O incursiune fascinantă în lumea epigeneticii: corpul nostru poartă urme ale unor evenimente petrecute înainte să fim concepuți

sursa foto: Profimedia

În iarna 1944–1945, în vestul Olandei ocupat de armata germană, trupele naziste au blocat aproape complet aprovizionarea cu hrană. Timp de câteva luni, rația zilnică a scăzut sub 600 de calorii, cât un mic dejun de azi. Femeile însărcinate în acea perioadă au născut copii mai mici, mai fragili, mai predispuși ulterior la boli metabolice. Până aici, povestea sună ca oricare altă cronică a foametei, un episod trist, închis în istorie.

Ce a urmat însă a schimbat felul în care înțelegem moștenirea. Șase decenii mai târziu, cercetătorii de la Universitatea Leiden au comparat ADN-ul persoanelor născute în acea iarnă cu ADN-ul fraților lor, născuți înainte sau după foamete. Diferența nu era în gene, ci în felul în care genele erau citite: o metilare mai scăzută a genei IGF2, implicată în creșterea fetală, prezentă doar la cei expuși foametei chiar în primele săptămâni de sarcină. Corpul lor păstrase, la nivel molecular, memoria unei ierni pe care ei, personal, nu și-o amintesc.

De aici pornesc: o parte din ceea ce numim azi „alegerile noastre” nu începe cu noi. Începe cu foamea bunicii, cu frica tatălui, cu felul în care mama a învățat - ea însăși copil - că lumea nu e întotdeauna un loc sigur. Nu suntem simple copii ale trecutului lor. Dar nu suntem nici pagini complet albe.

Amprenta foametei

Mecanismul din spatele studiului olandez se numește epigenetică: nu o modificare a codului genetic propriu-zis, ci a comenzilor care spun genelor când să se activeze și când să tacă. Un fel de note de regie scrise pe marginea partiturii, care nu schimbă notele, dar schimbă cum sunt cântate.

Un studiu publicat în 2023 a mers mai departe: supraviețuitorii Iernii Foametei îmbătrânesc biologic mai repede decât frații lor neexpuși, conform măsurătorii cu așa-numitele ceasuri epigenetice - instrumente care estimează vârsta reală a țesuturilor, pe baza tiparelor de metilare. Diferența nu se vede la naștere. Se acumulează, tăcut, de-a lungul a șase decenii.

Ce contează aici nu e biologia în sine, ci implicația ei directă. Corpul unui adult de azi poate purta urme ale unor evenimente petrecute înainte să se nască, uneori înainte să fie măcar conceput. Foametea bunicii nu rămâne doar o poveste spusă la masa de duminică. Devine, literal, parte din biochimia nepoților. Nu suntem fotocopii ale părinților noștri. Dar nici nu pornim de la pagina goală pe care ne place să credem că o avem.

Articol apărut inițial pe Urmele.ro.

Frica moștenită

Ceea ce e valabil pentru foamete pare valabil, cu și mai multă greutate, pentru trauma psihologică. Rachel Yehuda, cercetătoare la Mount Sinai, a studiat timp de două decenii copiii supraviețuitorilor Holocaustului. În 2016, echipa ei a publicat un studiu care a comparat metilarea genei FKBP5, implicată direct în reglarea răspunsului la stres, la părinți care trecuseră prin lagărele naziste și la copiii lor adulți. Ambele generații arătau modificări ale aceleiași gene, în aceeași regiune, deși copiii nu trăiseră niciodată evenimentul în sine.

Practic, mulți dintre acești copii au crescut cu un sistem hormonal de stres, calibrat pentru un pericol pe care nu l-au văzut niciodată cu ochii lor. Anxietatea, hipervigilența, dificultatea de a se simți în siguranță chiar și atunci când nimic nu amenință imediat - toate acestea au, la unii dintre ei, o bază măsurabilă, nu doar una povestită la terapie.

E tentant să transformi asta într-o scuză confortabilă: așa am fost făcut, nu am ce să fac. Dar concluzia corectă e mai puțin liniștitoare și, cred, mai interesantă. Predispoziția biologică setează un prag de reactivitate, nu un verdict definitiv. Doi oameni cu același prag pot ajunge în locuri foarte diferite, în funcție de ce fac conștient cu semnalele de alarmă pe care corpul li le trimite prea ușor. Ce faci cu pragul acela rămâne, parțial, în mâinile tale, chiar dacă pragul însuși nu a fost alegerea ta.

Ce am învățat înainte să vorbim

Dacă epigenetica explică o parte din moștenire, psihologia atașamentului explică alta. Mary Main, psiholoagă la Berkeley, a construit un instrument numit Interviul de Atașament al Adultului, în care părinții sunt rugați să povestească, coerent, propria copilărie. Rezultatul e surprinzător: nu evenimentele povestite prezic atașamentul copilului, ci felul în care sunt povestite, claritatea și coerența narativă. Aceasta prezice, cu o acuratețe de aproximativ 75%, stilul de atașament pe care îl va dezvolta copilul respectivului părinte. Legătura rămâne valabilă chiar și atunci când interviul e luat înainte ca acel copil să se nască.

Cu alte cuvinte: nu ce ți s-a întâmplat în copilărie îți determină felul în care îți crești propriul copil, ci cât de bine ai reușit să înțelegi și să integrezi ce ți s-a întâmplat.

Cineva care a trecut printr-o copilărie dificilă, dar a procesat-o și a construit o narațiune coerentă despre ea, poate oferi copilului său o bază la fel de sigură precum cineva care a avut o copilărie ușoară. Cineva care evită să vorbească despre trecutul lui - sau nu poate vorbi coerent despre el - tinde să transmită, fără să vrea, aceeași nesiguranță mai departe, înainte chiar să apuce să spună un cuvânt copilului său.

Aici se conturează un tipar comun cu cel biologic: nu moștenim direct experiențele părinților noștri. Moștenim răspunsul lor la acele experiențe, felul în care le-au digerat sau nu le-au digerat deloc.

Determinismul și iluzia alegerii

Toate acestea ridică o întrebare mai veche decât epigenetica sau psihologia atașamentului: cât de liberi suntem, de fapt, când alegem?

În 1983, neurologul Benjamin Libet a făcut un experiment care a tulburat filosofia minții pentru următoarele patru decenii. A cerut participanților să miște un deget oricând doresc, în timp ce le măsura activitatea creierului. A descoperit că un semnal electric, numit potențial de pregătire, apărea cu aproximativ jumătate de secundă înainte ca oamenii să raporteze că au decis conștient să se miște. Creierul părea să fi hotărât înainte ca mintea conștientă să afle despre asta.

Rezultatul a fost citat de atunci, ani la rând, ca dovadă că liberul arbitru e o iluzie, o poveste pe care mintea și-o spune după fapt, ca un narator care explică o decizie deja luată în culise. Libet însuși a fost mai precaut decât mulți dintre interpreții lui: a sugerat că, deși impulsul apare inconștient, conștiința păstrează o putere de veto, capacitatea de a opri acțiunea în ultima fracțiune de secundă înainte de mișcare.

Poate că asta suntem, de fapt: nu autorii primei mișcări, ci editorii ei. Nu alegem impulsul care ne vine, la fel cum nu alegem foametea bunicii, frica tatălui sau tonul cu care mama ne-a povestit copilăria ei. Dar putem alege uneori, cu efort și conștiință, să nu urmăm acest impuls orbește.

Ce rămâne liber

Nu știu cât din mine e al meu și cât e moștenire. Nu cred că cineva știe, cu adevărat. Dar știu că, între impulsul moștenit și acțiunea finală, există un interval. Oricât de scurt. Acolo, în acel interval, se întâmplă tot ce numim caracter.

Nu alegem cu ce ne naștem. Alegem, poate, doar ce facem cu ce am primit. Asta rămâne al nostru. Atât.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp