Fabulația „era mai bine înainte”. În comunism, privilegiații consumau produse și servicii, în timp ce populația consuma statistici

Foto: AP/ Profimedia Images

„Câtă încredere aveți în instituțiile statului?” „Era mai bine înainte?” „Merge România într-o direcție bună sau una greșită?”... Întrebări ca acestea constituie laitmotive ale sondajelor de opinie menite să măsoare gradul de mulțumire/nemulțumire a românilor (1) vizavi de situația în care se află țara în prezent, precum și despre ce ne rezervă viitorul. Chestionarele cuprind aproape invariabil întrebări de acest tip, de extremă generalitate, care, fie îi îndeamnă pe intervievați să dea note instituțiilor statului pe o scară descrescătoare a încrederii, în cazul primei întrebări, fie îi somează să emită verdicte abisale de tip „albă sau neagră”, în cazul celorlalte două.  

Conform unui adagiu cunoscut, niciun răspuns nu poate fi mai bun decât întrebarea care a fost pusă. Raționând în această cheie, e explicabil de ce întrebările menționate mai devreme conduc la răspunsuri halucinante pentru oamenii care valorizează democrația în cazul primei întrebări, respectiv care au suferit sub regimul comunist și prin urmare nutresc o ură funciară față de el, în cazul următoarelor două. Întrebarea cu privire la încrederea în instituțiile statului are două vicii, unul de formă și altul conceptual: în ce privește forma, nivelul exagerat de abstractizare și simplificare a problemei în discuție reduce la minim posibilitatea persoanei intervievate de a filtra problema printr-o o judecată mai complexă, care să acorde prioritate factorilor de esență și mai puțin aspectelor, e adevărat, adesea reprobabile, reflectate de presă. Drept urmare, nu e de mirare că în topul ierarhiilor încrederii apar instituțiile cel mai puțin mediatizate (biserica (2) și armata) iar la coadă se află stâlpii de susținere ai democrației (guvernul și parlamentul), care tocmai din acest motiv au ponderea cea mai mare în volumul informațiilor transmise de presă. Decalajul de încredere între cele două extreme ale spectrului – după cum rezultă din clasamentul întocmit pe baza notelor date de repondenți – este amplificat și de statutul secretos, opac și chiar ermetic în raport cu presa al primelor vizavi de deschiderea și transparența cvasi-totală a celor din urmă. În atare condiții, e de înțeles de ce biserica și armata pot trece drept instituții respectabile, vrednice de adulare din partea românilor, în vreme ce instituțiile reprezentând autoritatea publică sunt percepute ca locuri unde predomină viciile de tot felul precum parvenitismul, impostura, lipsa de scrupule, meschinăria, demagogia, confruntarea, gâlceava etc. și chiar lucruri mai grave: minciună, delapidare, fraudă, îmbogățire fără just temei etc.

Cât privește armata, ea e percepută preponderent din perspectiva glorioaselor fapte de arme din trecutul îndepărtat (victoria de la Călugăreni, bătălia de la Mărășești etc.), care tind să le estompeze pe cele reprobabile din trecutul recent, ca de pildă incompetența crasă și obediența oarbă de care au dat dovadă militarii în timpul represiunii din 1989

Sub aspect conceptual, întrebarea cu privire la instituții induce o mare doză de confuzie: mulți dintre cei chestionați pun semnul egalității, bunăoară între instituția bisericii și atașamentul față de credința religioasă respectiv între armată ca instituție și imperativul sacrosanct al apărării patriei, activitatea cotidiană a celor două instituții, biserica respectiv armata, fiind astfel sublimată. Chiar și în rarele ocazii în care presa le aduce în luminile rampei, dovezile incontestabile privind carențele, abuzurile sau alte fapte condamnabile ale unor reprezentanți ai bisericii respectiv armatei nu sunt de natură a știrbi în vreun fel simpatia pe care cea mai mare parte a publicului o nutrește față de respectivele instituții. Este totuși consolant faptul că România nu e deloc un caz singular în această privință: „...Pentru majoritatea oamenilor, dragostea de religie nu diferă de celelalte patimi omenești. Ei iubesc religia, așa cum alții își iubesc patria sau originea nobilă...Așa se face că a crede în frumusețea religiei întru care ai fost educat și a practica, în același timp, toate viciile posibile devin două elemente foarte compatibile.” (3) Cât privește armata, ea e percepută preponderent din perspectiva glorioaselor fapte de arme din trecutul îndepărtat (victoria de la Călugăreni, bătălia de la Mărășești etc.), care tind să le estompeze pe cele reprobabile din trecutul recent, ca de pildă incompetența crasă și obediența oarbă de care au dat dovadă militarii în timpul represiunii din 1989, când, nu doar că au tras cu muniție de război în propriii cetățeni dar s-au împușcat și între ei. Armata este însă absolvită de vină, asemenea lui Horațiu, din bine-cunoscuta tragedie a lui Pierre Corneille, plasată în Roma antică, personaj glorificat pentru eroismul său în ciuda faptului că își ucisese propria soră. (4)  

Considerând drept exemplu un sondaj IRSOP din anul 2021, majoritatea repondenților consideră că era mai bine înainte și implicit că direcția actuală în care avansează țara este una greșită, fapt ce ar arăta, chipurile, că românii ar fi “tot mai nostalgici după comunism” (5). Cât de substanțială este această concluzie? Pentru a răspunde, s-ar impune o abordare de tip transfocator, prin care să opunem întrebărilor abstracte din chestionare realitatea concretă, mai precis, să evidențiem în mod antitetic calitatea vieții de dinainte de 1989 vizavi de cea care predomină în România de azi. Un asemenea demers ar presupune să identificăm lucrurile plăcute de care beneficiau oamenii în trecutul comunist (numit în continuare simplu, trecut) și nu mai beneficiază astăzi (voi folosi termenul prezent), respectiv cele de care oamenii se bucură în prezent dar lipseau cu desăvârșire în trecut. În mod firesc, ar urma să reliefăm lucrurile condamnabile din trecut, care nu mai există în prezent, respectiv pe cele reprobabile din prezent, care nu existau în trecut. Nu voi întreprinde totuși o astfel de investigație, care m-ar obliga, la rândul meu, să recurg la anchete, cu chestionare complicate, urmate de analizarea econometrică a răspunsurilor, cu cuantificări, aproximări, medii, previziuni etc. Rezultatul ar fi un studiu amplu și pretențios, neadecvat finalității prezentului articol, aceea de a arăta că sondajele de opinie de tipul celui descris mai devreme induc în mentalitatea publică o imagine deformată, eluzivă privind, atât raportarea românilor la trecut, cât și măsura în care ei sunt mulțumiți sau decepționați de prezent. Din acest motiv, abordarea mea este de factură preponderent metodologică, fiind focalizată pe precaritatea sondării opiniei publice în maniera descrisă mai devreme. Demersurile de acest tip conturează mai degrabă la o realitate virtuală: românii rămân la nesfârșit prizonierii unei dileme de natură farfuridiană, îndemnați fiind să opteze între, pe de o parte, un trecut, pe care mulți dintre cei intervievați nici nu-l cunosc pentru că nu l-au trăit, și pe de altă parte, un prezent steril, ce pare a transcende progresele înregistrate de societatea românească în ultimii treizeci de ani, reținând doar elementele de disfuncționalitate din noua ordine instaurată după 1989.

De ce era liniște și ordine în trecut? Simplu, pentru că nu existau surse de “zgomot”: societatea fiind ierarhizată piramidal, deciziile și instrucțiunile emise la vârf erau transmise de sus în jos până la bază, fără ca cineva să le poată ajusta, modifica sau contesta. Criticile, protestele sau împotrivirile de orice fel atrăgeau după sine un risc imens pentru persoanele care ar fi îndrăznit să le profereze

Lucrurile pe care românii le consideră a fi fost plăcute în trecut dar de care nu mai avem parte în prezent sunt îndeobște grupate sub imperativele “liniștii” și “ordinii”. Mulți conaționali tânjesc după viața “liniștită” și “ordonată” (a se citi “disciplinată”) din trecut, care chipurile, oferea un sentiment de siguranță, o viață tihnită, fără griji. Prin antiteză, societatea românească contemporană este percepută de mulți români ca una tumultoasă, gălăgioasă, dezordonată, chiar haotică, stare care dimpotrivă, generează anxietate și nesiguranță. De ce era liniște și ordine în trecut? Simplu, pentru că nu existau surse de “zgomot”: societatea fiind ierarhizată piramidal, deciziile și instrucțiunile emise la vârf erau transmise de sus în jos până la bază, fără ca cineva să le poată ajusta, modifica sau contesta. Criticile, protestele sau împotrivirile de orice fel atrăgeau după sine un risc imens pentru persoanele care ar fi îndrăznit să le profereze (6). Presa, atâta câtă exista era total aservită regimului, fiind la rândul ei un amplificator de liniște. Pe români nu-i întreba nimeni dacă trăiau bine sau rău, dacă aveau sau nu încredere în cutare sau cutare instituție a statului și cu atât mai puțin dacă erau sau nu de acord cu direcția în care se mișca țara. Nu-i greu să ne imaginăm ce soartă ar fi avut cetățeanul român care ar fi cutezat să afirme că țara se îndrepta într-o direcție greșită (7).

Liniștea și ordinea din perioada comunistă nu decurgeau doar din starea generală de teamă, docilitate, obediență etc., inerentă unei societăți supuse unei puteri autocratice, ce acționa discreționar. Un factor nu mai puțin important era garanția locurilor de muncă. Toți cetățenii români știau că, odată ajunși la maturitate, indiferent de capabilitățile lor, vor fi angajați în fabrici, combinate industriale, șantiere de construcții, instituții ale statului etc. Cu alte cuvinte, în România comunistă nu exista șomaj, fapt pe care liderii regimului îl exaltau, prin antiteză cu lumea necomunistă, unde șomajul a fost și este un motiv de preocupare permanentă și nu arareori, de nemulțumire din partea unor largi sectoare profesionale. După cum arătam într-un articol anterior, lipsa șomajului era însă iluzorie, un demers de factură pur ideologică, în ultimă instanță un joc periculos cu legile economice practicat de regimul comunist, ce în final se va răsfrânge catastrofal asupra economiei țării. Mai simplu spus, liniștea și ordinea nu erau binefaceri, ci paravane care disimulau un sinistru distopic.

Prin contrapunere, în România de azi, liniștea și ordinea, percepute de mulți conaționali ca un miraj al trecutului, au dispărut, cum de altfel a dispărut și confortul dat de faptul că românii nu erau nevoiți să caute sau să se zbată pentru un loc de muncă. Fatalmente însă, lipsa șomajului a fost o bombă cu ceas: fostele întreprinderi comuniste s-au supraîncărcat cu personal superfluu, adică oameni care aveau statut de angajați dar nu lucrau, fie pentru că nu aveau ce, fie pentru că erau slab pregătiți profesional; în schimb primeau salarii, uneori grase, inclusiv premii. Acești pseudo-lucrători duceau într-adevăr o viață tihnită, după care e firesc să tânjească; ei sunt cei care astăzi afirmă pretutindeni și în orice împrejurare că „era mai bine înainte”. Cei care până în 1989 câștigau bani fără să muncească sau se făceau că muncesc, “tăind frunze la câini” sunt cei care suspină după regimul comunist, iar ceea ce e și mai grav, își educă copii în același spirit.

Tânguitorii de profesie ar prefera deci să ne întoarcem la egalitatea în sărăcie și lipsuri, în care populația României se zbătea până în 1989. Paradoxul pleacă de la o confuzie majoră în privința noțiunilor de egalitate și libertate

Prin contrast cu trecutul, prezentul nu este un sanctuar al liniștii și ordinii, în accepțiunea descrisă anterior. Societatea contemporană nu este una liniștită, ci mai degrabă una zgomotoasă, în care evenimentele și prefacerile se succed cu repeziciune. Este o societate care, deși anchilozată încă de corupție, valorizează competența și performanța în toate domeniile, inclusiv în industrie, unde întreprinderile nu mai sunt “ținute în brațe” și “hrănite” cu subvenții bugetare. Totuși, în ciuda evoluției rapide și evidente, societatea românească pare a fi una a nemulțumiților: numărul relativ mare de răspunsuri de tip “era mai bine înainte” indică tot atâtea surse de nemulțumire, frustrare, alienare etc. Dincolo de realitatea șomajului, ce nu trebuie totuși supraestimată, pe români îi încearcă și alte insatisfacții, cele mai vizibile ținând de organizarea societală și distribuția (și re-distribuția) veniturilor. Cei care se lamentează după trecut, de regulă se arată iritați de discrepanțele actuale dintre cetățeni în ce privește poziția în societate și bineînțeles, veniturile individuale. Cei mai vizați de oprobiul public sunt românii care după 1990 au avut succes, fie în afaceri, fie în politică, fie în ambele. Influențați fiind de mijloacele de informare, înclinate preponderent spre prezentarea aspectelor infracționale, mulți oameni au ajuns să pună semnul egalității între succesul în afaceri, respectiv ascensiunea în politică și fraudarea legii (8).

În realitate, societatea comunistă numai egalitară nu era: la un pol, se regăseau muncitorii din întreprinderi, care trudeau la îndeplinirea sarcinilor de plan himerice, pentru ca la terminarea programului, dorind să-și cumpere produsele necesare traiului zilnic, să găsească magazine goale sau cozi infernale. La polul celălalt se găseau privilegiații regimului, care nu duceau lipsă de nimic. Prăpastia pe tărâmul consumului dintre cele două extreme era horifică: privilegiații consumau produse și servicii în timp ce populația consuma statistici

Tânguitorii de profesie ar prefera deci să ne întoarcem la egalitatea în sărăcie și lipsuri, în care populația României se zbătea până în 1989. Paradoxul pleacă de la o confuzie majoră în privința noțiunilor de egalitate și libertate, care sunt “valori antitetice în sensul că nu se poate actualiza pe deplin una dintre ele fără limitarea excesivă a celeilalte: o societate liberală și de liber schimb este inevitabil inegalitară: tot astfel, o societate egalitară este în mod inevitabil neliberală.” (9). În România, libertatea, care a fost plătită cu sânge în 1989 nu pare să însemne mare lucru pentru profitorii comunismului; ei ar ceda-o bucuros la schimb contra unei societăți egalitare, care în viziunea lor îngustă, era una armonioasă și confortabilă. Numai că, în realitate, societatea comunistă numai egalitară nu era: la un pol, se regăseau muncitorii din întreprinderi, care trudeau la îndeplinirea sarcinilor de plan himerice, pentru ca la terminarea programului, dorind să-și cumpere produsele necesare traiului zilnic, să găsească magazine goale sau cozi infernale. La polul celălalt se găseau privilegiații regimului, care nu duceau lipsă de nimic. Prăpastia pe tărâmul consumului dintre cele două extreme era horifică: privilegiații consumau produse și servicii în timp ce populația consuma statistici. Mercantilismul draconic promovat de regimul comunist, cu accente teribile în deceniul nouă a făcut ca chiar și puținele bunuri pe care românii le puteau cumpăra din magazine, evident așteptând ore întregi la cozi să fie de o calitate execrabilă, ca să nu mai vorbim de modul de prezentare, problemă care nici măcar nu se punea. (10) Este prin urmare ridicolă încercarea de a compara, la modul propriu, standardul actual de viață al românilor cu cel care predomina în România comunistă deoarece discrepanța este realmente colosală. Urmează de aici că sintagma “era mai bine înainte” nu are ca sorginte acest tip de comparație, ci trebuie înțeleasă mai degrabă ca o refulare, un protest față de schimbările produse în România în ultimii treizeci de ani, dezagreate de anumite categorii de persoane deoarece creează situații și obligații ce nu sunt pe placul acestora din urmă. Discordia provine mai ales din faptul că noua ordine instaurată în România după 1989 este prin excelență una bazată pe competiție, în toate domeniile. Cum era de așteptat, cea mai acerbă competiție are loc în economie, mai precis în producția de bunuri și servicii precum și în domeniul distribuției. Mai pe scurt, prin contrast cu trecutul, în prezent, economia României este un sistem competițional de piață, funcționând pe baza legilor competiției, în vigoare pe piața extinsă a Uniunii Europene. În mod paradoxal, acest fapt este deopotrivă îmbucurător și frustrant, mai precis, este prilej de satisfacții pentru unii dar constituie motiv de supărare pentru alții. Primii sunt oamenii de afaceri veritabili, cei care au devenit întreprinzători în virtutea, nu doar a unor oportunități dar mai cu seamă a calităților personale, ce-i recomandă pentru acest statut, între care se numără și capacitatea de a înțelege avantajele competiției libere pe o piață de dimensiunile celei europene. (11) Tot la acest capitol se încadrează și acea categorie de consumatori, care apreciază diversitatea ofertei de consum precum și prețurile relativ reduse, rod tot al competiției.

De cealaltă parte, cei nemulțumiți, care-și clamează supărarea urbi et orbi sunt opusul primilor, adică cei care nu înțeleg regulile, rigorile și evident, nici avantajele competiției. În această categorie se includ acei producători și distribuitori români, care nu pot face față competiției exercitate de importuri, cauza principală fiind managementul deficitar, neadaptat rigorilor competiției (12). Tot la acest din urmă capitol se încadrează și acel segment de consumatori, care ignoră realitatea în favoarea teoriilor conspirației. Acestea din urmă excelează prin invective la adresa Occidentului, în special a Uniunii Europene, care chipurile ar fi transformat România într-un debușeu pentru produsele lor proaste, pe care, susțin colportorii acestor inepții, ni le vând la prețuri mai mari decât pe piețele lor naționale (13). Fenomenul a căpătat accente îngrijorătoare îndeosebi pe piața internă a produselor agricole, unde competiția a generat adevărate războaie între producătorii interni și cei străini, nu neapărat din Occident, ci adesea din țările vecine, publicul consumator fiind evident și el scindat în tabere pro și contra. În unele sectoare, de pildă comerțul cu legume și fructe, corul nemulțumiților răsună deosebit de strident. Consumatorul român este ținta permanentă a știrilor false cu privire la legumele și fructele importate, care chipurile ar fi nesănătoase, scumpe și oricum, inferioare calitativ produselor similare românești. (14)

Fabulația “era mai bine înainte” nu are deci nici un suport consistent. Eu nu reflectă raportarea românilor la realitatea concretă, ci o stare de spirit nocivă, nihilistă, iconoclastă, întreținută de diverse grupuri oculte, naționaliste, ce se întrec în a subestima sau chiar a ignora propășirea țării din ultimii treizeci de ani și evident rolul pe care integrarea în Uniunea Europeană l-a jucat în obținerea acestor progrese

Disputa din jurul comerțului intern cu bunuri de consum, cu deosebire cele agroalimentare, exprimată prin întrebarea retorică, repetată în mod obsedant: “de ce consumăm mai mult din import?” – reflectă, în bună parte, o sechelă a trecutului. Faptul că importurile de astfel de produse exced în consumul populației producția internă constituie premisă tot pentru o teorie a conspirației, scopul fiind acela de a escamota realitatea, care este cu totul alta, și anume faptul că agricultura românească a fost mereu mai slabă competitiv în raport cu țările vecine. În fapt, agricultura românească a fost complet ruinată de regimul comunist și de aceea nu a putut fi redresată repede după 1990. Starea precară a agriculturii românești a fost confirmată în mod indeniabil o dată cu aderarea țării la acordul de liber-schimb al țărilor din Europa centrală și de est (CEFTA), în 1997. Ridicarea restricțiilor la importul de produse agricole i-a supus pe producătorii agricoli români unei presiuni concurențiale intense, căreia mulți dintre ei nu au putut să-i facă față, solicitând guvernului adoptarea de măsuri de salvgardare (15). În ultimii douăzeci și cinci de ani, câți au trecut de la momentul aderării la CEFTA, poziția competitivă a fermierilor români s-a îmbunătățit dar nu într-o măsură suficientă, care să le permită să concureze cu succes pe piețele produselor agricole, inclusiv pe piața noastră internă. La aceasta se adaugă lipsa strategiilor de piață și slaba capacitate de asociere și acțiune comună în vederea contracarării efectelor competiției (16).

Pretenția că “era mai bine înainte”, departe de a ilustra o hotărâre fermă în sensul reafirmării identității naționale, creează un plus de confuzie. Riscăm să trecem drept o națiune de oameni dezorientați, cu probleme de discernământ

Fabulația “era mai bine înainte” nu are deci nici un suport consistent. Eu nu reflectă raportarea românilor la realitatea concretă, ci o stare de spirit nocivă, nihilistă, iconoclastă, întreținută de diverse grupuri oculte, naționaliste, ce se întrec în a subestima sau chiar a ignora propășirea țării din ultimii treizeci de ani și evident rolul pe care integrarea în Uniunea Europeană l-a jucat în obținerea acestor progrese. Mersul european al României precum și schimbările ultimelor decenii sunt taxate de respectivele grupuri în mod cinic, drept spirit de “imitație”, care chipurile ar denatura sau chiar eluda identitatea noastră națională. Pentru a ne consola, să recunoaștem totuși că România nu constituie un caz singular din acest punct de vedere. Curentul de opinie după care copierea modelului occidental de democrație și libertate este o politică desuetă, chiar condamnabilă, se manifestă în multe părți ale lumii, inclusiv în Europa și America de Nord (17). “...Principiile competiției, chiar atunci când încurajează talentul și oferă posibilități de promovare, nu răspund la chestiuni mai profunde privind identitatea națională sau personală. Ele nu satisfac dorința de unitate și armonie. Mai presus de toate, ele nu satisfac dorința unora de a aparține unei comunități speciale, unice, superioare” (18).

Idei de tipul celor expuse mai devreme nu aveau cum să nu prindă rădăcini și la noi, România fiind o țară liberă. Fără îndoială, nimeni nu le-ar putea opri sau interzice. Îngrijorător este mai degrabă reversul medaliei: pretenția că “era mai bine înainte”, departe de a ilustra o hotărâre fermă în sensul reafirmării identității naționale, creează un plus de confuzie. Riscăm să trecem drept o națiune de oameni dezorientați, cu probleme de discernământ, devreme ce își doresc să revină la un sistem pentru înlăturarea căruia au plătit cu sânge. Dacă concluzia sondajelor de tipul celor descrise în prezentul articol, cum că românii ar fi “tot mai nostalgici după comunism” ar exprima un adevăr – fapt ce l-ar plasa pe autorul articolului într-o eroare grosolană de apreciere – ea ar reflecta în același timp un aspect de loc lăudabil vizavi de națiunea noastră. Văzuți din afară, am putea trece drept cetățeni debusolați,...oameni care nu știu ce vor.      

Note de subsol:

1. Substantivul “români” desemnează pe toți cetățenii români, indiferent de naționalitate, etnie etc.
2. Deși nu e trecut cu majusculă, în cuprinsul prezentului articol, cuvântul biserică trebuie înțeles în sens generic, adică incluzând toate bisericile din România. (n.a.)
3. Pierre Bayle, Pensées diverses CLV (Jean-François Revel, Cunoașterea inutilă, Humanitas, 2007, p. 200)
4. Horațiu, departe de a avea remușcări pentru uciderea surorii lui, care îndrăznise să-l plângă pe iubitul ei din tabăra dușmană, ucis de Horațiu, se arată mândru de fapta sa, fiind evident absolvit de orice vină de către ai săi: „...Ainsi reçoive un châtiment soudain/ Quiconque ose pleurer un ennemi romain!„ (Pierre Corneille, Le Cid, Horace, Bibliothèque Lattès, Paris 1988, p.228)
5. Sondaj INSCOP, 2-5 sept. 2021, https://romania.europalibera.org/a/rom%C3%A2nii-tot-mai-nostalgici-dup%C4%83-comunism-cre%C8%99tere-de-20-%C3%AEn-7-ani-care-sunt-motivele-/31463617.html
6. Un caz de notorietate este cel al directorului unei foste întreprinderi din industria de automobile, ulterior promovat în conducerea ministerului respectiv, care și-a permis să critice modul în care statul român a gestionat colaborarea cu compania franceză Citroën. La scurtă vreme, directorul în cauză a murit în împrejurări necunoscute. (n.a.)
7. Cazurile de cetățeni români, cu deosebire intelectuali hărțuiți sau chiar vânați de fosta securitate, atât în țară cât și auirea, pentru “păcatul” de a fi criticat puterea de la București și sistemul comunist din România sunt bine-cunoscute și de aceea nu mă voi referi la ele. (n.a.)
8. De pildă, ziarele și canalele TV furnizează mereu informații despre numeroși evazioniști dar foarte rar sau niciodată despre cei care-și plătesc taxele integral și la timp. (n.a.)
9. Norberto Bobio, Liberalism și democrație, Nemira, 1998, p.58
10. De pildă, într-o fabrică de confecții textile, ambalarea și livrarea produselor destinate pieței interne era de nivel de ev mediu: imediat ce ieșeau de pe bandă, produsele erau înghesuite în lăzi din placaj, având capace fixate cu cuie (sic!), apoi încărcate în camioane improprii sau vagoane de marfă și expediate la depozite, unde erau stocate de asemenea în condiții mizerabile. Oricine își poate imagina cam cum arătau, bunăoară costumele de bărbați sau de femei, când ajungeau în magazine, după ce fuseseră supuse unui astfel de tratament. Printr-un contrast izbitor, produsele pentru export-vest erau călcate și aranjate impecabil, așezate individual pe umerașe speciale, trase în pungi de plastic și urcate în camioane special destinate transportului acestui tip de marfă; altminteri nici nu ar fi fost acceptate de partenerii străini. Nu e de mirare că mulți români refuzau să cumpere marfa proastă din magazine și încercau să-și procure, adesea pe căi obscure sau ilicite, căzături din loturile de export. (n.a.)
11. Avantajele și dezavantajele competiției pe piața UE sunt elemente ale unei teorii complexe, la care nu mă voi referi în articolul de față. (n.a.)
12. Deficiențele manageriale ale multor firme românești este o chestiune complexă, ce nu poate face obiectul articolului de față. Mă voi referi la ele într-un articol viitor. (n.a.)
13. Dacă la un moment dat apare undeva o astfel de situație (posibilitatea nu poate fi totuși exclusă), ea nu este percepută ca excepție, ci transformată automat în regulă și utilizată ca armă de propagandă. (n.a.)
14. Unii au mers până acolo încât au lansat în eter fumigene, sub formă de zvonuri false, conform cărora produsele străine, provenind mai ales din țări vecine ca Turcia, Ungaria, Polonia etc. ar fi chipurile nocive pentru consumatorul român. Stratagemele de acest tip nu sunt nici pe departe inovații românești. Practica juridică a UE abundă în astfel de lovituri sub centură, prin care producătorii locali încearcă să-i faulteze pe competitorii străini. Unele spețe sunt de notorietate: de pildă, castraveții proveniți din Spania au fost boicotați în Germania prin intermediul informațiilor false privind calitatea lor, fapt ce a produs pierderi imense cultivatorilor spanioli.(n.a.)
15. După 1997, comerțul României cu grupul de la Visegrád (țările fondatoare ale CEFTA) a fost mereu deficitar, deficitul comercial atingând în anul 2003 aproape 1 miliard de euro. Situația s-a ameliorat abia după 2004, când țările respective au părăsit CEFTA spre a se integra în Uniunea Europeană. (Guvernul României, http://arhiva.gov.ro/acordul-central-european-de-comert-liber-cefta__l1a55985.html)
16. Lipsa strategiilor iese în evidență de regulă, primăvara, când fermierii români transmit consumatorilor avertizări angoasante de tipul “anul acesta vom mânca roșii scumpe” sau “mielul de Paște va avea preț dublu față de anul trecut”...etc. Acest tip de relație cu consumatorul denotă un marketing agricol inexistent. (n.a.)
17. Fenomenul, numit copycat semnifică modernizare prin imitație și integrare prin asimilare. (I. Krasev & S. Holmes, The Light that Failed, A Reckoning, Penguin Books, 2019, p.7)
18. A. Applebaum, Twilight of Democracy, The Seductive Lure of Authoritarianism, Doubleday, 2020, p.59

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp