este însărcinată. Bărbatul ar fi vrut ca legătura să fie pasageră, dar propria lui nevastă îl încurajează să divorțeze, la gândul că el va obține moștenitorul mult dorit (lipsa copiilor fusese drama din căsnicia Otetelișenilor). Ca atare, el se recăsătorește, dar sarcina se dovedește a fi una falsă, iar cei doi nu vor avea niciodată copii. O altă seducătoare celebră este Mimi Bălăceanca. Plictisită de moarte în casa din Craiova a soțului, bogatul moșier Glogoveanu, ea începe să facă drumuri tot mai dese la București, unde face senzație la baluri și în saloane. Într-un final, baronul rus Piotr Ivanovici Ruckman își va pierde pentru ea capul, ca și onoarea, liniștea și sănătatea. Reușește să o divorțeze de Glogoveanu și să și-o facă nevastă, “dar prin această căsătorie, nobilul rus își semnase sentința. Norocul îl părăsește tot mai evident. Baronul schimbă fierbințeala amoroasă cu fiorii de gheață ai geloziei! (…) N-avea prieteni, era nefericit și ros de gelozie, simțea răceala cu care îl tratau cei din jur. Sănătatea i se zdruncină tot mai mult. (…) Starea sănătății lui se înrăutățește și moare nebun la Viena, pe la 1847”. (Cristiana Trică, Povești din Bellu).

Desigur, nu toate aceste povești care le au în centru pe femei, reprezentante ale unor ilustre familii boierești, sunt la fel de dezamăgitoare. De pildă, portretul Elenei Dalles pare desprins din “Viețile sfinților”. Filantropia sa este ca o umbră a propriei ființe. Construiește școli, ctitorește biserici, botează copii, înzestrează tineri căsătoriți, dăruiește alimente, haine, bani. Când, în 1907 niște țărani din satele vecine au vrut să jefuiască și să incendieze conacul Dalles din Dâmbovița, localnicii au ieșit înaintea acelora cu furci și topoare și le-au spus că nimeni nu are voie să se atingă de averea Dalles. Paradoxal, acei țărani răsculați, închiși de autorități, au apelat apoi la bunătatea lui Ioan Dalles (fiul Elenei, avocat) ca să le obțină achitarea în proces, ceea ce s-a și întâmplat. Prin testamentul său, această femeie a lăsat după moartea ei (1921) mai multe terenuri din București Academiei Române, cu condiția de a se întemeia fundația Dalles. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp