Foto: Guliver/Getty Images
Când am mers la Epictalk cineva a sugerat mamelor să-și ia un weekend liber și să plece din oraș să se deconecteze. Am luat în serios ideea pentru că îmi suna foarte bine și după aranjamentele necesare, am plecat la prietena mea de la Iași, Ioana, într-o escapadă de weekend. Experiența a fost fantastică! Atâtea lucruri importante pentru mine condensate într-un weekend: taclale cu o prietenă veche, vizite la muzee, plimbat în natură, un concert excelent, mâncare delicioasă.
Când mă întorc în București, nu trece mult și, în loc să mă simt revigorată după această călătorie savuroasă, mă apucă o stare generală foarte proastă. Oboseală, greață, stări de vomă, imposibilitate de a mânca, zăcut la pat. Da, știu, parte din reacție poate fi pusă numai pe seama Bucureștiului în sine care a devenit aproape intolerabil în ultima perioadă. Însă nu orașul era problema mea.
Toată treaba durează vreo două săptămâni în care mi-am făcut analize peste analize și nu am găsit nici o problemă de ordin fizic. Și atunci încep să iau în calcul că este o problemă de natură emoțională. Spre această concluzie îmi indica și faptul că mă lua greața mai cu seamă când primeam un mail de la serviciu sau „trebuia” să fac ceva. Iar starea dispărea cu totul atunci când făceam ceva cu plăcere, cum era să ascult muzică sau să urmăresc un film, când vorbeam cu cineva drag.
Așa că mă pun pe întrebări. Am o viață fantastică. Am o familie de vis, o relație minunată cu partenerul meu de viață, ador oamenii cu care interacționez, ador ceea ce fac, îmi iubesc țara și viața cu totul și mă consider cea mai norocoasă creatură! Cum aș putea să fiu depresivă? Nu prea are sens!
După ceva vreme de gândit și răzgândit, am descoperit ce dădea cu virgulă: propria-mi viziune despre iubire. Iubirea este baza a tot ce e în viața mea. Din iubire fac tot ceea ce fac. Însă când mă gândesc la iubire, poziția mea este mereu a celui/celei care oferă, care se dă peste cap, care se luptă cu toate morile de vânt încercând să fie mereu acolo pentru alții și să schimbe lumea într-un loc mai bun. Aici e virgula.
Am nevoie să învăț că iubirea e și ceea ce primești, că toate responsabilitățile lumii nu sunt doar pe umerii mei, că ele se pot împărți cu alții. Iar că uneori, merit o pauză. Tot din iubire. Iubire de mine.
Pentru a întreține această viață, am turnat atât de mult timp și energie, încât nu a mai rămas sau nu mi-am mai lăsat mai bine zis – nimic mie. Și cât de fantastică poate fi o viață goală de plăcere și savoare? Da, e ok să reciclezi, să ieși la proteste, să fii un om decent într-o țară ce se afundă în degradare și un părinte care-și dorește să fie tot timpul mai bun etc…dar dincolo de toate astea, totul pornește de la a fi bun cu tine. De la a îți acorda ție primul iubirea. Iar asta e ceva ce aveam nevoie să-mi amintesc. Sau să învăț de la 0.
Weekendul la prietena mea a fost picătura care a declanșat ruperea barajului. Contrastul de care am avut nevoie ca să înțeleg că nu mai pot continua așa, că e urgent să fac o schimbare.
Însă de unde să încep? Primul lucru la care m-am gândit a fost că ar trebui să renunț la ceva și am trecut în revistă mental, în ordine descrescătoare a importanței, feliile care-mi compun viața: familia, cariera, sănătatea, dezvoltarea personală unde intră facultatea, cursuri, evenimente, cititul, documentatul etc etc.
M-a surprins lista. Pentru că din ea lipsesc câteva lucruri și ele esențiale: bucuria și savoarea. Cu excepția vizitei la prietena mea, cred că au trecut ani de când nu am mai făcut ceva doar pentru mine, pentru sufletul meu. Fără să vreau să devin mai bună, să schimb ceva sau să mă lupt cu ceva.
Ceva care să mă bucure, să mă încânte, să mă hrănească. Ceva e cu siguranță greșit aici.
Iar o lecție importantă mi-am însușit-o în perioada în care nu m-am putut ridica din pat. Uite cum viața mea nu s-a prăbușit iar pământul nu s-a oprit în loc atunci când eu mi-am dat deoparte toate responsabilitățile și m-am concentrat pe a mă reface. Foarte interesant. Ce ar fi dacă aș face un pic de așa ceva în viața mea de zi cu zi? Sunt sigură că nu s-ar întâmpla nici o catastrofă, ba mai mult, m-aș hrăni sufletește și pe mine, eu care hrănesc la rândul meu pe atâția și care mi-am luat toate responsabilitățile astea pe cap din proprie-mi inițiativă.
Acesta a fost punctul de plecare. Mi-am propus să fac în fiecare zi ceva care îmi place, să zic nu, să nu mai fiu eroina care se dă peste cap. E tare greu. După 36 de ani în care pentru mine iubirea a însemnat aproape doar ce am eu de oferit, acum trebuie să mă învăț că iubirea e și ceea ce primești. Iar cea mai importantă e cea în care tu primești de la tine acest lucru.
Am decis să iau o pauză de o lună de la orice responsabilități pe care le pot amâna sau suspenda, iar în acest timp voi asculta muzică până îmi vor ieși note muzicale prin toți porii, voi viziona animații la care voi râde cu gura până la urechi și îmi voi aminti că eu sunt baza propriei mele vieți și mie am nevoie să-mi acord cea mai mare atenție.
Cu pași mici, sunt convinsă că voi ajunge la performanța de a avea această viață nouă a mea și de a mă și bucura de ea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Da,toti trag de noi sa facem, sa dregem , sa ne facem datoria.Dar oare chiar simt ce e in sufletul nostru ?
Va doresc sa va gasiti o carte buna care sa va unga pe suflet ( daca a-ti citit-o mai cititi-o o data ), va doresc sa aveti o melodie preferata ( si sa vreti sa o ascultati la nesfarsit ) va doresc sa va bucurati de soare, de flori , de iarna, de animalute de companie ( daca aveti ), de un film preferat, va doresc sa plangeti pana nu mai puteti ca sa puteti fii atat de fericita incat sa simtit ca zburati, va doresc sa aveti experiente de viata atat de frumoase incat oricum ar fii viata dupa ele sa vreti sa mai traiti o data , si ...va doresc "destul".
Semnat: cineva care a trecut prin ce treceti d-v.