Faceți liniște, că-i deranjați!

Foto: Inquam Photos / Octav Ganea

Războiul preşedintelui cu „ciuma roşie” se termină siropos, cu o nuntă în care duşmanii sfârşesc a împărţi aceleaşi aşternuturi boţite.

În mijlocul atâtor scenarii oculte am pierdut tâlcul poveştii ţesute fin de păpuşarii care ne-au furat ultimii şaptezeci de ani ai istoriei noastre. Preocupaţi să ne aruncăm în cap cu ghemotoace de hârtie (progresişti şi conservatori, corporatişti şi bugetari, rockeri şi manelişti, vaccinaţi şi habotnici), n-am înţeles că lupta ar trebui să fie între noi şi ei, descurcăreţii.

Revoluţia noastră neterminată ne-a lăsat pe cap cu aceiaşi actori de duzină care trăiau bine când Ceauşescu ne cerea să strângem cureaua. Ei sunt securiştii care îşi luau partea de dolari de la studenţii arabi, miliţienii care îşi umpleau portbagajul în piaţă de la ţăranii care nu puteau respecta mercurialul, secretarii de partid care se „învârteau” de-un apartament central şi mai mare, „ciripitorii” care-şi îngropau vecinii pentru o excursie în DDR, preoţii care visau la ierarhii şi doctorate în străinătate, analfabeţii care îşi înrămau diploma de bacalaureat luată în schimbul plaselor grele şi a vorbelor bune puse de la partid. 

O ţară învăţată să se descurce. O ţară în care „merge şi-aşa” e singura regulă. O ţară în care descurcăreţii meritau să conducă fiindcă sunt expresia cea mai profundă a spiritului nostru. Nu au fost niciodată capabili să ducă la bun sfârşit ceva, nici să lucreze ordonat şi organizat, dar au ştiut să se descurce, să iasă la liman. Fiindcă nu îţi trebuie nici şcoală, nici principii să reuşeşti în viaţă: îţi trebuie doar prieteni şi rude cărora să le fi făcut servicii şi care, la rândul lor, să-ţi fie îndatoraţi. O nomenclatură a descurcăreţilor, informală, pragmatică, incultă, dar avută, o nomenclatură ocultă.

De treizeci de ani, aceiaşi descurcăreţi îşi împart funcţii şi bugete. La putere sau în opoziţie, au cam toţi acelaşi ADN şmecheresc. Au avut nevoie de câţiva ani să se infiltreze în toate partidele, la stânga şi dreapta: se mai ceartă între ei, unii se mai dezic de „familie”, pentru a o regăsi după ce văd că, fără ai lor, nu sunt în stare de nimic.

României nu-i plac dictatorii: n-au haz şi nici n-au cu cine să se certe. României îi plac descurcăreţii care îi vând iluzii, palavragiii care o seduc până la urne şi pe urmă o abandoneazã la margine de Europă. României îi plac cei care îi promit cã va fi ceea ce nu a fost niciodată. Câteodată, României înşelate îi plac cei care nu sunt ca ai ei.

Ne-a luat treizeci de ani să vedem că evoluăm în cerc, ne întoarcem, dezamăgiţi, acolo de unde am pornit de mână cu vreun salvator.

De la zâmbetul patern al lui Iliescu, am ajuns la rictusul înfumurat al lui Iohannis. După treizeci de ani nici nu mai merităm să arate că le pasă de noi. Merităm sã murim aşteptând un loc la ATI fiindcă am îndrăznit să le stricăm vacanţele. Merităm să ni se livreze gogoaşa „România educată”. Copiii noştri îl merită pe Cîmpeanu.

Trebuie să fii francez şi filosof ca Sartre să-ţi imaginezi că fiecare om, înainte de a se duce, îşi vede înaintea ochilor întreaga viaţă şi îl apucă greaţa. Descurcăreţii noştri sunt scârbiţi în fiecare zi de noi. Sunt scârbiţi că îi deranjãm din plimbările la piramide, că nu le lăsăm odraselele şi amantele să se bucure de salariul de la stat, că ne pasă de păduri, că „vrem o ţară ca afară”. După treizeci de ani, îi îngreţoşăm cu totul. Greaţa lor e atât de mare, încât nici nu mai are rost să o ascundă.

Ne putem descurca odată, la rândul nostru, şi scăpăm de ei sau ne pregătim bocceluţa și plecăm din țară?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp