Adevărul despre degradarea învățământului superior economic: inflație de doctori, plagiatori, scriitori-fantomă, profesori-călători și analfabeți funcțional specializați în statul la stat

Foto: Profimedia Images

1. O tranziție pripită

Prăbușirea regimului comunist a produs, inter alia, schimbări fundamentale în sfera științei și sistemului educațional din România. Din nefericire, nu toate schimbările au constituit o premisă pentru un progres real iar unele nu au adus nici măcar rezultatele așteptate de oameni sau, în orice caz, de cei care au dorit într-adevăr schimbarea. Articolul de față este consacrat destinului infructuos al științelor economice, ce poate fi ilustrat printr-o parabolă din lumea basmelor: de la cenușăreasă, la împăratul gol.

În perioada anterioară schimbării, economia nu era propriu-zis o știință, ci un ansamblu de teze și canoane rigide, având drept premisă crezul că proprietatea statului asupra activelor productive asociată cu planificarea centralizată puteau susține dezvoltarea economică și crearea de prosperitate. Faptul că realitatea a arătat exact contrariul, și anume că economia comunistă, în loc să stimuleze, a frânat dezvoltarea economică, iar, în loc de prosperitate, a produs pauperizare este o dovadă că pretinsa „știință” era bazată nu pe adevăr, ci pe mistificarea adevărului. Încremenită în automulțumire ideologică și văduvită de influențele benefice ale circulației libere a cunoștințelor, economia comunistă era complet aservită intereselor și scopurilor regimului atotstăpânitor, asemenea Cenușăresei din povestea lui Perrault. Cât privește meseria de economist, aceasta a fost și ea schimonosită, fiind redusă la o îndeletnicire pur birocratică, ce nu trecea mai departe de plimbarea hârtiilor prin birouri.  

După eliberarea din starea de servitute grație răsturnării regimului opresiv al lui Ceaușescu, științele economice au îmbrățișat, cum era firesc, o largă deschidere tematică și epistemologică, fixându-și două obiective cardinale: înfierarea greșelilor trecutului comunist, respectiv valorificarea potențialului neexploatat al mecanismelor economiei de piață. Pe lângă asimilarea noului cadru conceptual, virajul spre adevărata știință a economiei impunea și o schimbare de esență în modul de percepere a realității, care ar fi trebuit să conducă la identificarea de soluții pentru starea precară în care se găsea economia României la începutul anilor 1990. 

În loc de asta, a avut loc o tranziție pripită, manifestată, în plan teoretic prin pretențiozitate, ostentație și chiar snobism iar în practica reformei prin reținere, automulțumire, pendulare, inacțiune, indecizie, scepticism. În realitate, am asistat la un paradox: economia capitalistă, cu toate virtuțile ei demonstrate în multe părți ale lumii de-a lungul timpului s-a dovedit a fi inutilă în România întrucât a fost mânuită, nu cu pricepere, ci cu diletantism. Deși științele economice au început să fie predate extensiv în școli și universități, profesorii și cercetătorii (ca să nu mai vorbim de politicieni) nu au găsit soluții pentru corectarea performanțelor economice slabe, fapt ce ar fi dus la un plus de credibilitate în afara țării și implicit la un influx mai consistent de investiții străine, grăbind astfel depășirea stării de ruină economică, lăsată moștenire de regimul comunist. Așa se face că, pe parcursul anilor 1990, România s-a auto-cantonat într-o tranziție de melc, rămânând încremenită în macro-instabilitate, piețe nefuncționale, inflație de trei cifre, blocaj financiar, monedă națională în depreciere cronică etc (1). Precum se vede, veșmintele improvizate nu pot, asemenea hainelor invizibile ale împăratului din povestea lui Anderson, să înfățișeze decât...„un trup gol”.

Încă și mai gravă era cerbicia dascălilor, refuzul multora dintre ei de a se angaja într-o recalificare serioasă, pe motiv că, chipurile, erau „tobă de economie” și ca atare, nu mai aveau ce învăța. La aceasta se adăuga, nu arareori, amorul-propriu: „cum adică să mai învăț la vârsta mea...?!” Această sinistră duplicitate a transformat facultățile de economie în scene de teatru absurd: profesorii se comportau fariseic, predând din manuale editate în pripă, de fapt, compilații din manuale străine traduse „peste noapte”, iar studenții se chinuiau să memoreze textele predate, din care nu înțelegeau nimic

După 1990, facultățile de economie existente la acel moment, în dorința legitimă de a intra în rezonanță cu schimbările majore produse la nivel național s-au angajat într-o trecere rapidă de la predarea economiei marxiste, dogmatică și impermeabilă, prin excelență la o știință a economiei întemeiată pe recunoașterea avantajelor proprietății private, liberei inițiative, limitării prerogativelor statului, rolului regulator al pieței și competiției, impactului benefic al libertății economice la nivel individual și social etc. Dacă iuțeala schimbării de paradigmă era justificată de imperativul trecerii cât mai rapide a societății românești la democrație și economie de piață, reformarea factorului uman, în speță a profesorilor (2) s-a dovedit a fi greoaie iar, în cazul unora dintre ei, insurmontabilă. În realitate, profesorii au avut un comportament diferit în funcție de vârstă și grad didactic. Seniorii, adică cei care în 1990 trecuseră de vârsta de cincizeci de ani, având grad de conferențiar sau profesor au afișat mai degrabă dezinteres, lipsă de convingere iar în unele cazuri, chiar repulsie vizavi de noul cadru teoretic, în care în mod evident, cei mai mulți nu credeau. 

Discursul stereotip anticapitalist proferat timp de decenii precum și frazele seci extrase din cuvântările „tovarășului”, învățate pe dinafară și predicate ani de zile studenților la cursuri au constituit o piedică mentală și psihologică fatală în calea reformării factorului uman, ce presupunea o restructurare conceptuală radicală, axată pe asimilarea pe cale de înțelegere a teoriilor economiei capitaliste, ce urmau de aici înainte a fi explicate studenților. Încă și mai gravă era cerbicia dascălilor, refuzul multora dintre ei de a se angaja într-o recalificare serioasă, pe motiv că, chipurile, erau „tobă de economie” și ca atare, nu mai aveau ce învăța. La aceasta se adăuga, nu arareori, amorul-propriu: „cum adică să mai învăț la vârsta mea...?!” 

Această sinistră duplicitate a transformat facultățile de economie în scene de teatru absurd: profesorii se comportau fariseic, predând din manuale editate în pripă, de fapt, compilații din manuale străine traduse „peste noapte”, iar studenții se chinuiau să memoreze textele predate, din care nu înțelegeau nimic, învățământul bazat pe memorare fiind în continuare la el acasă. Concomitent, editurile aruncau pe piață cantități imense de manuale de economie redactate la normă, realizate atât de prost, încât, în loc de a-i stimula pe studenți, îi făceau mai degrabă să urască economia. 

Singurul rezultat notabil al anilor 1990 a fost sporirea numărului de absolvenți în științele economice, un progres real în raport cu perioada comunistă, când două treimi din absolvenții universitari erau de formație inginerească (3). Pe termen mai lung însă, România resimte un deficit de specialiști în măsură să identifice soluții pentru a ridica economia țării de pe ultimele locuri în ierarhiile europene și mondiale, cel puțin în domenii cheie precum funcționarea piețelor (în special a celor energetice și de produse agroalimentare), politicile economice (bugetară, monetară, fiscală etc.), competitivitatea exporturilor, structura balanței comerciale și de plăți, calitatea serviciilor și infrastructurii, eficiența turismului etc. Situația nefericită se datorează în mare măsură tranziției pripite (o putem numi chiar reformă eșuată) de la sistemul ermetic din perioada comunistă la unul care nu a fructificat virtuțile libertății, fiind în continuare marcat, cu unele excepții, de sindromul automulțumirii și sclerozei intelectuale.

Întrucât vechile metehne nu pier cu una cu două, nu e de mirare că după 1990 a copia texte scrise de alții și a le prezenta drept creații proprii, originale trecea drept un act normal, deloc condamnabil. Astfel că plagiatul a devenit, pentru mulți români, o îndeletnicire obișnuită, foarte comodă, nefiind împiedicată nici de rigorile legii, în fapt inexistente, nici de scrupule morale, derivând eventual din conștientizarea gravității faptului în sine, acela de furt intelectual

2. Flagelul plagiatului și scriitorii-fantomă

Sindromul tranziției pripite s-a manifestat prin editarea de cărți și manuale de economie pe bandă rulantă, fără o certificare a calității conținutului și finalității în planul cunoașterii din partea unor foruri competente. Inundarea pieței cu maculatură ieftină a fost posibilă nu atât datorită lipsei unei legislații anti-plagiat în România, lacună care indubitabil a jucat și ea un rol important, ci tendinței aproape naturale a profesorilor români de a copia, reflex al modului îngust, schematizant și preponderent dogmatic în care fuseseră predate științele economice înainte. În perioada comunistă, manualele și cursurile de economie nu erau rodul gândirii și viziunii autorilor, ci erau editate la comandă pe baza indicațiilor organelor propagandei de partid. Producția de manuale se reducea la o nesfârșită copiere și recopiere de texte prefabricate, pline de neadevăruri sau pur și simplu inepte, „îmbogățite” cu extrase din documentele congreselor și alte „cuvântări”, menite a fi transmise în formă brută studenților, urmând ca aceștia din urmă să și le însușească precum evanghelia. 

În universități, situația friza de-a dreptul ridicolul, profesorii cerând studenților să nu plagieze în lucrările de diplomă/disertație, în vreme ce unii dintre cei dintâi nu aveau nici un scrupul în a copia texte din alte lucrări, spre a-și îndeplini norma de publicații necesare pentru promovare sau în alte scopuri

Întrucât vechile metehne nu pier cu una cu două, nu e de mirare că după 1990 a copia texte scrise de alții și a le prezenta drept creații proprii, originale trecea drept un act normal, deloc condamnabil. Astfel că plagiatul a devenit, pentru mulți români, o îndeletnicire obișnuită, foarte comodă, nefiind împiedicată nici de rigorile legii, în fapt inexistente, nici de scrupule morale, derivând eventual din conștientizarea gravității faptului în sine, acela de furt intelectual. Încetul cu încetul, publicarea de cărți și articole plagiate s-a extins ca o cangrenă pe sistemul științelor economice, o serie de ipochimeni mărunți devenind peste noapte autori prolifici, asaltând bibliotecile și librăriile cu avalanșe de cărți și manuale, cele mai multe scrise „pe genunchi”, redactate de mântuială, neverificate sau recenzate la comandă de către autori de aceeași speță, în stil quid pro quo. În universități, situația friza de-a dreptul ridicolul, profesorii cerând studenților să nu plagieze în lucrările de diplomă/disertație, în vreme ce unii dintre cei dintâi nu aveau nici un scrupul în a copia texte din alte lucrări, spre a-și îndeplini norma de publicații necesare pentru promovare sau în alte scopuri (4). Indiferent de scop însă, febra scrisului angro, fără noimă i-a antrenat pe mulți universitari într-o cursă emulativă, sub deviza: e deștept cine scrie, nu cele mai bune, ci cele mai multe cărți! (5) „Campionii scrisului”, față de care Balzac sau Faulkner ar fi invidioși continuă să publice pe bandă rulantă cantități fabuloase de maculatură ieftină, într-un ritm comparabil doar cu frenezia celor care scriu cărți în penitenciar în speranța că vor obține o reducere a pedepsei.

Din perspectiva scrisului, casta politicienilor din România poate fi împărțită în două categorii: prima include pe cei care mai întâi au studiat, au scris și au publicat, iar ulterior au intrat în politică; cea de-a doua, din păcate cea mai numeroasă îi cuprinde pe cei care au descoperit „voluptatea scrisului” după ce au intrat în politică. Grosul plagiatorilor se află în a doua categorie.

În afara universităților, spectacolul nu era mai puțin grotesc: unii jurnaliști din presa economică, înzestrați cu un tupeu nemăsurat nu aveau nici o jenă în a-și apropria texte din sau chiar articole întregi primite de la diverse persoane spre publicare (6). Situația a atins însă apexul parodiei o dată cu intrarea în arena scrisului a politicienilor, științele economice și învățământul economic fiind astfel condamnate fatalmente la degradare morală, plagiatorii politruci acționând cu siguranța impunității (7). Din perspectiva scrisului, casta politicienilor din România poate fi împărțită în două categorii: prima include pe cei care mai întâi au studiat, au scris și au publicat, iar ulterior au intrat în politică; cea de-a doua, din păcate cea mai numeroasă îi cuprinde pe cei care au descoperit „voluptatea scrisului” după ce au intrat în politică. Grosul plagiatorilor se află în a doua categorie (8).

Pentru a spune adevărul până la capăt, trebuie totuși să recunoaștem că, oricât de nefiresc și intempestiv, mariajul dintre științele economice și casta politicienilor s-a produs cu bunăvoința și acordul tacit al reprezentanților învățământului economic: universitățile au dat dovadă de servilism, deschizându-și larg porțile și acordându-le politicienilor o multitudine de facilități (plata cu ora sau chiar norme întregi, posturi rezervate, accesul la doctorate, posibilitatea de a promova în condițiile neîndeplinirii standardelor legale etc.). Concomitent, mulți universitari s-au angajat în politică, candidând pe listele partidelor spre a accede la funcții și privilegii pe care lumea universitară nu le poate oferi. Dacă unii dintre ei dovedesc o anumită chemare pentru acest demers, în cazul altora, ceea ce primează este oportunismul, mascat prin demagogie și nu arareori prin naționalism burlesc.

În sfârșit, sistemul suferă și de o altă maladie, răspândită atât printre politicieni, cât și printre cadrele universitare, mai cu seamă în rândul persoanele cu funcții de conducere în universități/facultăți. Adesea profesorii (în accepțiune generică) își doresc să nu fie doar oameni de catedră/bibliotecă (statut care pe unii nu-i mulțumește), ci vor să devină și manageri, adică să ocupe funcții de conducere în aparatul administrativ al universităților/facultăților, cu toate că cele două ocupații sunt, sub multe aspecte, greu de articulat (9). Protagoniștii luptelor pentru putere sunt, cu unele excepții, persoanele mai slab înzestrate pentru cercetare științifică și incapabile de a scrie lucrări valoroase. Întrucât meritocrația este trecută pe un plan secundar, goana după funcții este în general contraproductivă, inflamând pasiuni și ambiții, născând scindări și tabere, alimentând dușmănia, bârfa, neîncrederea,... afectând serios unitatea colectivelor și spiritul de echipă. Nu arareori, confruntările pentru ocuparea de posturi de conducere degenerează în gâlcevi, marcate prin altercații, accese de nervozitate, abuz de amenințări și invective, uneori mergând până la procese în justiție.

Așa a apărut un personaj ocult, dar asiduu și obedient: scriitorul-fantomă. El scrie la comandă, pentru șefii ierarhici, fiind recompensat cu diferite favoruri de către aceștia din urmă. Din perspectiva falșilor autori, acest gen de „colaborare” este un amestec de abuz de funcție, exploatarea muncii subalternilor și impostură, decurgând din pretenția de a trece drept autorul unei creații intelectuale realizate de altcineva. 

Funcțiile de conducere alimentează două năravuri: reflexul plagiatului, la care am făcut referire mai devreme, respectiv dedublarea autoratului, însemnând că persoana care publică articole, cărți etc. nu e aceeași cu cea care le-a scris. În general, cei care ocupă funcții de conducere (rector, prorector, decan etc.) au, dincolo de îndeplinirea atribuțiilor decurgând din poziția lor administrativă, obligația de a publica articole și cărți în vederea promovării academice. Ei se lovesc însă de un obstacol redutabil, timpul limitat, ce nu le permite să realizeze ambele sarcini concomitent, ca să nu mai vorbim de performanțe. Așa a apărut un personaj ocult, dar asiduu și obedient: scriitorul-fantomă. El scrie la comandă, pentru șefii ierarhici, fiind recompensat cu diferite favoruri de către aceștia din urmă. Din perspectiva falșilor autori, acest gen de „colaborare” este un amestec de abuz de funcție, exploatarea muncii subalternilor și impostură, decurgând din pretenția de a trece drept autorul unei creații intelectuale realizate de altcineva (10). În practică, întâlnim adesea o formă edulcorată, în care personajul cu funcție de conducere nu își însușește integral lucrarea realizată de scriitorul-fantomă, ci apare doar ca și coautor, deși nu a contribuit cu nimic la realizarea lucrării respective. 

3. Deficiențele creșterii organice: inflația de doctori

În România post-1990, pe măsura sporirii numărului de universități nou-înființate au proliferat și facultățile de economie, această expansiune răspunzând în fapt cererii publicului, care manifesta într-adevăr un interes crescând pentru învățământul superior economic. Cererea venea nu doar din partea tinerilor absolvenți de liceu, ci și dinspre o parte însemnată a angajaților din întreprinderi și instituții, care doreau să-și completeze studiile și evident, să-și adauge la dosar o diplomă universitară. Din acest punct de vedere, creșterea pe cale organică a învățământului economic a fost un fenomen obiectiv și necesar (11). Necazul era însă altul: zecile de facultăți nou-apărute nu dispuneau de cadre didactice (asistenți, lectori, conferențiari, profesori etc.) cu care să ocupe posturile din statele de funcții și să realizeze planurile de învățământ.

Unii au reușit performanțe incredibile, de pildă, să acumuleze un număr de ore de predare care, însumate depășeau limita fiziologică acceptabilă, de 10-12 ore zilnic. Nu e greu de apreciat la ce standard academic se desfășurau orele respective, în ipoteza puțin probabilă că ele chiar aveau loc în realitate. Fenomenul a fost galvanizat de introducerea învățământului la distanță, o formă hibridă, care a început promițător dar treptat s-a transformat în „învățământ de călătorie”, facultățile acționând mai degrabă ca agenții turistice decât ca centre de formare educațională.

Sărăcia de cadre constituia un obstacol greu de trecut pentru toate universitățile nou-înființate, fie ele publice sau private. Soluția imediată era atragerea profesorilor de la universitățile vechi, bineînțeles pe căi legale și prin mijloacele aflate la dispoziție, mai simplu spus, prin colaborare inter-universitară. Până aici, nimic anormal. Ceea ce a urmat însă, adică modul în care s-a materializat sus-numita colaborare a lăsat de dorit deoarece a generat și unele efecte nefericite asupra sistemului în ansamblu. Primul efect a fost emergența unui personaj sui-generis: profesorul-călător. Angajații vechilor universități au început să străbată țara în lung și în lat spre a răspunde solicitărilor venite de la universitățile tinere. Aparent, și acest fapt putea trece drept acceptabil, dată fiind amploarea creșterii sistemului universitar. Numai că adesea vera involvens obscuris (12): dacă profesorul politicianist, despre care am discutat mai devreme urmărea să obțină accesul în sferele înalte ale puterii, profesorul-călător era mânat de ambiții prin excelență pecuniare, materializate în acumularea de cât mai multe norme didactice. Unii au reușit performanțe incredibile, de pildă, să acumuleze un număr de ore de predare care, însumate depășeau limita fiziologică acceptabilă, de 10-12 ore zilnic. Nu e greu de apreciat la ce standard academic se desfășurau orele respective, în ipoteza puțin probabilă că ele chiar aveau loc în realitate. Fenomenul a fost galvanizat de introducerea învățământului la distanță, o formă hibridă, care a început promițător, dar treptat s-a transformat în „învățământ de călătorie”, facultățile acționând mai degrabă ca agenții turistice decât ca centre de formare educațională. Consecințele asupra calității învățământului au fost nefaste. (13)

Un alt efect reprobabil al creșterii organice a fost tendința facultăților tinere de a angaja personal didactic de-a valma, în speranța că aceștia vor urca rapid treptele promovării, reducând astfel dependența de cadrele împrumutate. Lucrurile însă au degenerat: treptat, majoritatea noilor angajați a încetat să mai fie constituită din persoane avizate, cu vocație pentru domeniul universitar și dorință sinceră de afirmare, ci din multiple categorii de favorizați, prin interese politice, de afaceri, de familie etc. Bunăoară, a devenit un lucru comun ca unii profesori să-și angajeze fiii și fiicele în universitățile unde predau. În loc de a fi stimulați să urmeze cariere de succes în ramuri și specializări pentru care au într-adevăr aplecare, mulți tineri sunt atrași de calea mult mai comodă de a se angaja, fără efort la facultatea unde predă „tăticul” sau „mămica”.

Un alt efect nedorit este fuga după sinecuri. Autonomia universitară, un atribut necesar de altfel, poate face loc și unor abuzuri, cu deosebire în universitățile de stat, care gestionează bani publici. În acestea din urmă au răsărit, precum ciupercile după ploaie, o multitudine de structuri birocratice sub diverse forme: birouri, cabinete, oficii, departamente etc., profilate pe diverse activități conexe, menite a susține învățământul și cercetarea. Reprobabilă este, nu rațiunea în sine a înființării și funcționării unor astfel de organisme ad-hoc, ce se pot dovedi utile universităților, ci faptul că, în paralel, ele cultivă o serie de metehne precum afluența de maculatură, amatorismul, dorința de a obține câștiguri facile, lingușirea șefilor, arderea gazului degeaba, aflarea în treabă (14) etc.

Trecând peste faptul în sine că a publica un articol în propria revistă este un semnal clar de mediocritate, mai gravă este tendința unor proprietari de reviste de a le folosi în scopuri îndoielnice, bunăoară pentru a-i șantaja, manipula sau umili pe cei care nu posedă reviste, dar au nevoie presantă de publicații pentru dosarele de promovare. În plus, unii proprietari de reviste se comportă fățarnic, neavând rețineri în a cenzura articolele pe care le primesc spre publicare sau, așa cum subliniam mai devreme, chiar să preia idei sau noțiuni din articolele respective fără acordul autorilor.

Concomitent cu sporirea numărului de facultăți, specializări, diverse structuri birocratice etc., creșterea organică a avut și o puternică componentă editorială, stimulând crearea unui mare număr de reviste de economie fără temei real, din considerente de oportunism: de ce să te obosești să publici articole în revistele existente, știut fiind că recenzorii acestora pot să le accepte sau să le respingă? E mult mai comod să îți confecționezi o revistă proprie, în care poți să publici la discreție orice dorești! Trecând peste faptul în sine că a publica un articol în propria revistă este un semnal clar de mediocritate, mai gravă este tendința unor proprietari de reviste de a le folosi în scopuri îndoielnice, bunăoară pentru a-i șantaja, manipula sau umili pe cei care nu posedă reviste, dar au nevoie presantă de publicații pentru dosarele de promovare. În plus, unii proprietari de reviste se comportă fățarnic, neavând rețineri în a cenzura articolele pe care le primesc spre publicare sau, așa cum subliniam mai devreme, chiar să preia idei sau noțiuni din articolele respective fără acordul autorilor.

O diplomă de doctor poate propulsa o persoană mediocră în fruntea unei instituții importante, cu toate consecințele nedorite ce decurg de aici pentru societate în ansamblu.

În sfârșit, pe lângă deficitul de cadre pentru predarea cursurilor și ținerea seminarelor, facultățile nou-înființate se confruntau cu o altă problemă dificilă: lipsa de conducători de doctorat, care să-i îndrume pe tinerii angajați în obținerea doctoratului, condiție sine qua non pentru ca aceștia să poată promova pe scară ierarhică. Și în acest caz, expedientul a fost colaborarea inter-universitară, profesorii din universitățile mari având suficiente locuri de îndrumare disponibile. Din această perspectivă, colaborarea a fost fructuoasă, mulți tineri preparatori, asistenți, lectori etc. de la facultățile nou-înființate reușind să obțină astfel diploma de doctor în economie, atât de necesară pentru promovare. Se cuvine menționat și faptul că colaborarea inter-universitară pe linia doctoratului s-a bucurat de sprijinul ministerului educației, care a repartizat conducătorilor autorizați un număr de locuri suficient de mare pentru aceștia din urmă să poată răspunde cererii de înscriere la studii doctorale venite din partea tinerilor angajați ai noilor facultăți.

Treptat, a apărut însă și reversul medaliei: deoarece numărul de locuri alocate conducătorilor a fost în multe cazuri supradimensionat, locurile rămase neocupate de persoanele din învățământ sau cercetare au fost luate la țintă de diverse categorii de snobi și amatori de titluri, politicienii fiind desigur în primele rânduri, secondați de persoane cu funcții de conducere în aparatul central de stat sau în administrația locală, funcționari din diverse instituții etc. Pentru aceștia din urmă, doctoratul nu servește doar ca floare la butonieră, ci este un vector de arivism, oferind oportunități de lustruire a statutului și urcare în rang ierarhic, mai ales în instituții publice. O diplomă de doctor poate propulsa o persoană mediocră în fruntea unei instituții importante, cu toate consecințele nedorite ce decurg de aici pentru societate în ansamblu.

În scurt timp, situația a degenerat în mod grotesc, doctoratul în economie devenind monedă de schimb pentru varii servicii pe care îndrumătorii le solicitau angajaților instituțiilor publice: ministere, primării, consilii județene, instituții financiare, organe vamale, poliție, unități militare etc.

Din nefericire, mulți conducători de doctorat s-au lăsat atrași în această sarabandă, dorind să-și ocupe cu orice preț toate locurile disponibile cu toate că, din perspectiva sistemului în ansamblu, ar fi fost mult mai bine ca locurile nesolicitate să rămână libere, nu să fie ocupate de ageamii. În scurt timp, situația a degenerat în mod grotesc, doctoratul în economie devenind monedă de schimb pentru varii servicii pe care îndrumătorii le solicitau angajaților instituțiilor publice: ministere, primării, consilii județene, instituții financiare, organe vamale, poliție, unități militare etc. Din perspectivă academică, era izbitor servilismul unor îndrumători față de amatorii de doctorat, chiar dacă aceștia din urmă se dovedeau a fi plagiatori, îngâmfați sau pur și simplu incapabili (15). În principiu, problema este, nu propriu-zis intenția ex-universitarilor de a obține un doctorat, acesta fiind în ultimă instanță un drept al oricărui cetățean, ci faptul că mulți dintre ei nu înțeleg esența doctoratului, aceea de a fi un demers axat pe cercetare științifică, nu pe experiența și activitatea lor profesională (16).

Corolar: „statul la stat” și „analfabeții funcțional”

Științele economice joacă un rol important în dezvoltarea națiunilor, fiind chemate să explice erorile din trecut, să le corecteze pe cele din prezent și să anticipeze riscurile viitoare. Dacă politicile economice ale guvernelor pot fi corecte sau greșite într-un context sau altul, în schimb ignorarea legilor economice poate fi fatală, exemplul cel mai elocvent fiind sistemul comunist.

Degradarea învățământului economic în ultimele decenii a produs o fractură în societatea românească, între cei care acumulează cunoștințe și cei care trec prin facultăți fără să învețe nimic. Primii sunt tot mai puțin numeroși, cei din urmă tot mai mulți. Cum se explică această nefericită involuție? Prin cele arătate mai devreme cred că am reușit să răspund parțial la această întrebare. Cealaltă parte din răspuns o dă tabloul realității înconjurătoare, ilustrat prin două sintagme lansate de mass media și având ecou în rândurile publicului larg: „statul la stat” respectiv „analfabeții funcțional”. Aceștia din urmă sunt absolvenți de științe economice, uneori chiar de master, dar ignoranți în domeniu deoarece în facultate nu muncesc nimic. Neavând cunoștințe, ei nu pot ocupa decât slujbe minore de funcționari mărunți, fără implicare profesională și fără răspundere. Îi numim „analfabeți funcțional” pentru că profesional sunt tabula rasa, nefiind capabili să rezolve nici chiar probleme simple. Propriu-zis ei nu muncesc, ci stau. „Statul la stat” este în România de azi, o ocupație, culmea, bine plătită. Este o simbioză între un sistem public (care nu ar trebui să permită așa ceva) și un sistem de învățământ deficitar, care produce cohorte de absolvenți foarte slab pregătiți.

În loc de concluzie

Prezentul articol este focalizat pe științele economice și învățământul economic din România, dat fiind că autorul a fost activ în sistemul respectiv timp de mai multe decenii. Fără îndoială însă, multe din anomaliile și aspectele reprobabile descrise în articol se regăsesc și în alte domenii ale sistemului educațional, la care, din condescendență, nu m-am referit. Pe un plan mai general, este important ca aceste lucruri să fie spuse și nu escamotate sau ignorate. Este, în ultimă instanță, singurul mod în care societatea poate progresa.    

Note de subsol:

(1) E răspândită opinia conform căreia lentoarea reformelor din anii 1990 s-ar fi datorat exclusiv factorului politic, mai precis faptului că organismele reprezentând autoritatea statului (parlament, guvern etc.) au fost populate preponderent cu persoane care îndepliniseră funcții de conducere și în regimul comunist. Este doar o jumătate de adevăr: cadrele din învățământ și cercetare nu s-au dovedit mai presus din acest punct de vedere, așteptând ca simpla schimbare de regim politic să producă de la sine schimbările economice necesare. (n.a.)

(2)  Termenul trebuie înțeles în sens generic, adică incluzând toate cadrele didactice din facultățile de economie, indiferent de titlu sau poziție ierarhică.

(3) Afluxul de ingineri din perioada comunistă servise politicii de industrializare forțată promovată cu obstinație de regimul comunist. Mulți dintre absolvenții facultăților de inginerie adesea erau angajați doar de formă în întreprinderi, acestea din urmă neavând nevoie de ei. Bunăoară, unei întreprinderi mecanice i s-au repartizat în câțiva ani mii de absolvenți de inginerie, pe care întreprinderea era obligată să-i folosească și evident, să-i plătească. Respectivii absolvenți nu au lucrat nimic (pentru că nu aveau ce), în schimb au primit salarii. Deși mulți dintre ei au încercat să se angajeze în altă parte, conducătorii întreprinderii în cauză le-au refuzat transferul, declarând cu emfază și uimitoare ipocrizie: “nu vă dăm drumul să plecați pentru că avem nevoie de voi.” (sic!) (n.a.)

(4)  Unele cazuri de plagiat erau frapante, depășind nu doar bunul simț, ci chiar imaginația. Un profesor de economie de la o universitate importantă a publicat o carte, care ulterior s-a dovedit a fi fost integral preluată dintr-o lucrare de doctorat aparținând unei doctorande a respectivului profesor. Cazul a fost tranșat, nu de justiție, ci de comunitatea academică din respectiva universitate. (n.a.)

(5)  Uneori, profesorii români se pun într-o postură hilară, încercând să-i impresioneze pe profesorii din Occident cu numărul de cărți, manuale, monografii etc. publicate. Profesorii străini se miră cum de colegii lor români nu înțeleg două lucruri esențiale și anume: 1. în materie de literatură în general, nu numărul de lucrări publicate contează, ci conținutul și mai cu seamă impactul lor; 2. în materie de literatură economică în particular, dacă există pe piață o lucrare științifică valoroasă publicată de un autor pe o anumită tematică, nu poți pur și simplu să preiei ideile din ea spre a publica tu încă una, ci trebuie s-o folosești pe prima. (n.a.)

(6)  Subsemnatul m-am confruntat personal cu o asemenea situație, extrem de penibilă când, participând la o conferință științifică, am constatat la un moment dat, cu stupoare, cum un jurnalist din presa economică citea la microfon un articol de-al meu, prezentându-l ca fiind creația sa proprie. L-am apostrofat public, fără a urma calea justiției deoarece eram sceptic că voi câștiga, dată fiind sărăcia legislației în domeniul plagiatului. (n.a.)

(7)  Câteva cazuri, de notorietate au fost larg reflectate în presă, protagoniștii fiind persoane cu poziții importante în statul român. De pe urma scandalurilor iscate au avut însă de suferit, nu atât politicienii acuzați de plagiat cât cei care au condamnat public faptele. (n.a.)

(8)  Nu arareori, cei din a doua categorie, confruntați fiind cu acuzații de plagiat se comportă neprincipial vizavi de cei care-i denunță, încercând să-i descurajeze pe aceștia din urmă prin diverse forme de intimidare. (n.a.)

(9)  Pe un plan mai larg, patima oarbă pentru dobândirea de funcții de conducere este o sechelă mentală moștenită din comunism. Condițiile de viață mizerabile din perioada respectivă îi determinau pe oameni să se zbată pentru a ocupa, prin orice mijloace posturi de conducere la orice nivel ierarhic, dobândind astfel un statut privilegiat ce le permitea să-și procure cu ușurință produsele și serviciile ce nu se găseau pe piață și la care oamenii de rând nu aveau acces. (n.a.)

(10)  Folosirea scriitorilor-fantomă poate da naștere la situații tragi-comice, de pildă, atunci când falșii autori sunt în situația de a prezenta lucrările ale căror autori sau coautori pretind că sunt, la conferințe, simpozioane, seminare etc. Întrucât nu au habar de conținutul lucrărilor pe care trebuie să le prezinte de vreme ce nu le-au scris ei, pretinșii autori fie spun niște banalități cu caracter general sau arhicunoscut, fie vorbesc despre cu totul altceva, iscând lipsă de interes sau chiar desconsiderare din partea celorlalți participanți. (n.a.)

(11)  Nu au lipsit desigur, exagerările. Unele universități/facultăți au luat ființă, nu pentru a răspunde unei nevoi reale, ci mai degrabă din veleitarismul unor lideri. În orașele de provincie de pildă, adesea ambiția de a fonda universități/facultăți deriva dintr-o mândrie locală deplasată, exprimată prin întrebarea retorică tâmpă: de ce să nu avem și noi cutare sau cutare facultate...?! (n.a.)

(12)  De fapt, adagiul este obscuris vera involvens, adică lucrurile bune sunt uneori umbrite de cele rele. Inversiunea din text aparține autorului. (n.a.)

(13)  Facultățile au început să vândă “pachete de servicii turistice” (cazare la hotel, transport etc.) profesorilor care se deplasează, uneori la sute de kilometri, ca să predea. (n.a.)

(14)  Sunt în vogă structurile în domeniul managementului calității. În cadrul universităților funcționează o multitudine de organisme birocratice menite să asigure creșterea calității activității universitare precum comisii și birouri la nivelul universității, senatului, facultăților etc. Mulți dintre cei implicați în acest sistem se fac că muncesc, având naivitatea de a crede că tonele de documente pe care le produc chiar ar putea contribui la creșterea calității învățământului. În realitate, pluralitatea de structuri birocratice mai degrabă escamotează cauzele adevărate ale slabei calități a sistemului educațional din România, în particular a învățământului și cercetării în domeniul economic. (n.a.)

(15)  Unele cazuri frapează prin ignorarea deliberată a ABC-ului științelor economice. Unii îndrumători, dorind să atragă la doctorat persoane din diferite sfere de activitate, de care au nevoie în scop personal nu au niciun scrupul în a „inova” în materie conceptuală, creând noțiuni lipsite de sens dar potrivite cu formația și nivelul intelectual redus al doctoranzilor respectivi. Nu mai puțin ridicole sunt doctoratele unor politicieni, anumite situații părând desprinse din scenarii suprarealiste. Bunăoară, la o ședință în care un doctorand politruc trebuia să răspundă la întrebările comisiei (subsemnatul făcând parte din respectiva comisie), lucrurile au decurs exact pe dos: doctorandul a evitat sau a refuzat cu insolență să răspundă la întrebări, membrii comisiei fiind obligați să asculte inepțiile politicianului tupeist, totul cu încuviințarea îndrumătorului. (n.a.)

(16)  În cazul unui doctorand angajat în sistemul vamal, referatele erau simple juxtapuneri de acte legislative, memorii, rapoarte etc., care reflectau atribuțiile și obligațiile profesionale ale doctorandului respectiv la propriul loc de muncă, contribuția științifică fiind zero. (n.a.)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp