Foto: Protest anti-mască/ Inquam Photos/ Octav Ganea
N-am înțeles nimic. Din boală, din pericol, din morțile neanunțate, din tot ce am trăit ca orbeții, în bulele noastre subterane, în galeriile noastre de lux sau de humă, înghesuiți în bezna minților noastre până când din creierii noștri terifiați a ieșit tot ce-i mai putred și mai hâd. Ne-am trezit după 15 luni de rătăcire duhnind a zădărnicie, pe o plajă de plastic, cu un Eclesiast funest râzând dintre valuri de toate neputințele noastre: „Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ceea ce lipseşte nu se poate număra.“
Nu putem îndrepta tot ceea ce nu mai putem număra: prieteni, cunoștințe, rude care s-au dus fără să apuce să spună „adio, eu plec, fiți buni unii cu alții!“, nevizitați, neconsolați, surghiuniți în capsule de oxigen, de spaimă și de singurătate, fantome care vor bântui zilele și nopțile noastre sterile cerșind în van un rămas-bun. Saci de haine arse vor polua pentru totdeauna niște memorii îndoliate, în timp ce praful se va așterne peste cutiile cu „botnițe“ albastre uitate de vecini prin dulapuri.
N-am fost în aceeași barcă, cum spuneau luminații influenceri ai zilelor noastre pe la începuturi de pandemie: unii au plutit pe apele tulburi ale panicii generale cu vâslele înfipte în durerile și disperările celor din jur, alții au tras la galere zi și noapte, sclavi ai responsabilității, condamnați să ne salveze de prostia și de insolența noastră ucigătoare.
N-am trecut nici măcar prin aceeași furtună, căci fiecare a pus reflectorul pe cipul și pe chipul care i-a surâs mai tare, răzbunând cu obidă firescul pierdut și libertatea decimată.
N-am vrut eroi care uniți de știință să ne salveze lumea, ci bufoni care să ne dezbine în smintiți și naivi.
Nu ne-am grăbit să credem în conspirația compasiunii, ci ne-am lăsat seduși de conjurația imposturii lăsate libere pe Internet.
N-am înțeles nimic – în galopul nostru nebun spre recucerirea „normalității“, pare că am fost dornici să uităm toate lecțiile pe care le-am fi putut învăța din suferința noastră globală. Și în timp ce continuăm să trăim în melodrama noastră perfect de absurdă, visăm la marea literatură în care tragediile care năpăstuiesc protagoniștii îi forțează să-și recunoască limitele și slăbiciunile, să-și depășească egoismul și orgoliile nesăbuite, transformându-i astfel la finalul poveștii în oameni mai buni și mai înțelepți.
Dacă înainte de pandemie eram fericiți și nu știam, acum știm sigur că suntem mai nenorociți decât ne-am fi imaginat vreodată.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.