Adevărul despre industria românească din momentul prăbușirii comunismului: o stare terifiantă de degradare și incapacitatea de a face față pieței libere

Foto: Getty Images

Deunăzi, o pensionară din România făcea următoarea afirmație pe un post de televiziune: „Pensionarii de astăzi, condamnați să sufere de frig în case și să plătească facturi insuportabile la consumul de energie au creat marea industrie românească, pe care au dăruit-o (sic!) tinerelor generații în 1990... iar aceștia (din urmă) au distrus-o.” Vedem și auzim deci, cum o parte însemnată a populației suspină după „marea industrie românească” creată de regimul comunist, distrusă chipurile de incompetența și de cupiditatea celor care au condus țara după 1990. Din păcate însă, nu e vorba doar de un atașament emoțional la trecutul comunist, considerat glorios de cei care îl invocă invariabil ori de câte ori li se pare că actualmente lucrurile merg prost într-un domeniu sau altul. Mai grav este faptul că acest crez postulează, așa cum se poate ușor deduce din declarația citată mai devreme, existența unei legături cauzale dintre decesul sus-numitei industrii și condițiile de trai precare din prezent ale multor români, cu deosebire ale celor cu venituri relativ mici.

Cât de reală este această pretinsă cauzalitate, mereu clamată de cei care deplâng decesul industriei comuniste? Cât adevăr rezidă în convingerea destul de răspândită că industria dezvoltată de regimul comunist ar fi fost una performantă și de succes? A adus industrializarea comunistă României prosperitate, urmând de aici că sfârșitul ei ar fi condus la traiul mizerabil de astăzi al multor români? Disputele în jurul acestor chestiuni continuă să macine societatea românească actuală, post-comunismul fiind o perioadă tulbure, cu convulsii, confruntări, angoase, nostalgii, recriminări și multe alte simptome ale unei societăți incomplet vindecate. Articolul de față încearcă să răspundă la cele trei întrebări formulate mai devreme prin prisma experienței autorului, care a cunoscut industria comunistă din interior (1). 

Argumentele autorului merg invariabil în sens negativ: în primul rând, pretinsa cauzalitate este o percepție falsă, alimentată de propaganda exercitată de exponenții regimului comunist asupra unui popor lipsit de discernământ ca urmare a faptului că fusese menținut decenii de-a rândul, în mod deliberat, în stare de dezinformare; în al doilea rând, industria comunistă a fost una neperformantă și neeficientă deoarece a fost concepută și a funcționat, nu pe principii de piață, ci pe baza unor comandamente ideologice; în al treilea rând, industria comunistă nu a adus prosperitate, ci sărăcie prin faptul că a irosit resursele națiunii. Aspectele expuse în continuare sunt menite să compună o imagine mai detaliată și cât mai cuprinzătoare a neajunsurilor industriei comuniste.

În momentul prăbușirii regimului comunist industria română, ca întreaga economie de altfel, se găsea într-o stare terifiantă de degradare: producția se diminua continuu; întreprinderile se închideau deoarece nu mai produceau venituri, ci acumulau stocuri; milioane de foști angajați pendulau într-un marasm al tranziției, încercând să guste din voluptatea unei libertăți recent câștigate, dar cu care mulți nu prea știau ce să facă. Sectoarele și ramurile reprezentând „succesul industrial” al regimului, care înghițiseră investiții uriașe timp de decenii, precum oțelul, automobilele, agregatele industriale etc. nu mai puteau, cu puține excepții, exporta nimic pentru că toate piețele externe fuseseră pierdute, iar pe piața internă nu exista cerere ca urmare a eliminării subvențiilor.

Realitatea anilor 1990 a relevat faptul că industrializarea comunistă produsese un sinistru economic grație ignorării inepte a legilor economice, cu deosebire a legilor pieței, dar mai cu seamă a realităților din economia românească și a lumii în general. Grandomania și propensiunea spre minciună nu au fost însă proprii doar liderilor regimului, ci s-au propagat în toate sferele societății, contaminându-i pe conducătorii de la toate nivelele.

Deciziile erau adesea lipsite de sens, uneori absurde sau chiar stupide, subminând însăși bazele funcționării sistemului, producând pierderi imense economiei și condamnând populația la lipsuri materiale și suferințe de tot felul. (2)

Obstinația regimului comunist în a atinge obiectivul himeric al independenței economice, în contextul în care economia lumii se afla deja în plin avânt al globalizării a indus în corpul economic o scleroză sistemică, producând în ultimă instanță un blocaj cvasitotal. Evident, nu era de așteptat ca acest nefericit rezultat să fie asumat de către cei care l-au produs. În loc de a-și pune cenușă în cap, exponenții regimului defunct au găsit o cale mult mai eficace de a se disculpa: manipularea prin diversiune și minciună. Spre a abate atenția publicului larg de la consecințele pernicioase ale politicii regimului comunist, autorii dezastrului economic au aruncat anatema asupra noilor guvernanți. Mesajul era pe cât de insidios, pe atât de neechivoc: industria comunistă a fost excelentă, admirabilă, dar au distrus-o cei care au luat puterea după 1990 prin delapidare, înșelăciune, bancrută frauduloasă,... într-un cuvânt, prin furt sistematic. În mod curios și oarecum paradoxal, acest neadevăr, susținut cu fariseism de către profitorii fostului regim comunist, a avut impact asupra publicului larg, reușind să-i convingă pe mulți români că prăbușirea producției industriale și închiderea întreprinderilor după 1990 nu se datorau unor cauze interne, ci erau rezultatul unor acțiuni criminale, deliberate. Două categorii de persoane erau în principal incriminate: prima era tagma gulerelor albe din economia comunistă (directori și funcționari din întreprinderi, centrale industriale, ministere, alte instituții conexe etc.), care urmăreau, chipurile, să falimenteze întreprinderile spre a le recumpăra la prețuri derizorii; a doua categorie erau străinii, provenind preponderent din Europa occidentală și America de Nord, dar și din Orientul Mijlociu, care chipurile dădeau buzna în România cu același scop: să ne cumpere fabricile pe nimic. Faptul de ce românii au căzut atât de ușor victime acestei manipulări grosolane implică o discuție amplă, ce nu poate fi cuprinsă în articolul de față. Autorul o va trata probabil într-un articol viitor. 

În realitate, industria dezvoltată de regimul comunist nu a fost distrusă de nimeni după 1990, ci a sucombat pur și simplu datorită incapacității de a funcționa în regim de piață liberă. Renumita sintagmă „o grămadă de fier vechi”, care i-a ofensat pe mulți dintre artizanii sistemului industrial comunist, nu era o exagerare: la momentul 1990, tehnologia cu care operau fabricile românești era atât de veche, încât, cel puțin în anumite ramuri, trebuia înlocuită în proporție de sută la sută. De fapt, pe un plan mai larg, industria comunistă a făcut implozie nu doar ca urmare a dotării tehnologice precare, ci inclusiv prin acțiunea unor factori exogeni, dintre care trei au fost decisivi: 1) abandonarea sistemului constrângerii bugetare laxe, însemnând eliminarea acoperirii pierderilor prin subvenții guvernamentale; 2) liberalizarea pieței interne, prin care industriile autohtone au intrat în concurență directă cu cele din afară, situație căreia primele nu erau pregătite să-i facă față; 3) imposibilitatea exporturilor ca urmare a închiderii piețelor externe pentru majoritatea produselor românești.

Opțiunea reformării industriei românești după 1990 nu trebuie înțeleasă doar prin prisma reînnoirii tehnologice: multe industrii dezvoltate și susținute financiar de regimul comunist trebuiau, nu să fie reînnoite, ci să dispară cu totul deoarece nu produceau venit național, ci mai degrabă pierderi, dat fiind că România nu dispunea de nici un fel de atu-uri în domeniile respective. Chiar și ramurile industriale în care aveam avantaj comparativ în raport cu industriile occidentale în realitate s-au dovedit neperformante, nu pentru că modelul lui David Ricardo nu ar fi de actualitate, ci pentru că „specializarea” României nu ținea cont de realitatea economiei mondiale. În principiu, specializarea în baza avantajului comparativ este benefică doar dacă țările se specializează complet, adică renunță totalmente la producția bunului în care au dezavantaj comparativ, importându-l pentru consumul intern din țările partenere, acestea din urmă fiind la rândul lor specializate complet. În realitate, acest lucru nu se întâmplă din două motive principale: 1) nicio țară nu abandonează complet industriile mai puțin eficiente, din rațiuni politice, sociale și chiar culturale; 2) chiar dacă regula menționată mai devreme s-ar materializa, în competiția de pe piața unui anumit bun ar avea câștig de cauză țările ce dispun de abundență relativă în resursele folosite relativ intensiv pentru producerea lui. (3)

În realitate, problema specializării internaționale a României a fost tratată superficial de către toți conducătorii națiunii, atât de foștii lideri comuniști, cât și de cei care au preluat conducerea țării după 1990. Primii și-au propus, nici mai mult nici mai puțin decât să transforme România într-o autarhie, înțeleasă însă în sens pur mercantilist, adică să exportăm cât mai mult și să importăm cât mai puțin, dacă se poate, nimic. Exportul era declarat „prioritatea priorităților”, fiind dublat de o politică draconică de substituire a importurilor. Din perspectiva teoriei economice, această dualitate a politicii comerciale este un nonsens, pe care realitatea economică a anilor 1970-80 l-a sancționat de altfel, cu o asprime pe măsură. Nu e de mirare că ea a produs efectul opus, sistarea importurilor subminând tocmai producția pentru export, cronic dependentă de importuri. În unele cazuri, rezultatele au fost catastrofale. În industria auto bunăoară, cu deosebire în producția de autovehicule pentru transport, blocarea de către liderii regimului a importurilor de completare a condus literalmente la falimentul acestei industrii. Urmarea a fost închiderea tuturor piețelor externe, inclusiv (N.B.) a piețelor din CAER pentru autocamioanele și autoutilitarele românești (4).

Precaritatea sistemului industrial al României comuniste nu s-a datorat doar unei specializări defectuoase, așa cum am subliniat mai devreme, ci a fost esențialmente și fatalmente rezultatul industrializării forțate, inițiate în anii 1950 și susținute timp de decenii cu un avânt demn de o cauză mai bună. Spre deosebire însă de liderii din alte țări care au urmat aceeași cale (5), conducătorii români au jucat exclusiv cartea ideologiei, ignorând complet principiile și teoriile economice. Astfel, industrializarea în România nu a avut la bază criteriile utilității și eficienței, ci o serie de devize populiste precum cea a „amplasării raționale a forțelor de producție pe întreg cuprinsul țării”, având ca obiectiv strategic transformarea accelerată a României din țară eminamente agrară în țară industrială. Construirea de fabrici în toate localitățile mărunte (transformate „peste noapte” din comune în orașe) era menită să-i metamorfozeze pe locuitorii comunelor, în marea lor majoritate țărani, în lucrători industriali. Prin aceasta trebuia atins și un alt obiectiv, tot ideologic pentru că sub aspect economic era un nonsens, și anume ca în România să nu existe șomeri... Drept urmare, întreprinderile s-au „umplut” treptat cu personal superfluu, constând din muncitori necalificați sau slab calificați, provenind preponderent de la muncile câmpului și creșterea vitelor. Corolarul a fost extrem de păgubitor: o parte însemnată din personalul întreprinderilor era format din oameni care nu lucrau (fie pentru că nu aveau ce, fie pentru că erau slab pregătiți profesional), dar aveau statut de angajați și primeau salarii, inclusiv premii.

La degradarea potențialului industrial a contribuit în mod decisiv iraționalitatea alocării investițiilor. Și sub acest aspect, statul comunist a dat dovadă de miopie, dirijând grosul investițiilor spre ramurile și specializările lipsite de perspective (producția de autobasculante grele, buldozere, alte mașini grele, echipamente și agregate industriale etc.). Prin contrast, ramurile care încă puteau exporta, având acces pe piețele occidentale, precum țesăturile, confecțiile textile, articolele de încălțăminte etc. nu primeau aproape nimic, fiind nevoite să opereze cu utilaje vechi de zeci de ani, unele datând din prima jumătate a secolului XX (6). În realitate, aparatul industrial al României funcționa la limita de avarie: industriile care înghițeau grosul investițiilor erau nu doar mari consumatori de materii prime și energie, în mare parte importate, ci și dușmani ai mediului înconjurător; în schimb, ramurile menite să satisfacă foamea de valută a regimului și să mențină sistemul în funcțiune erau văduvite de orice efort investițional.

În sfârșit, o plagă serioasă pe întreprinderile românești au fost sustragerile, care, în contextul penuriei generale din economie au proliferat, devenind sport național, sub lozinca „de unde muncești, de acolo trăiești”. În anii 1980, fenomenul a luat o amploare incredibilă: pe lângă furturile mărunte, practicate fără excepție de toți angajații în scop de supraviețuire dat fiind că în magazine nu se găsea nimic, în unele întreprinderi operau adevărate rețele mafiote, care sustrăgeau cantități mari de produse spre a le comercializa pe piața neagră (7). Investitorii străini care au venit în România după 1990 au fost uneori stupefiați să constate ce pierderi serioase înregistrau întreprinderile ca urmare a sustragerilor. La fel de adevărat este însă că sustragerile au contrabalansat penuria generală de pe piață, permițând oamenilor să obțină „la negru”, adică „pe sub mână” sau „pe sub tejghea” produsele absolut necesare precum alimentele, îmbrăcămintea, încălțămintea, carburanții, cafeaua, medicamentele etc. Altminteri, greutățile traiului de zi cu zi ar fi fost imposibil de suportat.

O plagă serioasă pe întreprinderile românești au fost sustragerile, care, în contextul penuriei generale din economie au proliferat, devenind sport național, sub lozinca „de unde muncești, de acolo trăiești”. În anii 1980, fenomenul a luat o amploare incredibilă: pe lângă furturile mărunte, practicate fără excepție de toți angajații în scop de supraviețuire dat fiind că în magazine nu se găsea nimic, în unele întreprinderi operau adevărate rețele mafiote, care sustrăgeau cantități mari de produse spre a le comercializa pe piața neagră.

În pofida neajunsurilor arătate, pentru liderii comuniști industria a fost „floare la butonieră”, fiind mereu invocată ca o mare realizare a socialismului, descrisă în literatură și cinematografie și proslăvită în cântece patriotice ca pe un trofeu al muncii asidue și sârguinței nemăsurate a poporului. Vizavi de perseverența cu care liderii comuniști lăudau neîncetat pretinsele performanțe și nenumăratele binefaceri ale industriei și în general ale dezvoltării industriale a României, o întrebare se impune de la sine: dacă aparatul industrial funcționa „ca uns”, contribuind substanțial la bunăstarea românilor, așa cum pretindeau apologeții regimului, de ce era nevoie ca: 1) cifrele de plan să fie secrete; 2) raportările și dările de seamă privind producția să fie umflate iar uneori complet falsificate; 3) întreprinderile să fie luate cu asalt de armate de luft-inspectori și delegați ai autorităților, care îi molestau și-i amenințau pe lucrătorii din birouri (8)?

Nostalgicii industriei comuniste nu au oferit niciodată explicații pentru acest paradox.

O dată cu prăbușirea producției industriale imediat după 1990, ar fi fost de așteptat ca noii lideri să trateze cu înțelepciune și realism problema specializării internaționale a României, adică să opteze pentru o soluție viabilă, care să permită națiunii să treacă de la o autarhie ruinătoare, la o valorificare profitabilă a resurselor. La fel de adevărat este însă că acest tip de tranziție nu putea fi realizată rapid. Pe termen scurt, era stringentă menținerea economiei în funcțiune: veniturile din exporturi de bunuri și servicii trebuiau cu orice preț menținute sau chiar sporite spre a putea finanța importurile atât de necesare tuturor sectoarelor economice, inclusiv populației. Întrucât industria nu putea fi reformată decât prin influxuri masive de investiții străine (care în anii 1990 au ocolit sau evitat România), soluția „strategică” a specializării internaționale a fost una de compromis: România are avantaj comparativ în industriile care utilizează intensiv forța de muncă ieftină, perorau economiștii. Urma de aici, nici mai mult nici mai puțin, decât că noul regim nu avea altă opțiune decât să urmeze aceeași cale pe care o urmaseră predecesorii lor comuniști, adică exercitarea unei presiuni exacerbate asupra industriilor așa-zise ușoare, pentru care piețele occidentale nu fuseseră pierdute: tricotaje, țesături, confecții textile, încălțăminte etc. Acestea aveau un avantaj important: funcționau în regim de lohn, adică acel tip de cooperare industrială în care importatorul asigură întreaga bază materială a producției iar exportatorul oferă doar forța de muncă brută, prin asamblarea produsului finit. În realitate însă, lohnul s-a dovedit a fi o monedă cu două fețe: pe de o parte, întreprinderile au putut continua să funcționeze și astfel mii de locuri de muncă au fost salvate; pe de altă parte, industria românească a devenit și mai puternic dependentă de economiile occidentale. În plus, lohnul nu a adus României venituri din export și nici vreun alt beneficiu în afara salariilor modice plătite muncitorilor care efectuau asamblarea finală a produselor.

În concluzie, comunismul a lăsat în urmă un imens vacuum: industria s-a auto-pulverizat sub acțiunea distructivă a factorilor endogeni și exogeni, descriși mai devreme; agricultura, care fusese colectivizată tot forțat, în realitate era o ruină, oferind doar statistic o imagine virtuală, hrănită cu producții la hectar și zootehnice umflate; turismul, pe care regimul comunist l-a distrus prin măsuri aberante trăia din amintirile anilor 1970, când milioane de străini vizitau orașele, munții, litoralul și alte zone minunate ale României; după anul 1980, nu ne-a mai vizitat nimeni. Dintre toate neîmplinirile însă, eșecul industrial a fost de departe cel mai scump plătit de națiune deoarece industria înghițise vreme de decenii investiții fabuloase, evident în detrimentul altor sectoare considerate mai puțin importante. Miliarde de dolari au fost alocați construirii unor obiective industriale gigantice, care au sucombat aproape în totalitate după 1990, nefiind capabile să opereze pe piețe concurențiale, inclusiv pe piața internă, unde concurența a devenit de asemenea intensă. Sume enorme de bani au fost cheltuite pentru construirea de combinate chimice, majoritatea profilate pe produse de bază (acid sulfuric, sodă caustică etc.), care produceau cu un consum uriaș de resurse și afectau distructiv mediul înconjurător. Dar mai presus de toate, toți acești mastodonți industriali aveau, dincolo de sumele fabuloase cheltuite pentru construcția și întreținerea lor, o caracteristică comună: nu aduceau națiunii nici un fel de venituri, nici din export pentru că produsele lor nu puteau concura pe piețele externe, fiind prea scumpe din cauza costurilor relativ mari, nici de pe piața internă, deoarece, fiind slabe calitativ, se defectau rapid, beneficiarii fiind siliți să cheltuie sume importante pentru a le menține în funcțiune.

Pe scurt, industrializarea comunistă s-a soldat cu un eșec de proporții, costul fiind irosirea irațională și iresponsabilă a resurselor națiunii,... bani aruncați pe apa Sâmbetei. Măcar o parte din banii respectivi, care prin modul cum au fost cheltuiți au produs pierderi nete națiunii, ar fi fost mult mai înțelept să fie alocați pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale oamenilor, bunăoară pentru modernizarea rețelelor de termoficare și alimentare cu energie electrică a blocurilor din orașe, reînnoirea mijloacelor de transport, modernizarea căilor ferate și drumurilor, fluidizarea traficului rutier... Așadar, în 1990, românii au primit „în dar”, nu o industrie minunată, așa cum susțin cei care nu au reușit să devină imuni la manipulările și mistificările apologeților trecutului, ci o multitudine de mizerii: centrale de bloc învechite și cu randament slab, trenuri care circulă cu aceeași viteză cu care circulau în urmă cu un secol, drumuri pline de gropi, spitale și școli fără căldură și condiții sanitare normale etc. 

Milenarismul comunist le-a adus românilor un șir nesfârșit de necazuri: lipsiți de căi ferate moderne și autostrăzi, înfometați, ținuți în întuneric, posesori ai unor autoturisme cu care nu putea circula, împiedicați să călătorească în străinătate sau să primească străini în vizită, hăituiți permanent de fosta Securitate, mințiți de fosta nomenclatură de partid și suportând o mulțime de alte lipsuri și umilințe..., românii trăiau de fapt izolați de lumea civilizată, situație care evident i-a afectat mental și psihic pentru multă vreme. Asta explică, cel puțin în parte, de ce majoritatea oamenilor și-au pierdut răbdarea, aruncând vina pentru situația grea pe cei care ne conduc astăzi, unii ignorând complet trecutul. Din păcate, fără trecut nu există prezent și cu atât mai puțin viitor. 

Așadar, în 1990, românii au primit „în dar”, nu o industrie minunată, așa cum susțin cei care nu au reușit să devină imuni la manipulările și mistificările apologeților trecutului, ci o multitudine de mizerii: centrale de bloc învechite și cu randament slab, trenuri care circulă cu aceeași viteză cu care circulau în urmă cu un secol, drumuri pline de gropi, spitale și școli fără căldură și condiții sanitare normale etc.

1.  Înainte de 1990, subsemnatul am activat în 3 industrii: producția de autovehicule de transport, industria confecțiilor textile, respectiv industria alimentară. Am deținut în principal responsabilități pe linie de export-import.

2. Grandomania era aproape patologică: în anii 1980, un director al unei uzine auto s-a deplasat într-o țară necomunistă, unde a încheiat cu o firmă de acolo un contract pentru exportul de autotractoare de mare capacitate, de producție românească. La întoarcerea în țară, directorului în cauză i s-a comunicat de către specialiști că autovehiculele respective nu puteau fi produse în România deoarece valoarea importurilor de completare ar fi depășit însăși valoarea din contract a produsului finit. Cât privește minciuna, spre sfârșitul anilor 1980 ea devenise endemică, urbi et orbi. Rolul central în comedia minciunii generale îl jucau fostele centrale industriale, tampoane birocratice implantate între întreprinderi și ministere cu unicul scop de a exercita presiuni asupra primelor, obligându-le să raporteze realizări fictive, spre a corespunde cifrelor de plan fantasmagorice. Unele situații erau de-a dreptul ridicole, întreprinderile raportând producție de export vămuită (sic!), în condițiile în care produsele respective nici nu intraseră în fabricație. (n.a.)

3. Un exemplu ilustrativ este industria oțelului, în care Statele Unite de pildă, au dezavantaj comparativ în raport cu alte țări, inclusiv cu România. SUA nu au abandonat însă această industrie, din rațiuni ce țin inclusiv de apărarea națională; mai mult, timp de decenii au dus un veritabil război comercial împotriva țărilor exportatoare de oțel, inclusiv a exportatorilor români, spre a permite oțelarilor americani să-și conserve cotele din piața internă. România a ieșit destul de „șifonată” din această confruntare, fiind mereu supusă taxelor anti-dumping sau compensatorii, ceea ce însemna practic, anularea profitului din exportul de oțel, dacă nu cumva un rezultat net chiar mai grav. Dar chiar presupunând că importatorii americani nu ar fi recurs la proceduri anti-dumping, România nu ar fi putut rezista concurenței exercitate de exportatorii din fosta URSS, India, Australia și alte țări relativ abundente în materiile prime utilizate intensiv în producția de oțel (minereu de fier, cărbune etc.).

4.  În anii 1970-80, piețele țărilor din Orientului Mijlociu ofereau importante perspective exporturilor românești, inclusiv pentru industriile auto. Oportunitățile au fost însă irosite și piețele respective iremediabil pierdute din cauza politicii absurde de substituire a importurilor. Una din cele mai grave situații a cunoscut exportul de autocamioane și alte autoutilitare, contracte de export de mii de bucăți soldându-se cu un răsunător fiasco. Calitatea slabă a autovehiculelor românești i-a nemulțumit în asemenea grad pe clienții din țările importatoare, încât aceștia au refuzat să le mai cumpere, în ciuda prețului mai mic comparativ cu al produselor similare, comercializate pe aceleași piețe de producătorii occidentali tradiționali. Efectele asupra imaginii industriei auto românești au fost devastatoare. Liderii comuniști nu au înțeles însă nimic din aceste eșecuri, continuând să apese în continuare, cu același aplomb pedala substituirii importurilor. Într-un alt caz emblematic, producătorul francez de autoturisme Citroën a întrerupt la mijlocul anilor 1980 colaborarea cu guvernul de la București deoarece partea română din contractul de licență (licențiatul) nu a respectat prevederile contractuale, încercând să impună, peste voința firmei franceze (licențiatorul) înlocuirea unor piese și subansamble importate cu altele similare de producție românească, acestea din urmă nefiind agreate de licențiator deoarece erau sub standardele calitative prevăzute în tehnologia de fabricație. Mania grandorii a atins apogeul în a doua jumătate a anilor 1980, când liderii regimului au considerat că industria auto din România era capabilă să producă autovehicule grele de șantier (autobasculante, buldozere etc.) pentru ca, evident, să nu mai importăm astfel de bunuri. Rezultatul: întreprinderea care a produs asemenea mastodonți nu a reușit să vândă nicio bucată, autovehiculele respective fiind atât de slabe calitativ, încât nu puteau fi nici măcar menținute în funcțiune. Din păcate, nici această ultimă lecție, usturătoare financiar, nu a servit la nimic. Liderii comuniști, bolnavi de infatuare și ignoranță în materie economică au sărit în extrema cealaltă, cerând industriei române să conceapă și să producă un autoturism de mic litraj. Deznodământul a fost de-a dreptul rocambolesc. (n.a.)

5.  Țările Americii Latine, în special Brazilia și Argentina, au aplicat intensiv în primele decenii postbelice acest tip de politică economică pe baza teoriilor structuralismului economic, promovate de Raúl Prebisch și alți reputați economiști. După 1970, ea a fost însă abandonată deoarece rezultatele au fost dezamăgitoare. (n.a.)

6.  O deficiență majoră a exporturilor din aceste sectoare era calitatea proastă a țesăturilor, în special a celor din bumbac, manifestată prin numărul mare de defecte per metru pătrat de material. Dat fiind că țesăturile constituiau materie primă pentru producătorii de confecții textile, calitatea acestora din urmă, bunăoară a cămășilor și bluzelor din bumbac era la rândul ei afectată. Directorul unei țesătorii a solicitat aprobare pentru importul unei mașini de țesut care ar fi condus la creșterea productivității și reducerea sensibilă a numărului de defecte. Cererea i-a fost evident refuzată. Urmarea a fost că producătorii de cămăși și alte articole similare au fost nevoiți să producă exclusiv în regim de lohn. (n.a.)

7. În unele sectoare industriale, de pildă țesătoriile, rețelele de acest tip au sustras cantități fabuloase de produse finite în scop de îmbogățire personală. Procedeul era simplu: țesăturile bune erau declarate ca fiind defecte de către organele care exercitau „controlul de calitate”, după care ele ajungeau pe piața neagră. Întrucât produsele respective lipseau complet din magazine, cererea pentru ele era apreciabilă. (n.a.) 

8.  În ultimii ani înainte de 1989, situația devenise halucinantă: autoritățile statului au mers până acolo, încât au trimis și miliția (sic!) în fabrici în scop de supracontrol. Cu alte cuvinte, liderii paranoici ai regimului nu mai aveau încredere nici în controalele efectuate de alte instituții ale statului (de ex., băncile etc.). Inutil să mai subliniez că acești milițieni trimiși în control s-au comportat ca niște satrapi, fără pic de respect față de funcționarii din birouri. (n.a.)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp