Eric-Emmanuel Schmitt: „Cred că rolul nostru pe Pământ e să devenim tatăl sau mama cuiva, chiar dacă nu este copilul nostru biologic. Să-i inoculăm o viziune pozitivă asupra lumii, să-i transmitem cultură și dragoste de viață”. INTERVIU

Foto: Getty Images

„Eu sunt un fiu. Sunt un fiu care a primit multă dragoste, încredere, cultură, o viziune asupra lumii și toate acestea mi-au dat pofta de a trăi. Nu m-am construit ca ființă prin intermediul unei rupturi sau printr-o răzvrătire”, spune scriitorul Eric-Emmanuel Schmitt într-un interviu pentru Republica. Așa că nu e de mirare că în cărțile sale poți întâlni figuri părintești extraordinare care, cu mare bunătate și subtilitate interioară, salvează sufletul copiilor trecuți prin încercări grele. Chiar și atunci când părinții lor sunt depășiți de probleme, traumatizați sau chiar compromiși din punct de vedere moral, personajele lui Eric-Emmanuel Schmitt beneficiază de sprijinul unor protectori care vindecă, inspiră, oferă încredere și dragoste de viață. Influența lor este atât de mare, încât poate face un copil să trăiască o întreagă viață în câteva zile, cum se întâmplă în „Oscar și Tanti Roz”. Sau poate oferi resurse interioare unui nemuritor timp de milenii, cum se întâmplă în „Paradisuri pierdute”, publicată recent, la Humanitas Fiction. 

Săptămâna trecută, Eric-Emmanuel Schmitt s-a aflat în România, unde a fost mai întâi la București, îndreptându-se apoi mai apoi spre Festivalul de Teatru de la Sibiu. La București, el a vorbit, la invitația Editurii Humanitas, despre „Paradisuri pierdute”, prima parte dintr-un proiect ambițios de opt volume, în care își propune să spună povestea omenirii prin ochii unui nemuritor, care, de opt milenii, îi trăiește istoria la persoana I. „Am numit cartea „Paradisuri pierdute” pentru că eu cred că am pierdut relația cu natura pe care o aveau strămoșii noștri, care erau mai puțin numeroși într-o natură foarte bogată. Strămoșii noștri se considerau animale printre alte animale, ființe vii printre alte ființe vii. Se bazau pe credințele lor animiste, pentru ei peste tot existau spirite, nimfe, demoni, genii. Totul era animat și, prin urmare, nu existau privilegii umane. Astăzi, gândim exact contrariul. Credem că suntem singurii care avem conștiință în această lume și, dintr-o dată, ne considerăm stăpâni și posesori ai naturii pe care am aservit-o”, spune Eric Emmanuel Schmitt, în timpul unei discuții despre omenire și omenie, despre ratare și izbăvire, despre ce le transmitem mai departe copiilor noștri și despre cum să îmblânzim frica de moarte. În timpul interviului, pe masă, alături de „Paradisuri pierdute”, care numără aproape 500 de pagini, a stat și o carte subțire doar de câteva zeci - „Pisoiul care se temea de orice”, dintr-o nouă serie, „Poveștile Bufniței”.  O poveste adresată direct celor mici, prin care Eric-Emmanuel Schmitt speră să deschidă o conversație între copii și părinți.

Citiți interviul integral:

Cum s-a conturat acest proiect ambițios, „Străbătând secolele”, pe parcursul a trei decenii în care ați scris zeci de cărți, ați regizat, ați conferențiat, ați dus o viață plină. Care au fost provocările și ce a făcut diferența între „a fi” și „a nu fi”?

Într-adevăr, ați descoperit că am o viață dublă. Pentru că în toată această perioadă am scris multe cărți, piese de teatru, am făcut filme, am călătorit, dar aveam o viață secretă în care pregăteam acest proiect, citind cărți de istorie, de știință, de medicină, de spiritualitate și religie. Am încercat de mai multe ori să-l încep, dar eram de nemulțumit și îmi spuneam că n-o să reușesc, până ce, în urmă cu trei ani, acest roman a apărut în mod la fel de firesc și de limpede ca și celelalte.

Sper ca, la finalul celui de-al optulea volum, cititorul care va fi dus la bun sfârșit „Străbătând secolele” să își spună: „Ce noroc e să fii muritor!”

Care a fost declicul?

Moartea mamei mele a fost elementul declanșator. Mi-am dat seama că și timpul meu era măsurat și, din acest motiv, am început să scriu. Am scris această carte ca să îmblânzesc ideea mortalități, să fac cititorul să accepte și să iubească condiția umană. Personajul principal, Noam, este nemuritor și nu își dă seama de aceasta din primul volum, ci de-abia din al doilea. Se bucură la început, dar după aceea înțelege că nu este un cadou, ci mai degrabă o povară, o otravă, reprezentată de singurătate, de întrebări fără răspuns, necazuri, nenorociri și doliu - care sunt din ce în ce mai greu de purtat. Tocmai de aceea sper ca, la finalul celui de-al optulea volum, cititorul care va fi dus la bun sfârșit „Străbătând secolele” să își spună: „Ce noroc e să fii muritor!”.

După ce v-ați documentat atât de mult pe tema evolutiei omenirii, ce credeți că ne-a transformat în ceea ce suntem astăzi, ce a exercitat cea mai mare influență asupra devenirii noastre?

Am scris această carte tocmai pentru a putea înțelege acest lucru, pentru a încerca să înțeleg cum, prin schimbări succesive, umanitatea a trecut de la strămoșii noștri nomazi, vânători-culegători, la orașele de astăzi, la planeta mică pe care ne aflăm acum, cu microbi care circulă în avion și comunicații instantanee cu cei aflați la celălalt capăt al lumii. Cum am ajuns la niște mari mutații, care nu au fost nici intenționate, nici conștiente. În acest ciclu, „Străbătând secolele” și, mai ales, în „Paradisuri pierdute”, omul trece de la starea de nomad la cea sedentară, iar totul se schimbă. Are loc o explozie demografică extraordinară și, în același timp, are loc o schimbare de condiție pentru jumătate din umanitate. Femeile sunt reduse la rolul de casnice, la rolul de a procrea, ajung la o poziție inferioară, marginală. Scopul meu este ca cititorul să conștientizeze aceste transformări și ulterior să existe un proces de reflecție filosofică, prin care să se întrebe ce s-a întâmplat, să afle care este temeiul acestor lucruri și al schimbărilor.

Străbătând secolele, în care atât de multe s-au schimbat, ce a rămas la fel?

În această carte, mă interesează atât ceea ce se schimbă, cât și ceea ce rămâne la fel. Ce se schimbă este istoria. Ce rămâne la fel este antropologia. Oamenii se nasc, mor, se îmbolnăvesc, au părinți care îi iubesc sau nu, au întâlniri romantice una sau mai multe, se confruntă cu aceleași probleme. Și scopul meu este să creez un sentiment de fraternitate față de strămoșii noștri din neolitic. Îmi dau seama că cititorii sunt uimiți și descoperă cât de apropiații se simt dintr-o dată de oameni care trăiau în condiții materiale total diferite, cu altă limbă, altă cultură, altă spiritualitate.

Cartea aceasta îmi permite să exprim o vocație umanistă, pentru că vreau să creez legături între oameni, în ciuda acestor multe diferențe care există între ei - de spiritualitate, de religie, de loc și timp.

Noam ar denunța ficțiunea rusă, care consideră că anumite teritorii îi aparțin, deoarece este o invenție

Un detaliu geografic ne indică faptul că Noam s-a născut în zona Ucrainei de astăzi. Ce ar spune despre război, despre refugiați? Întâmplător, aveți în „Paradisuri pierdute”, o notă de subsol care face referire la condiția refugiatului din toate secolele...

Cred că oamenii sunt niște fluturi care se cred flori, sunt nomazi care cred că au rădăcini. Și cred că dacă am avea în noi memoria strămoșilor noștri, memoria tuturor acestor migrații și am avea o privire diferită asupra lumii. Este important să ne dăm seama că locul nostru pe Pământ pe pământ este chiar Pământul, nu un anume teritoriu sau altul. Și dacă am fi conștienți de acest lucru, s-ar evita anumite dușmănii, anumite războaie. Un război este reprezentat de două ficțiuni care se înfruntă una cu cealaltă, așa cum sunt ficțiunea rusă care se confruntă cu ficțiunea occidentală. Dacă ne-am da seama de aceste lucruri, nu am mai fi victimele acestor ficțiuni. Cred că acesta este și rolul filosofiei și al istoriei, să ne ajute să înțelegem și să rezolvăm conflicte, chiar să evităm anumite conflicte.

Sunt însă în această situație lucruri care nu au putut fi evitate de una din părți. La 24 februarie, armata rusă a invadat Ucraina, ulterior a comis atrocități precum cele de la Bucha și Irpin. Ce ar spune Noam, despre care ați explicat în mai multe rânduri că vă seamănă, cu privire la această desfășurare a evenimentelor?

Noam ar denunța ficțiunea rusă, care consideră că anumite teritorii îi aparțin, deoarece este o invenție.

În viața lui milenară, Noam a văzut cum sunt construite ficțiunile. Există un paradox, pentru că ficțiunile sunt necesare, ficțiunile sunt singurele care fac o populație să se unească, fie că e vorba de o ficțiune de ordin religios, naționalist, uneori chiar rasist. Dar Noam ne-ar spune că aceasta este doar o ficțiune și este diferită de realitate. Că nu trebuie să confundăm ideologia cu realitatea. Nu trebuie să confundăm viziunea asupra lumii cu lumea și trebuie să ieșim din această luptă, nu folosind armele, ci întemeindu-ne pe spiritul uman și reflecția asupra acestuia. Cred că Noam are un simț al filosofiei și fraternității, care îi dă un sens asupra a ceea ce este relativ.

Așa cum îl descrieți în carte, Noam este un mare iubitor de oameni, un adversar al crimei.

Noam este medic. Are un simț al egalității care nu aparține timpului său și care nu aparține niciunui timp și simte că orice viață merită să fie trăită. Că fiecare viață este importantă, că nu există o viață mai bună decât alta. Elementele de umanism profund, care se manifestă la el înainte de apariția umanismului, îi permit ca printr-o privire lucidă și un simț critic să judece bine situațiile politice, economice și raporturile de putere. Deși nu este înaintea epocii sale, are un mare respect pentru viață și un profund simț al dreptății.

„Cred că acesta este, cu adevărat, și rolul nostru pe Pământ, să devenim tatăl sau mama cuiva, chiar dacă nu este copilul nostru biologic. Să-i inoculăm o viziune pozitivă asupra lumii, să-i dăm această credință în energia vitală, să-i transmitem cultură și dragoste de viață și de valorile vieții.”

Aș vrea să vorbim despre mai multe personaje din cărțile dvs. Chiar și atunci când părinții nu sunt la înălțime, ele beneficiază adesea de șansa unei figuri părintești extraordinare, care le ajută. Cum s-a născut în dvs., ca scriitor, acest părinte bun?

Eu sunt un fiu. Sunt un fiu care a primit multă dragoste, încredere, cultură, o viziune asupra lumii și toate acestea mi-au dat pofta de a trăi. Nu m-am construit ca ființă prin intermediul unei rupturi sau printr-o răzvrătire. Adesea, în cărțile mele, sunt prezenți copii care nu au primit aceste lucruri, pentru că nu au avut un tată capabil sau o mamă capabilă de asta și au trebuit să găsească un părinte de substituție. Cum se întâmplă și aici, pentru că tatăl lui Noam este un narcisist pervers, dar, din fericire, acesta își găsește unchiul, pe Barak, care va fi tatăl de substituție. Și, prin intermediul lui, își descoperă treptat extraordinara mama pe care o ignorase, din cauza faptului că tatăl era atât de puternic, o mamă cu secretele ei feminine. Cred că acesta este, cu adevărat, și rolul nostru pe Pământ, să devenim tatăl sau mama cuiva, chiar dacă nu este copilul nostru biologic. Să-i inoculăm o viziune pozitivă asupra lumii, să-i dăm această credință în energia vitală, să-i transmitem cultură și dragoste de viață și de valorile vieții.

„Și eu am ratat multe lucruri în viață și am încercat să le corectez ulterior. Cred că este important să avem conștiința acestor ratări, care ne permite apoi să ne îmbunătățim. Îmi place să prezint personaje care își repară viața.”

Uneori, le dați o a doua șansă părinților. De pildă, mama care nu își poate juca de la început rolul de părinte în „Domnul Ibrahim și florile din Coran” nu și-l ratează pe cel de bunică.

În „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, mama lui Momo nu era pregătită să devină mamă la vârsta la care a devenit mamă. Însă atunci când a devenit bunică, situația se schimbase și ea poate să recupereze. Cred că există întotdeauna posibilitatea salvării și a izbăvirii și că putem corecta ceea ce am ratat. Și eu am ratat multe lucruri în viață și am încercat să le corectez ulterior. Este important să avem conștiința acestor ratări, care ne permite apoi să ne îmbunătățim. Îmi place să prezint personaje care își repară viața. Noam este un vindecător, îi repară pe bolnavi, dar și celelalte personaje ale mele încearcă să-și repare viața.

Sper ca cititorii să regăsească această relație cu lumea, o relație pe care noi o avem atunci când suntem copii și pe care o pierdem ca urmare a educației și a intrării în civilizaţie. Până la urmă, pierderea acestei relații esențiale îi face pe unii dintre noi să sufere de nevroze și depresie. 

„Paradisuri pierdute” este și o carte de educație asupra naturii, asupra conștientizării propriului corp. Cum credeți că putem să ne reconectăm cu natura când trăim alienați în mijlocul unui oraș plin de beton?

Am numit cartea „Paradisuri pierdute” pentru că cred că am pierdut o relație cu natura pe care o aveau strămoșii noștri, care erau mai puțin numeroși într-o natură foarte bogată. Strămoșii noștri se considerau animale printre alte animale, ființe vii printre alte ființe vii. Se bazau pe credințele lor animiste, pentru ei peste tot existau spirite, nimfe, demoni, genii. Totul era animat și, prin urmare, nu existau privilegii umane. Astăzi, gândim exact contrariul. Credem că suntem singurii care avem conștiință în această lume și, dintr-o dată, ne considerăm stăpâni și posesori ai naturii pe care am aservit-o, am redus-o la o chestiune de care ne folosim. Natura și-a pierdut caracterul magic, specific, și intensitatea. Sper ca cititorii să regăsească această relație cu lumea, o relație pe care noi o avem atunci când suntem copii și pe care o pierdem ca urmare a educației și a intrării în civilizaţie. Până la urmă, pierderea acestei relații esențiale îi face pe unii dintre noi să sufere de nevroze și depresie. Ce ne poate vindeca astăzi? Cred că artele, datorită emoției, prospețimii și mirării pe care le aduc, și, de asemenea, lupta pentru conservarea naturii.

„Chiar dacă, în ceea ce mă privește, sunt credincios, sunt și filosof în același timp și nu confund ceea ce cred cu ceea ce știu. Este important să faci distincția între ceea ce crezi și ceea ce știi și să nu îți iei credința drept cunoaștere, ca să nu devii un fundamentalist, un terorist, un asasin”

Ce rol joacă filosofia, la care faceți numeroase referiri în scrierile dumneavoastră, în educație și în cultivarea virtuților morale?

Pentru mine filosofia este esențială. Este ceea ce aș alege, dacă ar trebui să avem o singură învățătură pe care să le-o predăm și altora. De ce? Pentru că filosofia reprezintă dobândirea unor instrumente care ne permit să gândim noi înșine. Doar filosofia ne poate elibera de ideologii, ne poate elibera de prejudecățile noastre și poate crea o ființă rațională. Pentru mine, filosofia nu este arta de a ști, ci mai degrabă arta de a nu ști. Adică arta de a pune întrebări, de a nu accepta răspunsurile false și de a cultiva un spirit al îndoielii. Pentru mine, acest lucru este esențial. Chiar dacă, în ceea ce mă privește, sunt credincios, sunt și filosof în același timp și nu confund ceea ce cred cu ceea ce știu. Este important să faci distincția între ceea ce crezi și ceea ce știi și să nu îți iei credința drept cunoaștere, ca să nu devii un fundamentalist, un terorist, un asasin. Pentru mine, filosofia este adevăratul instrument de reglementare a relațiilor dintre oameni, popoare, națiuni.

Ați început să vă adresați unei noi audiențe, să vă adresați direct copiilor, prin această carte minunată, „Pisoiul care se temea de orice”, prima dintr-o serie numită „Poveștile bufniței”. Care este moștenirea pe care doriți să o lăsați prin acest proiect?

Foto: Facebook Humanitas

În copilărie sunt filosofi în mod spontan, ne punem întrebări. De ce? Cum? Și noi, deveniți apoi adulți, le refuzăm copiilor filosofia pentru că o păstrăm pentru mai târziu, ceea ce este absurd. Cred că trebuie să le dăm de băut celor însetați. Iar copiii de opt, nouă, zece ani care își pun întrebări au nevoie să afle ce sunt aceste concepte, au nevoie de filosofie, de reflecție. Citind aceste povești, pot să înțeleagă care este sensul, așa cum mi s-a întâmplat și mie. Când eram copil, apetitul meu pentru filosofie s-a exprimat mai întâi prin dragostea pentru poveștile pe care le-am citit, ceea ce a făcut posibilă înțelegerea lumii. Îmi doresc foarte mult să le ofer copiilor instrumente de reflecție filosofică pentru ca ei să poată gândi mai bine. Tocmai de aceea am inclus, la sfârșitul cărții, o notă pentru părinți. Pentru că nu poveștile te fac filosof, ci discuțiile de după ce afli aceste povești. Așa că sunt încântat să încep această serie pentru copii, deși mi-a a fost foarte greu la început să-mi reduc vocabularul. Am făcut-o, dar nu prea mult, pentru că și copiii trebuie să învețe multe cuvinte. Am fost întotdeauna unul dintre promotorii ideii că filosofia trebuie să fie mult accesibilă mult mai devreme.

Pentru mine, viața și moartea sunt fețe ale aceluiași dar și trebuie să știm să primim ambele părți ale cadoului. De ce? Pentru că dacă am suprima moartea, nici nașterea nu ar mai avea niciun motiv pentru care să existe. Trebuie, așadar, să știm să iubim viața, să o primim, iar apoi să o transmitem. Ea însăși este finalitatea, nu suntem noi, nu sunt eu.

Scrieți foarte frumos despre frică și curaj. Uneori, o faceți printr-un pisoi vulnerabil, alteori printr-un nemuritor. Ce putem învăța de la Noam despre cea mai mare frică a umanității, cea de moarte?

Pentru mine, viața și moartea sunt fețe ale aceluiași dar și trebuie să știm să primim ambele părți ale cadoului. De ce? Pentru că dacă am suprima moartea, nici nașterea nu ar mai avea niciun motiv pentru care să existe. Trebuie, așadar, să știm să iubim viața, să o primim, iar apoi să o transmitem. Ea însăși este finalitatea, nu suntem noi, nu sunt eu, finalitatea este viața și noi suntem instrumentele vieții. Trebuie să știm să ne comportăm cu demnitate ca instrumente ale vieții, trecând dincolo de această gonflare a eului, de acest imperialism reprezentat de propria persoană, care se consideră mai important decât viața umană. Nimic nu este mai important decât viața însăși. Și asta nu este nimic nou. Noi suntem rezultatul vieții și rezultatul transmiterii vieții. Cred că trebuie să iubim viața pentru ea însăși și să ne diminuăm ego-ul.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp