Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De cinci ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Adevărul despre industria românească din momentul prăbușirii comunismului: o stare terifiantă de degradare și incapacitatea de a face față pieței libere

Muncitori în fabrică

Foto: Getty Images

Deunăzi, o pensionară din România făcea următoarea afirmație pe un post de televiziune: „Pensionarii de astăzi, condamnați să sufere de frig în case și să plătească facturi insuportabile la consumul de energie au creat marea industrie românească, pe care au dăruit-o (sic!) tinerelor generații în 1990... iar aceștia (din urmă) au distrus-o.” Vedem și auzim deci, cum o parte însemnată a populației suspină după „marea industrie românească” creată de regimul comunist, distrusă chipurile de incompetența și de cupiditatea celor care au condus țara după 1990. Din păcate însă, nu e vorba doar de un atașament emoțional la trecutul comunist, considerat glorios de cei care îl invocă invariabil ori de câte ori li se pare că actualmente lucrurile merg prost într-un domeniu sau altul. Mai grav este faptul că acest crez postulează, așa cum se poate ușor deduce din declarația citată mai devreme, existența unei legături cauzale dintre decesul sus-numitei industrii și condițiile de trai precare din prezent ale multor români, cu deosebire ale celor cu venituri relativ mici.

Cât de reală este această pretinsă cauzalitate, mereu clamată de cei care deplâng decesul industriei comuniste? Cât adevăr rezidă în convingerea destul de răspândită că industria dezvoltată de regimul comunist ar fi fost una performantă și de succes? A adus industrializarea comunistă României prosperitate, urmând de aici că sfârșitul ei ar fi condus la traiul mizerabil de astăzi al multor români? Disputele în jurul acestor chestiuni continuă să macine societatea românească actuală, post-comunismul fiind o perioadă tulbure, cu convulsii, confruntări, angoase, nostalgii, recriminări și multe alte simptome ale unei societăți incomplet vindecate. Articolul de față încearcă să răspundă la cele trei întrebări formulate mai devreme prin prisma experienței autorului, care a cunoscut industria comunistă din interior (1). 

Argumentele autorului merg invariabil în sens negativ: în primul rând, pretinsa cauzalitate este o percepție falsă, alimentată de propaganda exercitată de exponenții regimului comunist asupra unui popor lipsit de discernământ ca urmare a faptului că fusese menținut decenii de-a rândul, în mod deliberat, în stare de dezinformare; în al doilea rând, industria comunistă a fost una neperformantă și neeficientă deoarece a fost concepută și a funcționat, nu pe principii de piață, ci pe baza unor comandamente ideologice; în al treilea rând, industria comunistă nu a adus prosperitate, ci sărăcie prin faptul că a irosit resursele națiunii. Aspectele expuse în continuare sunt menite să compună o imagine mai detaliată și cât mai cuprinzătoare a neajunsurilor industriei comuniste.

În momentul prăbușirii regimului comunist industria română, ca întreaga economie de altfel, se găsea într-o stare terifiantă de degradare: producția se diminua continuu; întreprinderile se închideau deoarece nu mai produceau venituri, ci acumulau stocuri; milioane de foști angajați pendulau într-un marasm al tranziției, încercând să guste din voluptatea unei libertăți recent câștigate, dar cu care mulți nu prea știau ce să facă. Sectoarele și ramurile reprezentând „succesul industrial” al regimului, care înghițiseră investiții uriașe timp de decenii, precum oțelul, automobilele, agregatele industriale etc. nu mai puteau, cu puține excepții, exporta nimic pentru că toate piețele externe fuseseră pierdute, iar pe piața internă nu exista cerere ca urmare a eliminării subvențiilor.

Realitatea anilor 1990 a relevat faptul că industrializarea comunistă produsese un sinistru economic grație ignorării inepte a legilor economice, cu deosebire a legilor pieței, dar mai cu seamă a realităților din economia românească și a lumii în general. Grandomania și propensiunea spre minciună nu au fost însă proprii doar liderilor regimului, ci s-au propagat în toate sferele societății, contaminându-i pe conducătorii de la toate nivelele.

Deciziile erau adesea lipsite de sens, uneori absurde sau chiar stupide, subminând însăși bazele funcționării sistemului, producând pierderi imense economiei și condamnând populația la lipsuri materiale și suferințe de tot felul. (2)

Obstinația regimului comunist în a atinge obiectivul himeric al independenței economice, în contextul în care economia lumii se afla deja în plin avânt al globalizării a indus în corpul economic o scleroză sistemică, producând în ultimă instanță un blocaj cvasitotal. Evident, nu era de așteptat ca acest nefericit rezultat să fie asumat de către cei care l-au produs. În loc de a-și pune cenușă în cap, exponenții regimului defunct au găsit o cale mult mai eficace de a se disculpa: manipularea prin diversiune și minciună. Spre a abate atenția publicului larg de la consecințele pernicioase ale politicii regimului comunist, autorii dezastrului economic au aruncat anatema asupra noilor guvernanți. Mesajul era pe cât de insidios, pe atât de neechivoc: industria comunistă a fost excelentă, admirabilă, dar au distrus-o cei care au luat puterea după 1990 prin delapidare, înșelăciune, bancrută frauduloasă,... într-un cuvânt, prin furt sistematic. În mod curios și oarecum paradoxal, acest neadevăr, susținut cu fariseism de către profitorii fostului regim comunist, a avut impact asupra publicului larg, reușind să-i convingă pe mulți români că prăbușirea producției industriale și închiderea întreprinderilor după 1990 nu se datorau unor cauze interne, ci erau rezultatul unor acțiuni criminale, deliberate. Două categorii de persoane erau în principal incriminate: prima era tagma gulerelor albe din economia comunistă (directori și funcționari din întreprinderi, centrale industriale, ministere, alte instituții conexe etc.), care urmăreau, chipurile, să falimenteze întreprinderile spre a le recumpăra la prețuri derizorii; a doua categorie erau străinii, provenind preponderent din Europa occidentală și America de Nord, dar și din Orientul Mijlociu, care chipurile dădeau buzna în România cu același scop: să ne cumpere fabricile pe nimic. Faptul de ce românii au căzut atât de ușor victime acestei manipulări grosolane implică o discuție amplă, ce nu poate fi cuprinsă în articolul de față. Autorul o va trata probabil într-un articol viitor. 

În realitate, industria dezvoltată de regimul comunist nu a fost distrusă de nimeni după 1990, ci a sucombat pur și simplu datorită incapacității de a funcționa în regim de piață liberă. Renumita sintagmă „o grămadă de fier vechi”, care i-a ofensat pe mulți dintre artizanii sistemului industrial comunist, nu era o exagerare: la momentul 1990, tehnologia cu care operau fabricile românești era atât de veche, încât, cel puțin în anumite ramuri, trebuia înlocuită în proporție de sută la sută. De fapt, pe un plan mai larg, industria comunistă a făcut implozie nu doar ca urmare a dotării tehnologice precare, ci inclusiv prin acțiunea unor factori exogeni, dintre care trei au fost decisivi: 1) abandonarea sistemului constrângerii bugetare laxe, însemnând eliminarea acoperirii pierderilor prin subvenții guvernamentale; 2) liberalizarea pieței interne, prin care industriile autohtone au intrat în concurență directă cu cele din afară, situație căreia primele nu erau pregătite să-i facă față; 3) imposibilitatea exporturilor ca urmare a închiderii piețelor externe pentru majoritatea produselor românești.

Opțiunea reformării industriei românești după 1990 nu trebuie înțeleasă doar prin prisma reînnoirii tehnologice: multe industrii dezvoltate și susținute financiar de regimul comunist trebuiau, nu să fie reînnoite, ci să dispară cu totul deoarece nu produceau venit național, ci mai degrabă pierderi, dat fiind că România nu dispunea de nici un fel de atu-uri în domeniile respective. Chiar și ramurile industriale în care aveam avantaj comparativ în raport cu industriile occidentale în realitate s-au dovedit neperformante, nu pentru că modelul lui David Ricardo nu ar fi de actualitate, ci pentru că „specializarea” României nu ținea cont de realitatea economiei mondiale. În principiu, specializarea în baza avantajului comparativ este benefică doar dacă țările se specializează complet, adică renunță totalmente la producția bunului în care au dezavantaj comparativ, importându-l pentru consumul intern din țările partenere, acestea din urmă fiind la rândul lor specializate complet. În realitate, acest lucru nu se întâmplă din două motive principale: 1) nicio țară nu abandonează complet industriile mai puțin eficiente, din rațiuni politice, sociale și chiar culturale; 2) chiar dacă regula menționată mai devreme s-ar materializa, în competiția de pe piața unui anumit bun ar avea câștig de cauză țările ce dispun de abundență relativă în resursele folosite relativ intensiv pentru producerea lui. (3)

În realitate, problema specializării internaționale a României a fost tratată superficial de către toți conducătorii națiunii, atât de foștii lideri comuniști, cât și de cei care au preluat conducerea țării după 1990. Primii și-au propus, nici mai mult nici mai puțin decât să transforme România într-o autarhie, înțeleasă însă în sens pur mercantilist, adică să exportăm cât mai mult și să importăm cât mai puțin, dacă se poate, nimic. Exportul era declarat „prioritatea priorităților”, fiind dublat de o politică draconică de substituire a importurilor. Din perspectiva teoriei economice, această dualitate a politicii comerciale este un nonsens, pe care realitatea economică a anilor 1970-80 l-a sancționat de altfel, cu o asprime pe măsură. Nu e de mirare că ea a produs efectul opus, sistarea importurilor subminând tocmai producția pentru export, cronic dependentă de importuri. În unele cazuri, rezultatele au fost catastrofale. În industria auto bunăoară, cu deosebire în producția de autovehicule pentru transport, blocarea de către liderii regimului a importurilor de completare a condus literalmente la falimentul acestei industrii. Urmarea a fost închiderea tuturor piețelor externe, inclusiv (N.B.) a piețelor din CAER pentru autocamioanele și autoutilitarele românești (4).

Precaritatea sistemului industrial al României comuniste nu s-a datorat doar unei specializări defectuoase, așa cum am subliniat mai devreme, ci a fost esențialmente și fatalmente rezultatul industrializării forțate, inițiate în anii 1950 și susținute timp de decenii cu un avânt demn de o cauză mai bună. Spre deosebire însă de liderii din alte țări care au urmat aceeași cale (5), conducătorii români au jucat exclusiv cartea ideologiei, ignorând complet principiile și teoriile economice. Astfel, industrializarea în România nu a avut la bază criteriile utilității și eficienței, ci o serie de devize populiste precum cea a „amplasării raționale a forțelor de producție pe întreg cuprinsul țării”, având ca obiectiv strategic transformarea accelerată a României din țară eminamente agrară în țară industrială. Construirea de fabrici în toate localitățile mărunte (transformate „peste noapte” din comune în orașe) era menită să-i metamorfozeze pe locuitorii comunelor, în marea lor majoritate țărani, în lucrători industriali. Prin aceasta trebuia atins și un alt obiectiv, tot ideologic pentru că sub aspect economic era un nonsens, și anume ca în România să nu existe șomeri... Drept urmare, întreprinderile s-au „umplut” treptat cu personal superfluu, constând din muncitori necalificați sau slab calificați, provenind preponderent de la muncile câmpului și creșterea vitelor. Corolarul a fost extrem de păgubitor: o parte însemnată din personalul întreprinderilor era format din oameni care nu lucrau (fie pentru că nu aveau ce, fie pentru că erau slab pregătiți profesional), dar aveau statut de angajați și primeau salarii, inclusiv premii.

La degradarea potențialului industrial a contribuit în mod decisiv iraționalitatea alocării investițiilor. Și sub acest aspect, statul comunist a dat dovadă de miopie, dirijând grosul investițiilor spre ramurile și specializările lipsite de perspective (producția de autobasculante grele, buldozere, alte mașini grele, echipamente și agregate industriale etc.). Prin contrast, ramurile care încă puteau exporta, având acces pe piețele occidentale, precum țesăturile, confecțiile textile, articolele de încălțăminte etc. nu primeau aproape nimic, fiind nevoite să opereze cu utilaje vechi de zeci de ani, unele datând din prima jumătate a secolului XX (6). În realitate, aparatul industrial al României funcționa la limita de avarie: industriile care înghițeau grosul investițiilor erau nu doar mari consumatori de materii prime și energie, în mare parte importate, ci și dușmani ai mediului înconjurător; în schimb, ramurile menite să satisfacă foamea de valută a regimului și să mențină sistemul în funcțiune erau văduvite de orice efort investițional.

În sfârșit, o plagă serioasă pe întreprinderile românești au fost sustragerile, care, în contextul penuriei generale din economie au proliferat, devenind sport național, sub lozinca „de unde muncești, de acolo trăiești”. În anii 1980, fenomenul a luat o amploare incredibilă: pe lângă furturile mărunte, practicate fără excepție de toți angajații în scop de supraviețuire dat fiind că în magazine nu se găsea nimic, în unele întreprinderi operau adevărate rețele mafiote, care sustrăgeau cantități mari de produse spre a le comercializa pe piața neagră (7). Investitorii străini care au venit în România după 1990 au fost uneori stupefiați să constate ce pierderi serioase înregistrau întreprinderile ca urmare a sustragerilor. La fel de adevărat este însă că sustragerile au contrabalansat penuria generală de pe piață, permițând oamenilor să obțină „la negru”, adică „pe sub mână” sau „pe sub tejghea” produsele absolut necesare precum alimentele, îmbrăcămintea, încălțămintea, carburanții, cafeaua, medicamentele etc. Altminteri, greutățile traiului de zi cu zi ar fi fost imposibil de suportat.

O plagă serioasă pe întreprinderile românești au fost sustragerile, care, în contextul penuriei generale din economie au proliferat, devenind sport național, sub lozinca „de unde muncești, de acolo trăiești”. În anii 1980, fenomenul a luat o amploare incredibilă: pe lângă furturile mărunte, practicate fără excepție de toți angajații în scop de supraviețuire dat fiind că în magazine nu se găsea nimic, în unele întreprinderi operau adevărate rețele mafiote, care sustrăgeau cantități mari de produse spre a le comercializa pe piața neagră.

În pofida neajunsurilor arătate, pentru liderii comuniști industria a fost „floare la butonieră”, fiind mereu invocată ca o mare realizare a socialismului, descrisă în literatură și cinematografie și proslăvită în cântece patriotice ca pe un trofeu al muncii asidue și sârguinței nemăsurate a poporului. Vizavi de perseverența cu care liderii comuniști lăudau neîncetat pretinsele performanțe și nenumăratele binefaceri ale industriei și în general ale dezvoltării industriale a României, o întrebare se impune de la sine: dacă aparatul industrial funcționa „ca uns”, contribuind substanțial la bunăstarea românilor, așa cum pretindeau apologeții regimului, de ce era nevoie ca: 1) cifrele de plan să fie secrete; 2) raportările și dările de seamă privind producția să fie umflate iar uneori complet falsificate; 3) întreprinderile să fie luate cu asalt de armate de luft-inspectori și delegați ai autorităților, care îi molestau și-i amenințau pe lucrătorii din birouri (8)?

Nostalgicii industriei comuniste nu au oferit niciodată explicații pentru acest paradox.

O dată cu prăbușirea producției industriale imediat după 1990, ar fi fost de așteptat ca noii lideri să trateze cu înțelepciune și realism problema specializării internaționale a României, adică să opteze pentru o soluție viabilă, care să permită națiunii să treacă de la o autarhie ruinătoare, la o valorificare profitabilă a resurselor. La fel de adevărat este însă că acest tip de tranziție nu putea fi realizată rapid. Pe termen scurt, era stringentă menținerea economiei în funcțiune: veniturile din exporturi de bunuri și servicii trebuiau cu orice preț menținute sau chiar sporite spre a putea finanța importurile atât de necesare tuturor sectoarelor economice, inclusiv populației. Întrucât industria nu putea fi reformată decât prin influxuri masive de investiții străine (care în anii 1990 au ocolit sau evitat România), soluția „strategică” a specializării internaționale a fost una de compromis: România are avantaj comparativ în industriile care utilizează intensiv forța de muncă ieftină, perorau economiștii. Urma de aici, nici mai mult nici mai puțin, decât că noul regim nu avea altă opțiune decât să urmeze aceeași cale pe care o urmaseră predecesorii lor comuniști, adică exercitarea unei presiuni exacerbate asupra industriilor așa-zise ușoare, pentru care piețele occidentale nu fuseseră pierdute: tricotaje, țesături, confecții textile, încălțăminte etc. Acestea aveau un avantaj important: funcționau în regim de lohn, adică acel tip de cooperare industrială în care importatorul asigură întreaga bază materială a producției iar exportatorul oferă doar forța de muncă brută, prin asamblarea produsului finit. În realitate însă, lohnul s-a dovedit a fi o monedă cu două fețe: pe de o parte, întreprinderile au putut continua să funcționeze și astfel mii de locuri de muncă au fost salvate; pe de altă parte, industria românească a devenit și mai puternic dependentă de economiile occidentale. În plus, lohnul nu a adus României venituri din export și nici vreun alt beneficiu în afara salariilor modice plătite muncitorilor care efectuau asamblarea finală a produselor.

În concluzie, comunismul a lăsat în urmă un imens vacuum: industria s-a auto-pulverizat sub acțiunea distructivă a factorilor endogeni și exogeni, descriși mai devreme; agricultura, care fusese colectivizată tot forțat, în realitate era o ruină, oferind doar statistic o imagine virtuală, hrănită cu producții la hectar și zootehnice umflate; turismul, pe care regimul comunist l-a distrus prin măsuri aberante trăia din amintirile anilor 1970, când milioane de străini vizitau orașele, munții, litoralul și alte zone minunate ale României; după anul 1980, nu ne-a mai vizitat nimeni. Dintre toate neîmplinirile însă, eșecul industrial a fost de departe cel mai scump plătit de națiune deoarece industria înghițise vreme de decenii investiții fabuloase, evident în detrimentul altor sectoare considerate mai puțin importante. Miliarde de dolari au fost alocați construirii unor obiective industriale gigantice, care au sucombat aproape în totalitate după 1990, nefiind capabile să opereze pe piețe concurențiale, inclusiv pe piața internă, unde concurența a devenit de asemenea intensă. Sume enorme de bani au fost cheltuite pentru construirea de combinate chimice, majoritatea profilate pe produse de bază (acid sulfuric, sodă caustică etc.), care produceau cu un consum uriaș de resurse și afectau distructiv mediul înconjurător. Dar mai presus de toate, toți acești mastodonți industriali aveau, dincolo de sumele fabuloase cheltuite pentru construcția și întreținerea lor, o caracteristică comună: nu aduceau națiunii nici un fel de venituri, nici din export pentru că produsele lor nu puteau concura pe piețele externe, fiind prea scumpe din cauza costurilor relativ mari, nici de pe piața internă, deoarece, fiind slabe calitativ, se defectau rapid, beneficiarii fiind siliți să cheltuie sume importante pentru a le menține în funcțiune.

Peisaj industrial lângă Pitești (Foto: Getty Images)

Pe scurt, industrializarea comunistă s-a soldat cu un eșec de proporții, costul fiind irosirea irațională și iresponsabilă a resurselor națiunii,... bani aruncați pe apa Sâmbetei. Măcar o parte din banii respectivi, care prin modul cum au fost cheltuiți au produs pierderi nete națiunii, ar fi fost mult mai înțelept să fie alocați pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale oamenilor, bunăoară pentru modernizarea rețelelor de termoficare și alimentare cu energie electrică a blocurilor din orașe, reînnoirea mijloacelor de transport, modernizarea căilor ferate și drumurilor, fluidizarea traficului rutier... Așadar, în 1990, românii au primit „în dar”, nu o industrie minunată, așa cum susțin cei care nu au reușit să devină imuni la manipulările și mistificările apologeților trecutului, ci o multitudine de mizerii: centrale de bloc învechite și cu randament slab, trenuri care circulă cu aceeași viteză cu care circulau în urmă cu un secol, drumuri pline de gropi, spitale și școli fără căldură și condiții sanitare normale etc. 

Milenarismul comunist le-a adus românilor un șir nesfârșit de necazuri: lipsiți de căi ferate moderne și autostrăzi, înfometați, ținuți în întuneric, posesori ai unor autoturisme cu care nu putea circula, împiedicați să călătorească în străinătate sau să primească străini în vizită, hăituiți permanent de fosta Securitate, mințiți de fosta nomenclatură de partid și suportând o mulțime de alte lipsuri și umilințe..., românii trăiau de fapt izolați de lumea civilizată, situație care evident i-a afectat mental și psihic pentru multă vreme. Asta explică, cel puțin în parte, de ce majoritatea oamenilor și-au pierdut răbdarea, aruncând vina pentru situația grea pe cei care ne conduc astăzi, unii ignorând complet trecutul. Din păcate, fără trecut nu există prezent și cu atât mai puțin viitor. 

Așadar, în 1990, românii au primit „în dar”, nu o industrie minunată, așa cum susțin cei care nu au reușit să devină imuni la manipulările și mistificările apologeților trecutului, ci o multitudine de mizerii: centrale de bloc învechite și cu randament slab, trenuri care circulă cu aceeași viteză cu care circulau în urmă cu un secol, drumuri pline de gropi, spitale și școli fără căldură și condiții sanitare normale etc.

1.  Înainte de 1990, subsemnatul am activat în 3 industrii: producția de autovehicule de transport, industria confecțiilor textile, respectiv industria alimentară. Am deținut în principal responsabilități pe linie de export-import.

2. Grandomania era aproape patologică: în anii 1980, un director al unei uzine auto s-a deplasat într-o țară necomunistă, unde a încheiat cu o firmă de acolo un contract pentru exportul de autotractoare de mare capacitate, de producție românească. La întoarcerea în țară, directorului în cauză i s-a comunicat de către specialiști că autovehiculele respective nu puteau fi produse în România deoarece valoarea importurilor de completare ar fi depășit însăși valoarea din contract a produsului finit. Cât privește minciuna, spre sfârșitul anilor 1980 ea devenise endemică, urbi et orbi. Rolul central în comedia minciunii generale îl jucau fostele centrale industriale, tampoane birocratice implantate între întreprinderi și ministere cu unicul scop de a exercita presiuni asupra primelor, obligându-le să raporteze realizări fictive, spre a corespunde cifrelor de plan fantasmagorice. Unele situații erau de-a dreptul ridicole, întreprinderile raportând producție de export vămuită (sic!), în condițiile în care produsele respective nici nu intraseră în fabricație. (n.a.)

3. Un exemplu ilustrativ este industria oțelului, în care Statele Unite de pildă, au dezavantaj comparativ în raport cu alte țări, inclusiv cu România. SUA nu au abandonat însă această industrie, din rațiuni ce țin inclusiv de apărarea națională; mai mult, timp de decenii au dus un veritabil război comercial împotriva țărilor exportatoare de oțel, inclusiv a exportatorilor români, spre a permite oțelarilor americani să-și conserve cotele din piața internă. România a ieșit destul de „șifonată” din această confruntare, fiind mereu supusă taxelor anti-dumping sau compensatorii, ceea ce însemna practic, anularea profitului din exportul de oțel, dacă nu cumva un rezultat net chiar mai grav. Dar chiar presupunând că importatorii americani nu ar fi recurs la proceduri anti-dumping, România nu ar fi putut rezista concurenței exercitate de exportatorii din fosta URSS, India, Australia și alte țări relativ abundente în materiile prime utilizate intensiv în producția de oțel (minereu de fier, cărbune etc.).

4.  În anii 1970-80, piețele țărilor din Orientului Mijlociu ofereau importante perspective exporturilor românești, inclusiv pentru industriile auto. Oportunitățile au fost însă irosite și piețele respective iremediabil pierdute din cauza politicii absurde de substituire a importurilor. Una din cele mai grave situații a cunoscut exportul de autocamioane și alte autoutilitare, contracte de export de mii de bucăți soldându-se cu un răsunător fiasco. Calitatea slabă a autovehiculelor românești i-a nemulțumit în asemenea grad pe clienții din țările importatoare, încât aceștia au refuzat să le mai cumpere, în ciuda prețului mai mic comparativ cu al produselor similare, comercializate pe aceleași piețe de producătorii occidentali tradiționali. Efectele asupra imaginii industriei auto românești au fost devastatoare. Liderii comuniști nu au înțeles însă nimic din aceste eșecuri, continuând să apese în continuare, cu același aplomb pedala substituirii importurilor. Într-un alt caz emblematic, producătorul francez de autoturisme Citroën a întrerupt la mijlocul anilor 1980 colaborarea cu guvernul de la București deoarece partea română din contractul de licență (licențiatul) nu a respectat prevederile contractuale, încercând să impună, peste voința firmei franceze (licențiatorul) înlocuirea unor piese și subansamble importate cu altele similare de producție românească, acestea din urmă nefiind agreate de licențiator deoarece erau sub standardele calitative prevăzute în tehnologia de fabricație. Mania grandorii a atins apogeul în a doua jumătate a anilor 1980, când liderii regimului au considerat că industria auto din România era capabilă să producă autovehicule grele de șantier (autobasculante, buldozere etc.) pentru ca, evident, să nu mai importăm astfel de bunuri. Rezultatul: întreprinderea care a produs asemenea mastodonți nu a reușit să vândă nicio bucată, autovehiculele respective fiind atât de slabe calitativ, încât nu puteau fi nici măcar menținute în funcțiune. Din păcate, nici această ultimă lecție, usturătoare financiar, nu a servit la nimic. Liderii comuniști, bolnavi de infatuare și ignoranță în materie economică au sărit în extrema cealaltă, cerând industriei române să conceapă și să producă un autoturism de mic litraj. Deznodământul a fost de-a dreptul rocambolesc. (n.a.)

5.  Țările Americii Latine, în special Brazilia și Argentina, au aplicat intensiv în primele decenii postbelice acest tip de politică economică pe baza teoriilor structuralismului economic, promovate de Raúl Prebisch și alți reputați economiști. După 1970, ea a fost însă abandonată deoarece rezultatele au fost dezamăgitoare. (n.a.)

6.  O deficiență majoră a exporturilor din aceste sectoare era calitatea proastă a țesăturilor, în special a celor din bumbac, manifestată prin numărul mare de defecte per metru pătrat de material. Dat fiind că țesăturile constituiau materie primă pentru producătorii de confecții textile, calitatea acestora din urmă, bunăoară a cămășilor și bluzelor din bumbac era la rândul ei afectată. Directorul unei țesătorii a solicitat aprobare pentru importul unei mașini de țesut care ar fi condus la creșterea productivității și reducerea sensibilă a numărului de defecte. Cererea i-a fost evident refuzată. Urmarea a fost că producătorii de cămăși și alte articole similare au fost nevoiți să producă exclusiv în regim de lohn. (n.a.)

7. În unele sectoare industriale, de pildă țesătoriile, rețelele de acest tip au sustras cantități fabuloase de produse finite în scop de îmbogățire personală. Procedeul era simplu: țesăturile bune erau declarate ca fiind defecte de către organele care exercitau „controlul de calitate”, după care ele ajungeau pe piața neagră. Întrucât produsele respective lipseau complet din magazine, cererea pentru ele era apreciabilă. (n.a.) 

8.  În ultimii ani înainte de 1989, situația devenise halucinantă: autoritățile statului au mers până acolo, încât au trimis și miliția (sic!) în fabrici în scop de supracontrol. Cu alte cuvinte, liderii paranoici ai regimului nu mai aveau încredere nici în controalele efectuate de alte instituții ale statului (de ex., băncile etc.). Inutil să mai subliniez că acești milițieni trimiși în control s-au comportat ca niște satrapi, fără pic de respect față de funcționarii din birouri. (n.a.)

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • O problemă istorico-economico-politică complexă și care evident nu poate fi abordată la nivelul simplist (deși cu multe componente adevărate al articolului de față)
    În mare este adevărat că România a pornit de undeva de foarte jos (jefuită de sovietici în primul rând) și a realizat proiecte bune, dar este adevărat și că factorul politic (ceaușismul) s-a dovedit în ultimă instanță catastrofal...de unde și conflictul de idei între generații vizibil și la comentarii!...cam toți aveți dreptate și greșiți în același timp!
    • Like 0
  • Ma bucur să mai văd și puncte de vedere avizate. De câte ori văd povestea cu industria minunată de pe vremea lui Ceașcă îmi vine să urlu, nu în numele meu, ci în al mamei, care a vizitat profesionist o mare parte a acestei industrii, în special cea chimică și petrolieră, dar și cea de armament. Si uite de ce.
    Centrele industriale vechi, cum era fabrica de vagoane Arad, etc se târau cum se târau din motivele pe care autorul articolului le expune perfect mai sus. Dar centrele industriale noi, cu deosebire cele chimice, ridicate spre neuitată slavă dnei Ceașcă, nu au fost numai neadaptate la piață, ci au fost construite fără minte dintru început.
    Combinate enorme cum era Săvineștiul, altele de pe lângă Suceava și Piatra Neamț, cu zeci de mii de locuri de muncă, fuseseră construite fără să țină cont de… propriul lor produs. Adică foloseau compuși și produceau substanțe care intrau în reacție cu betonul construcției în care se produceau. În 10-20 de ani, ditamai combinatul ajungea un fel de clădire din nisip cu armăturile la vedere, roase la rândul lor de aceeași compuși chimici.
    Direcția vedea că ceva nu e-n regulă, că li se clatină și tremură fabrica așa că făceau contract cu Institutul de Fizică a Solidului ca să le facă încercări nedistructive pe betoane (cu izotopi radioactivi sau cu ultrasunete) - aici apărea mama mea. Cu colectivul ei a bătut întreaga țară și a întocmit zeci de dosare de raport. Toată industria asta sta să cadă din motivul elementar că nu se gândiseră de la început să-și protejeze clădirile cu lacurile speciale care se folosesc peste tot în străinătate. Părți din clădirile astea pur si simplu cădeau fără vreun cutremur, alte părți explodau ca nu mai rezistau presiunii ptr care fuseseră proiectate.
    Mama spunea că directorii primeau raportul si recomandările si le înmormântau prin vreun sertar, fiindcă nimeni nu le-ar fi dat bani să cumpere - din nou din străinătate - lacurile si vopselele necesare să facă locul viabil.
    Nu doar că adecvarea a piață în condițiile în care nu există proprietate privată e imposibilă, nu doar că mentalul colectiv făcea ca această industrie să fie a nimănui, nu doar că banii si voința pentru menținerea tehnologiei pe val nu existau, dar proiectele de la bun început au fost făcute pur și simplu fără cap. Toată industria cea nouă în anii 70 de fapt se autocanibaliza 24/7.
    • Like 2
  • Apreciez pozitiv credibilitatea si efortul autorului de-a initia o dezbatere pe o tema de larg interes dar extrem de controversata desi a avut si are consecinte dramatice pentru economia si viitorul Romaniei ca si pentru satisfactia si bunastarea conationalilor nostri. Am o larga experienta profesionala in Romania (inclusiv 20 de ani in economia socialista) dar si in strainatate (7 ani - in Algeria, Franta, SUA si Coreea de sud).....Deci as avea de expus aici foarte multe idei ...Dar sunt constient de faptul ca, in general, orice comentariu trebuie considerat ca fiind doar o colectie de opinii (influentate de educatie, cultura, experienta, sensibilitatea, dar si interesele emitentului, etc.) despre "ceva" mult mai amplu si profund pe care nimeni nu-l poate cunoaste in ansamblu....Doar prin integrarea tuturor ideilor/ opiniilor cat mai multor asemenea emitenti onesti, lucizi si cat mai obiectivi putandu-se contura si clarifica realitatea vasta si ampla inaccesibila si deci ignorata de fiecare... Daca suntem de acord cu o asemenea abordare ar trebui sa fim de acord ca sunt inutile, contraproductive si demotivatoare reactii (tot mai frecvente in social media noastra) ca, de ex. bascalia, "aruncarea in derizoriu", invectivele, criticile neargumentate si atacurile la persoana ca urmare a publicarii unor idei si opinii.... IATA O PRIMA DEZBATERE POSIBILA : Am remarcat ca tot ce s-a facut la noi dupa 1989 in numele tranzitiei de la "dictatura si economia planificata centralizat" la "democratie si economia de piata" - inclusiv mai ales pentru privatizari si falimentari dar si Justitie - a fost decis de Legislativ (alesii poporului) si Executiv (alesii Legislativului) prin legislatie si reglementari, multe impuse sau inspirate din cele comunitare. Ca unii au tradus gresit textele europene, ca altii au inteles gresit aceste texte, ca unii au introdus interese de gashca si personale ca fiind interese europene sau nationale, ca multi au simulat sau copiat fara sa le pese de consecinte si implicatii, etc. - toate acestea au fost pur...intamplatoare! Si NU SE DISCUTA INCA PUBLIC !!!..... Pe cand o dezbatere serioasa cu factorii politici, in locul pseudo-dezbaterilor democratice ale "televiziunilor de stiri" - ce sunt de fapt interesate doar de scandal, senzational, cancan-uri, barfe, dezinformare, manipulare politica si comerciala, etc. in numele sacrosanctului rating si al viitoarelor lor noi si banoase contracte de publicitate... ??? Unde si cum se pot discuta SERIOS si COMPETENT atat cauzele falimentarii industrei nationale (de stat) cat si numeroasele consecinte si probleme asupra economiei si populatiei Romaniei?
    • Like 0

  • Sorin BDisprețul față de înaintași nu se vede numai din strădania unor parlamentari dar și părinți sau chiar cadre universitare de a scoate studiul Istoriei ca materie din programa de învățământ. Chiar și unele cadre universitare care au învățat și au crescut în perioada comunistă aruncă cu noroi în cei care totuși am construit ceva. Este vorba de articolul publicat în articolul ˮAdevărul despre industria românească din momentul prăbușirii comunismului: o stare terifiantă de degradare și incapacitatea de a face față pieței libere ˮ de Sorin Burnete apărut în Republica .ro

    O idee a dlui Sorin Burnete spune .” Vedem și auzim deci, cum o parte însemnată a populației suspină după “marea industrie românească” creată de regimul comunist, distrusă chipurile de incompetența și cupiditatea celor care au condus țara după 1990.”

    Dragă domnule poate nu știi că nu este plânsă vechea industrie ci faptul că nu s-a încercat modernizarea ei. Ne plângem că a fost vândută până și industria de armament sau fabrica de tractoare Brașov. Produsele ambelor sun căutate de străini și tractoarele vechi U 650, stricate sunt luate si duse in tari din africa unde sunt recondiționate.

    Un domn ??? Dorin, are o opinie inspirată din articol incriminat care este lipsită de bun simț și scrisă cu grave greșeli gramaticale (probabil fiind mai tânăr nu a frecventat orele de limba română): ˮPăi cum să nu fie praf industria lui Ceașcă când ocupația principală a (,) oamenilor muncii ,era arsul gazului după lozinca (Timpul trece ,leafa merge) și ciordeala ordinară pe ideea ( Furăm și ne descurcăm). Nasol că acum au tupeul să se laude cu asta și dau vină pe alții că s-a dus la vale prealăudata industrie comunistă . ˮ

    I-am făcut următorul comentariu : ˮGreșit, industria nu a fost a lui “Ceașcă” cum zici tu. A fost a noastră care am construit-o, de multe ori din nimic si cu prețul vieții unora dintre noi. Eu vad ce efect are articolul acestui contribuitor, Sorin Burnete, probabil aparținând aceleiași rase de fii de foști nomenclaturiști sau beizadele comuniste, ca si Petre Roman ( și acesta a spus că industria României este un morman de fiare vechi). Nu sunt un nostalgic al acelor vremuri, și nici nu vreau să spun că era mai bine. Nu! Și eu ca mulți alții am dus-o rău, Totuși oamenii ce au lucrat atunci au făcut și lucruri bune, excepționale. Hai să vorbim de Casa Poporului. Toată lumea dorea să o dărâme. Acum se mândresc cu ea. Canalul Dunăre ̶ Marea Neagră. Am navigat până în port la Agigea pe canal și pe Dunăre via Sulina. De la 16 ore pe vechiul drum și maxim 6 ore pe canal este mare diferență.


    Foto: Monitorul de Făgăraş

    Barajele de pe toate râurile țării. Doar nu vrei să le dărâmi și pe acelea. Căci așa vedeți voi tinerii! Atunci când vedeți un vârstnic pe stradă sau intr-un mijloc de transport îl înjosiți : “stai ba moșule”, sau “stai fă babo” acasă că ai mâncat destui bani de la comuniști.

    Flota românească care mai are nave sub alte pavilioane si acum după ce a fost vândută, nu putea fi reparata de noii armatori. Pentru cultura ta să știi că o nava reparată și modernizată costă 50% din cât costă una noua de multe ori avand performante sporite față de ultima. Centrala de la Cernavodă ce îi faci? O arunci în aer? Minele pe care le-au închis cei de azi chiar dacă nemții si polonezii nu fac asa ceva te încântă? Pe mine nu. Și încă un răspuns pentru #Mada Mizeria din întreprinderi era a mea sau a ta? Erau echipe care se ocupau special de așa ceva și daca nu își făceau bine treaba nu îi trăgea nimeni la răspundere. Am avut ocazia să intru în secția de turbine a IMGB sau in secția cazane unde se construiau cazne pentru Cernavodă. Toată lumea trebuia să se încalțe cu niște cipici cum sunt cei medicinali pentru a intra în cazane, la fel ca cei ai doctorilor in operații. Acolo lucrau ați oameni cu alte concepții. ˮ la care îmi răspunde astfel: ˮSe pare că detergentul cu care ai fost spălat pe creier în vremea lui Ceașcă e foarte puternic dacă ai nostalgii după vremurile în care făceai foamea și frigul ,așa că nu are rost să mai discutăm. Din fericire reprezinți trecut ,un trecut plin de habarniști , mârlani și proști ajunși în funcții de conducere . ˮ Îmi pare rău pentru Dorin că a reușit să termine școala, poate a terminat și facultatea cu un astfel de limbaj. Vina nu este numai a lui ci șiˮ Îmi pare rău pentru Dorin că a reușit să termine școala, poate a terminat și facultatea cu un astfel de limbaj. Vina nu este numai a lui ci și a profesorilor gen Sorin Burnete, un lider de opinie. În general toți profesorii vor astăzi salarii mari, dar vedeți care este performanța lor.



    • Like 0
  • Analiza de mai sus e partinica pentru ca nu tine cont de loc de:
    1. In 1947 Romania era o tara cu o industrie aproape inexistenta si cu o agricultura inapoiata
    2. Mai mult de jumatate din populatia tarii era analfabeta
    3. dezvoltarea tarii s-a facut in ciuda unui embargo economic semitotal din partea tarilor dezvoltate (din motive strict politice)
    4. Romania a juns sa exporte technologie altor tari mai putin dezvoltate: rafinarii, cimpuri de extractie petroliere, termocentrale, hidrocentrale, sisteme de irigatii etc. etc.
    5. Aceasta dezvoltare remarcabila s-a facut intr-un regim dictatorial in care multi incompetenti au fost pusi sa conduca numai pentru ca reprezentau clasa muncitoare. Oameni de afaceri competenti au fost trimisi in lagar de munca fortata fiind clasificati ca exploatatori (ca de ex. tatal meu).
    Lista ar putea continua (dar n-am timpul necesar)
    • Like 0
  • Dorin check icon
    Păi cum să nu fie praf industria lui Ceașcă când ocupația principală a , oamenilor muncii ,era arsul gazului după lozinca (Timpul trece ,leafa merge) și ciordeala ordinară pe ideea ( Furăm și ne descurcăm). Nasol că acum au tupeul să se laude cu asta și dau vină pe alții că s-a dus la vale prealăudata industrie comunistă .
    • Like 3
    • @ Dorin
      Greșit, industria nu a fost a lui "Ceașcă" cum zici tu. A fost a noastră care am construit-o, de multe ori din nimic si cu pretul vietii unora dintre noi. Eu vad ce efect are articolul acestui contributor, Sorin Burnete, probabil apartinând aceleiasi rase de fii de foști nomenclaturiști sau beizadele comuniste, ca si Petre Roman ( și acesta a spus că industria României este un morman de fiare vechi). Nu sunt un nostalgic al acelor vremuri, și nici nu vreau să spun că era mai bine. Nu! Și eu ca mulți alții am dus-o rau, Totuși oamenii ce au lucrat atunci au făcut și lucruri bune, excepționale. Hai să vorbim de Casa Poporului. Toată lumea dorea să o dărâme. Acum se mândresc cu ea. Cnalul Dunare Marea Neagră. Am navigat și pe Dunăre până în port la Agigea și pe canal. De la 16 ore pe vechiul drum și maxim 6 ore pe canal este mare diferență. Barajele de pe toate râurile țării. Doar nu vrei să le dărâmi și pe acelea. Căci așa vedeți voi tinerii! Atunci când vedeți un vârstnic pe stradă sau intr-un mijloc de transport îl înjosiți : "Stai ba moșule", sau "stai fă babo" acasă că ai mâncat detui bani de la comuniști. Flota românească care mai are nave sub alte pavilioane si acum după ce a fost vândută, nu putea fi reparata de noii armatori. Pentru cultura ta să știi că o nava reparată și modernizată costă 50% din cât costă una noua de multe ori avand performante sporite față de ultima. Centrala de la Cernavodă ce îi faci? O arunci în aer? Minele pe care le-au închis cei de azi chiar dacă nemtii si polonezii nu fac asa ceva te încântă? Pe mine nu.Și încă un raspuns pentru #Mada Mizeria din intreprinderi era a mea sau a ta? Erau echipe care se ocupau special de așa ceva și daca nu își faceau bine treaba nu îi trăgea nimeni la răspundere. Am avut ocazia să intru în secția de turbine a Imgb sau in secția cazane unde se construiau cazne pentru Cernavodă. Toată lumea trebuia să se încalțe cu niște cipici cum sunt cei medicinali cu care intra doctorii in operații. Acolo lucrau ați oameni cu alte concepții.
      • Like 0
    • @ Ţeapă Vlad Popa
      Dorin check icon
      Se pare că detergentul cu care ai fost spălat pe creier în vremea lui Ceașcă e foarte puternic dacă ai nostalgii după vremurile în care făceai foamea și frigul ,așa că nu are rost să mai discutăm.Din fericire reprezinți trecut ,un trecut plin de habarniști , mârlani și proști ajunși în funcții de conducere .
      • Like 2
    • @ Dorin
      Am 64 de ani, am prins din plin vremurile, dar sint de acord cu Dvs,, unora le e greu sa recunoasca si sa-si amintesca, ce e mai grav e ca tot asa isi educa si copiii, nepotii. Important este ca nu trebuie sa uitam. Ar trebui sa invatam de la Germania, cea care a provocat 2 razboaie mondiale, dar si-a asumat trecutul, l-a acceptat, ptr ca asa ceva nu poate fi sters din istoria unui popor, a unei natiuni.
      • Like 0
    • @ Costel Garneata
      Dorin check icon
      Mă bucur că încă mai sunt oameni care recunosc cu adevărat realitățile unor vremuri care le-au marcat viața.Mulți ani și sănătate.
      • Like 0
  • Mada check icon
    Ar mai trebui adaugat : Mizeria incredibila din intreprinderi (toate pardoselile si platformele pline de span, ulei, pirita, etc... toalete... asa ceva... jeg pe absolut tot ce puteai atinge), degradare (utilaje mai mult fier vechi, geamuri sparte, totul crapat, ruginit, neintretinut), idolenta generalizata : n-ai fi vazut ca cineva curata ceva, repara ceva, face curatenie. Cui sa vinzi asa ceva ?
    • Like 3
    • @ Mada
      Și încă un raspuns pentru #Mada. Mizeria din intreprinderi era a mea sau a ta? Erau echipe care se ocupau special de așa ceva și daca nu își faceau bine treaba nu îi trăgea nimeni la răspundere. Am avut ocazia să intru în secția de turbine a Imgb sau in secția cazane unde se construiau cazne pentru Cernavodă. Toată lumea trebuia să se încalțe cu niște cipici cum sunt cei medicinali cu care intra doctorii in operații. Acolo lucrau ați oameni cu alte concepții.
      • Like 0
  • Părerea unui boșorog, eu, aproape 62 ani:
    1.O țară mititică, RSR, avea a 10-a flotă comercială din lume, cu majoritatea navelor produse de ea.
    2.Tot RSR era al - 10 - lea mare exportator de arme și muniții că avea industrie.
    Neoficial produsele industriale românești erau boicotate în urma înțelegerii dintre 2 puteri cu mentalități imperiale SUA și URSS. Le stătea,, în gît" Ceaușescu.
    • Like 1
    • @ Sorin Constantin
      Nume check icon
      Nu contrazic cifrele de mai sus și va cred. Dar de ce după 1989 când puteam sa vindem orice și oricui, iar produsele și serviciile noastre erau de calitate și bănuiesc ca și la prețuri bune, de ce nu s-a reușit? Adică ce i-a împiedicat pe cei după 1989 sa facă același lucru ca și înainte dacă erau atât de buni? Nu cred în boicotul SUA și URSS. Nu cred ca eram la nivelul la care sa "deranjam" dpdv economic sau politic. Și atunci mă gândesc dacă erau și alte înțelegeri între state și era mai mult troc decât vânzare? Sau făceam afaceri cu tari și persoane cu care nimeni nu vroia sa aibă de a face? Sau și faptul ca după 1989 toate centralele de stat - cu sau fără "grade" din ministere care făceau de fapt toate operațiunile de import export ale României s-au desființat și șefii de fabrica nu aveau în special conexiunile si legăturile cu lumea și deasemenea le lipseau abilitatile de vânzare și promovare? Sau de ce nu ne-au năpădit agenții și firmele de brokeraj sa cumpere ieftin de la noi ca sa vând scump pentru ca noi nu știm sa o facem?
      • Like 3
    • @ Sorin Constantin
      Dorin check icon
      Se pare că a fost extrem de bun detergentul cu care ai fost spălat pe creier de Ceașcă și haita lui de comuniști analfabeți ,de faci asemenea afirmații aberante luate parcă din tezele ,Preaiubitului conducător ,
      • Like 2
    • @ Sorin Constantin
      Delia MC Delia MC check icon
      În comerț dictează un lucru simplu: prețul scăzut și calitatea sunt stimulate de concurență.
      În trecut exista CAER, în care țările socialiste făceau schimburi "reciproc avantajoase". Era însă o piață preferențială. Însă pe piața internațională se schimbă treaba: primează principiul eficienței. Iar ale noastre produse NU erau competente pe o piață concurențială. Tehnologia era depășită, energofagă, pe stil rusesc așa încât prețul REAL era mare. Nu aveau nici o șansă pe o piață unde regula e cel mai bun câștigă. În " socialism " se plimbă banii de colo dincolo și o producție ineficientă era ccompensată cu bani aduși din altă parte. Nu și în capitalism: produci ieftin și bine ai clienți, nu, ți-i ia concurența.Nu vine nimeni să-ți compenseze pierderile. Așa că ești obligat să evoluezi și să găsești soluții. Dacă în disperare după devize pui preț de dumping ieși în mare pierdere că prețul de vânzare e mai mic decât cel de producție, cu totul aberant.
      Nu le stătea în gât, produsele agricole se vindeau bine.
      Nici produsele rusești nu se vindeau pe acea piață așa că URSS nici n-ar fi avut loc la masa tratativelor. Teoria dvs e falsă.
      • Like 3
    • @ Nume
      Trebuia sa fie ciubucul mai mare si un roman amarat nu avea loc pe piata. El nu prea avea aces.
      • Like 1
    • @ Dorin
      Sorin Burnete emite judecăți jignitoare pentru 80% din cetațenii României
      Disprețul față de înaintași nu se vede numai din strădania unor parlamentari dar și părinți sau chiar cadre universitare de a scoate studiul Istoriei ca materie din programa de învățământ. Chiar și unele cadre universitare care au învățat și au crescut în perioada comunistă aruncă cu noroi în cei care totuși am construit ceva. Este vorba de articolul publicat în articolul ˮAdevărul despre industria românească din momentul prăbușirii comunismului: o stare terifiantă de degradare și incapacitatea de a face față pieței libere ˮ de Sorin Burnete apărut în Republica .ro

      O idee a dlui Sorin Burnete spune .” Vedem și auzim deci, cum o parte însemnată a populației suspină după “marea industrie românească” creată de regimul comunist, distrusă chipurile de incompetența și cupiditatea celor care au condus țara după 1990.”

      Dragă domnule poate nu știi că nu este plânsă vechea industrie ci faptul că nu s-a încercat modernizarea ei. Ne plângem că a fost vândută până și industria de armament sau fabrica de tractoare Brașov. Produsele ambelor sun căutate de străini și tractoarele vechi U 650, stricate sunt luate si duse in tari din africa unde sunt recondiționate.

      Un domn ??? Dorin, are o opinie inspirată din articol incriminat care este lipsită de bun simț și scrisă cu grave greșeli gramaticale (probabil fiind mai tânăr nu a frecventat orele de limba română): ˮPăi cum să nu fie praf industria lui Ceașcă când ocupația principală a (,) oamenilor muncii ,era arsul gazului după lozinca (Timpul trece ,leafa merge) și ciordeala ordinară pe ideea ( Furăm și ne descurcăm). Nasol că acum au tupeul să se laude cu asta și dau vină pe alții că s-a dus la vale prealăudata industrie comunistă . ˮ

      I-am făcut următorul comentariu : ˮGreșit, industria nu a fost a lui “Ceașcă” cum zici tu. A fost a noastră care am construit-o, de multe ori din nimic si cu prețul vieții unora dintre noi. Eu vad ce efect are articolul acestui contribuitor, Sorin Burnete, probabil aparținând aceleiași rase de fii de foști nomenclaturiști sau beizadele comuniste, ca si Petre Roman ( și acesta a spus că industria României este un morman de fiare vechi). Nu sunt un nostalgic al acelor vremuri, și nici nu vreau să spun că era mai bine. Nu! Și eu ca mulți alții am dus-o rău, Totuși oamenii ce au lucrat atunci au făcut și lucruri bune, excepționale. Hai să vorbim de Casa Poporului. Toată lumea dorea să o dărâme. Acum se mândresc cu ea. Canalul Dunăre ̶ Marea Neagră. Am navigat până în port la Agigea pe canal și pe Dunăre via Sulina. De la 16 ore pe vechiul drum și maxim 6 ore pe canal este mare diferență.
      Barajele de pe toate râurile țării. Doar nu vrei să le dărâmi și pe acelea. Căci așa vedeți voi tinerii! Atunci când vedeți un vârstnic pe stradă sau intr-un mijloc de transport îl înjosiți : “stai ba moșule”, sau “stai fă babo” acasă că ai mâncat destui bani de la comuniști.

      Flota românească care mai are nave sub alte pavilioane si acum după ce a fost vândută, nu putea fi reparata de noii armatori. Pentru cultura ta să știi că o nava reparată și modernizată costă 50% din cât costă una noua de multe ori avand performante sporite față de ultima. Centrala de la Cernavodă ce îi faci? O arunci în aer? Minele pe care le-au închis cei de azi chiar dacă nemții si polonezii nu fac asa ceva te încântă? Pe mine nu. Și încă un răspuns pentru #Mada Mizeria din întreprinderi era a mea sau a ta? Erau echipe care se ocupau special de așa ceva și daca nu își făceau bine treaba nu îi trăgea nimeni la răspundere. Am avut ocazia să intru în secția de turbine a IMGB sau in secția cazane unde se construiau cazne pentru Cernavodă. Toată lumea trebuia să se încalțe cu niște cipici cum sunt cei medicinali pentru a intra în cazane, la fel ca cei ai doctorilor in operații. Acolo lucrau ați oameni cu alte concepții. ˮ la care îmi răspunde astfel: ˮSe pare că detergentul cu care ai fost spălat pe creier în vremea lui Ceașcă e foarte puternic dacă ai nostalgii după vremurile în care făceai foamea și frigul ,așa că nu are rost să mai discutăm. Din fericire reprezinți trecut ,un trecut plin de habarniști , mârlani și proști ajunși în funcții de conducere . ˮ Îmi pare rău pentru Dorin că a reușit să termine școala, poate a terminat și facultatea cu un astfel de limbaj. Vina nu este numai a lui ci și a profesorilor gen Sorin Burnete, un lider de opinie. În general toți profesorii vor astăzi salarii mari, dar vedeți care este performanța lor.
      https://www.ziarulluiipu.ro/2022/02/13/sorin-burnete-emite-judecati-jignitoare-pentru-80-din-cetatenii-romaniei/
      • Like 0
    • @ Ţeapă Vlad Popa
      Dorin check icon
      Ai tupeu și gâlgară de fost secretar de partid comunist de ții cu tot dinadinsul să ne lămurești ce bună industrie am avut dar au venit imperialiștii și aginturilii străinii ( de la Ceașcă citire) și au distrus tot, când era evident că totul a fost construit din ambiția unui semianalfabet fără nici un fundament economic.Trăiește în lumea ta de aur socialistă și lasă ne în pace cu nostalgisme aberante.Apropo Coreea de Nord are nevoie de oameni ca tine.Drum bun și cale bătută.
      • Like 4
    • @ Delia MC
      Dna țin sa va contrazic. Eu am lucrat într-un șantier naval de pe Dunăre. Am primit comanda la sfârșitul lui 1988 să construim două nave tip împingător de 3200 KW. Navele urmau să lucreze pe canalul Rin Main Dunăre. În 1989 august a fost gata primul și a plecat în cursă. Avea un profil zvelt, ușor și putere mare. Când au ajuns în Austria, la revizie (vama) au fost gratulați iar nemților nu le-a venit să creadă ca navele au fost făcute in Romania. Simple, puternice si delicate cu toate ca 3200 kw sunt ceva cam mult. Celelalte două le-am terminat prin 1993 pentu că nu au mai fost armatori sa le cumpere. Primul a fost luat de Statul roman la acea vreme.Deci și noi am avut lucruri bune dar hoții le-au furat. Șantierul de pe Dunăre unde s-au construit nu mai exista. A fost tăiat la fiare vechi.
      • Like 0
    • @ Ţeapă Vlad Popa
      Simion, tu ești?
      • Like 1
    • @ Delia MC
      Da, in comunism acele schimburi erau strict in favoarea Moscovei, romania a produs in pierdere si vandut cu pret mic catre Mama Rusie, cu o industrie construita artificial cu bani imprumutati si platiti prin sacrificat mancarea si caldura la oamenii cei mai simpli.
      Ma uit in Bucuresti si in anul 2022 oamenii au acelasi stil de viata: isi cumpara telefoane scumpe pe credit dar inutile si nu isi mai permit sa cumpere 2 legume si 3 fructe la fiecare masa. Comunismul nu-a murit.
      • Like 0
    • @ Ţeapă Vlad Popa
      Dl. Teapa, pai conform spuselor dumneavoastra industria romanesca era ultraperformanta deci romanul nu era chiar amarat asa cum il caracterizati! In plus, ipoteza ca romanul nu stia sa dea spaga/ciubuc ma face sa rad in hohote. Au trecut inca 30 de ani si deprinderea asta e inca adanc infipta in gena populatiei! Ziceati ca ati navigat pe CDMN? Ati fost curios sa aflati in ce an aceea investitie a fost capabila sa isi acopere costurile de exploatare? Nu vorbim de investitie! Pracatic, comunistii au excavat aproape acelasi volum ca la Suez pentru un trafic potential de sub 10% din cel al Suezului. Ziceati ca durat 6 ore si nu 16? Verificati cat dureaza ocolirea Africii!
      • Like 1
    • @ Sorin Constantin
      Parerea unui bosorog de 64 de ani-faimoasa a 10-cea flota comerciala a lumii,era /fuctiona de azi pe miine.Cu pise/motoare luate de pe alte nave de aceeasi clasa, cu improvizatii care deveneau regula...Intrebati oameni care au navigat inainte de 89-nu sint unul dintre ei, nu aveam aviz- intrebati oameni de la Sectia 4, daca aveti talent scriitoricesc, ati putea scrie o carte. Va doresc succes.
      • Like 0
    • @ Ţeapă Vlad Popa
      Esti singurul de pe aici care isi da dreptate lui insusi.
      • Like 0
    • @ Ţeapă Vlad Popa
      Daca erau asa de performante, cum de nu s-a mai gasit nici un cumparator?
      • Like 0
  • Nume check icon
    Nu exista așa ceva. Noi, dacii liberi care i-am învățat latina pe romani, poporul ales al lui D-zeu care am transformat Grădina Maicii Domnului într-o halda de gunoi, am fost cei mai tari în timpul comunismului. Industria noastră era multilateral dezvoltata și socialismul ne-a dus pe culmi înalte ale tehnologiei și inovației...
    P.S. Din pacate nu este un articol postat unde trebuie. Ar trebuie - din păcate nu se poate - sa fie listat pe paginile AUR-istilor, Sputnik, Antena 3 acolo unde demagogii politicii românești ne tot aburesc cu victoriile socialismului...
    • Like 8


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult