Ȋn Romȃnia, festivismul e ȋntunericul catifelat pe care edilii și guvernanții ȋl coboară domol asupra ochilor maselor pentru a-și masca nerealizările și incompetența.
Festivismul, cu cortegiul aferent de ceremonialuri și ritualuri, e ombilical legat de coloniile ȋnaripate de funcționari tăvăliți prin peltele patriotice, morală creștină și, cu voia dumneavoastră, un delicat sentiment de slugărnicie pentru potentații zilei (ȋntre acestea, una sigur e autentică), care ghidează banul public ȋnspre evenimente de mare ȋncărcătură emoțională la care, ȋnsă, nu prea se emoționează nimeni și, ȋn schimb, se plictisesc cam toți, ȋn frunte cu promotorii evenimentelor.
O ȋntrebare ȋncolțește, retoric, aproape la fiecare sindrofie pe ban publici, cum sunt cele dedicate Centenarului Marii Uniri: chiar e necesară? Pentru că, de regulă, organizarea și desfășurarea ei lasă o impresie dezolantă, dar acută, de amatorism, heirupism, fudulie nejustificată și penibil. Emană un aer caterincos. De bȃlci ȋncropit pe fugă. La mișto.
Asemenea ȋncropeli artistice, cu meniu sărbătoresc național-patriotic, pot costa la fel de bine 100 sau 50.000 de lei. Asta ȋnseamnă, de fapt, că tu ai da maximum 100 de lei pe o mascaradă de soiul ăsta, iar ei vor plăti minimum 50.000 de lei. Banul jos.
Oficialitățile citesc adesea ȋn premieră de pe foaia pusă ȋn față, parte din ele nici nu ascund că n-au deloc chef să se afle acolo, dar nu au de ales, iar dacă te numeri printre participanți, descoperi inevitabilul, că evenimentul este, ȋn mod previzibil, o măscăreală și o pierdere inutilă de timp. Și de bani.
Asculți poezii depășite, niște neni obositori vorbesc monoton despre Bălcescu și revoluția pașoptistă sau despre Burebista și Carol I, tăntici cu sarmale-n cap mulțumesc cu glas mieros, dar prețios, pentru „excepționala organizare a frumosului eveniment” reprezentantului primăriei care, la rȃndul său, va glăsui poticnit despre ȋnaintașii care au stropit cu sȃngele lor brazdele strămoșești, șapte călușari fac dup-aia hop-țop pe o scenă mititică, urmat de un moment coregrafic susținut de cinci elevi de la școala primară nr. 3.
La final, o semicunoscută rapsoadă a cȃntecelului popular chițăie-n ritm de playback unu-două hituri de pe vremea lui Horea, Cloșca & Crișan ȋn care Gheorghe pleca la oaste și-l măcina dorul de mȃndra ce-l aștepta vrednică și cuminte pe prispă fiindcă nu exista Tinder și… gata!
Ȋn acest context se petrece unica emoție veritabilă pe care o stoarce de la tine evenimentul, anume cȃnd un jurnalist incomod află, cine știe cum, cȃt a costat paranghelia: atunci, din senin, ȋți tresar măruntaiele. Poftim, cȃt? ȋntrebi nedumerit. Stai așa, au venit Rolling Stones? Michael Flatley cu “Lord of the Dance”? Trupa de balet de la Teatrul Balșoi? Filarmonica din New York? Paul McCartney?
Cu banii cheltuiți, Paul McCartney ar putea, ce-i drept, să cȃnte ȋn deschiderea minirecitalului duamnei cȃntecelului popular. El sau Roger Waters. Sau amȃndoi, ȋn duet.
Dacă e de acord venerabila duamnă, bineȋnțeles.
Oricum ai da-o, aproape totul la asemenea manifestări e fals și tern, enervant și insuportabil, o batjocură pe bani mulți constȃnd ȋn molestarea emoțională a unui trecut și a unor simboluri care, alăturate climatului moral al zilei de azi, certifică calitatea de epigoni ai lui Ionesco a numeroși organizatori și oratori, chiar dacă talentul lor e involuntar, demersurile lor sunt lamentabile, iar imaginea publică pe care tȃnjesc să o promoveze e congruentă cu realitatea statului paralel pe care ȋl denunță.
Și?
Festivismul e modul romȃnesc de a ascunde mizeria și corupția sub cocarde tricolore, baloane, dansuri populare și formații cu lăutari ori prin invocarea magică a numelui bravului domnitor Ștefan cel Mare. Și Sfȃnt.
Logica sfidării ȋși va urma cursul firesc, rinocerii puterii vor dănțui mai departe, pe sunet gingaș ca de manele, ȋn sălile de bal unde valorile naționale ȋncrustrate pe porțelanuri fine sunt zdrobite ȋn cinstea preamăririi lor. Nonșalanța nesimțirii afișate, rudimentarismul cunoștințelor de istorie al celor care, prin astfel de evenimente, țintesc, chipurile, să țină trează memoria poporului, heirupismul, strident și atroce, care merge mȃnă ȋn mȃnă cu desconsiderarea cetățeanului, socotit un prostălău ușor de dus de nas (și cam e), transcend timpul autohton într-o multiplicitate de prefaceri perpetue, contribuind la perisabilitatea legăturii ancestrale a romȃnului cu trecutul, dar și cu viitorul său – prezentul fiind deja cum este.
Festivismul e o boală ȋn Romȃnia. O poți numi boala make-up-ului. E fardul grosolan și vulgar de pe chipul unui popor sărăcit și umilit, dar cu o genă pițiponcească nealterată ȋn fibra sa lăuntrică. Festivismul e modul romȃnesc de a ascunde mizeria și corupția sub cocarde tricolore, baloane, dansuri populare și formații cu lăutari ori prin invocarea magică a numelui bravului domnitor Ștefan cel Mare. Și Sfȃnt. Obligatoriu și Sfȃnt. Pentru că a ctitorit zeci de biserici. Cȃte una pentru fiecare bătălie purtată ȋmpotriva necredincioșilor. La fel cum facem noi, urmașii marelui Ștefan. Nu mai ducem lupte cu dușmanii (dușmanii, mai recent, suntem chiar noi), dar old habits die hard, așa că meteahna ȋnălțării bisericilor nu am abandonat-o și, de fiecare dată cȃnd mai repurtăm o victorie ȋmpotriva democrației, mulțumim bunului Dumnezeu pentru ȋnțelepciunea Sa zidind ȋncă o biserică. Iar la trei biserici predate la cheie, mai renovăm fațada unui spital, mai dotăm școala primară a unei comune cu zece calculatoare, mai asfaltăm un trotuar, mai reparăm un podeț, mai vopsim numele eroilor morți acum o sută de ani și ȋnscrise pe un monument rămas ȋn paragină. Ocazii pe care, firește, nu vom scăpa prilejul să le comemorăm/sărbătorim romȃnește. Cu fanfară. Discursuri calpe. Și zurgălăi. Atȃrnați cu ștaif de tichia de mărgăritar a șmenarilor care dirijează festivitățile.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.