Fie ca 2025 să fie anul în care să putem fi, în fiecare zi, cea mai bună versiune a noastră posibilă în momentul respectiv!

Foto: Irina Naoumova / Alamy / Alamy / Profimedia

La sfȃrşit de an, mă adresez tuturor celor ce mi-au urmărit scrierile, făcȃndu-le urări de sănătate fizică şi stare de bine psihologic. Şi, dincolo de aceste lucruri, pe care le doresc tuturor, îndrăznesc să mai fac şi unele urări specifice, celor care s-au regăsit, în mai mare sau mai mică măsură, în unele din situaţiile pe care, de-a lungul timpului, le-am descris în articolele mele.

Celor care se simt invadați de cererile prea numeroase sau prea împovărătoare ale celor din jur le urez să găsească curajul de a spune „nu” şi de a stabili limite sănătoase în relaţiile lor interumane, şi le mai urez să înţeleagă că este în regulă să faci pentru alţii acele lucruri pe care le doreşti tu şi nu acelea despre care „se aşteaptă să le faci”.

Celor care se tem de cei din jur, se simt mereu judecați şi se retrag pentru că li se pare prea greu de suportat asta, le urez să poată să vadă că aceste temeri sunt în mare măsură propria lor creație şi că adoptând un comportament de evitare nu fac altceva decȃt să îşi refuze o mulţime de lucruri bune pe care li le poate oferi viaţa.

Perfecţioniştilor le urez să ajungă să înveţe că viaţa merge înainte şi atunci cȃnd ai greşit, şi că greşelile nu sunt atȃt de grave cȃt li se pare lor că ar fi. Le doresc un an în care să se poată bucura de ce au realizat fără a se gȃndi mereu că ar fi putut face şi mai bine şi fără a-si imagina că cei din jur îi vor ostraciza dacă uneori ceea ce fac nu este chiar perfect.

Celor care au, ca şi mine, un diagnostic de ADHD, le urez să înveţe să îşi compenseze mai bine lipsurile dar mai ales să înveţe să folosească darul de energie şi creativitate adus de ADHD, şi să depăşească nemulţumirea de sine legată de a uita prea mult sau a întȃrzia prea des. Le-aş face cadou şi o agendă pentru a nota ce au de reţinut, în loc să se războiască cu propria memorie, uneori deficitară, dar în care să-si scrie şi ideile minunate care probabil le vor trece prin minte.

Celor care se luptă cu prea mult stres în viaţă le urez să înteleagă că mai întȃi ar trebui să aibă grijă de ei înşişi: să se odihnească suficient, să facă un pic de exerciţii fizice, să încerce să mănânce dacă nu mai sănătos măcar la orele de masă, în loc de a „ronțăi” ceva cu ochii în ecranul laptopului, pentru că doar pe baza unui corp şi a unei minți odihnite se poate face faţă unei încărcări mai mari decȃt de obicei.

Acelor părinţi care îşi „storcesc” efectiv copiii (tineri adulţi de fapt) le urez să înţeleagă că nevoia lor de control nu este dragoste faţă de copil, ci un mod de a-şi masca propria nefericire, teamă sau neputinţă, şi să găsească înţelepciunea de a-şi rezolva propriile probleme, de a-şi construi propria viaţă altfel decât una bazată pe obiceiul de a avea copilul mereu „la ordine” de cȃte ori nu se simt ei bine, din varii motive.

Tinerilor adulţi cu părinţi invazivi le urez să poată lăsa deoparte teama difuză legată de a nu răspunde la cerinţele exagerate ale părinţilor şi a-şi îndrepta privirea şi energia spre ceea ce îşi doresc ei pentru ei înşişi, pentru a-şi construi o viaţă independentă şi bună.

Celor care se luptă cu crize de furie, care uneori îi sperie pe ei înşişi iar alteori lovesc grav în cei apropiaţi, le urez să găsească răgazul de a-şi examina onest propriile sentimente şi de a identifica sursa furiei, înainte de a o lăsa să le întunece raţiunea, şi le mai urez să găsească acel echilibru care le-ar permite să poată spune pe nume problemei care e la baza furiei lor şi apoi să găsească o cale de rezolvare care să implice mai puţină suferinţă emoţională.

Celor care se luptă cu depresia le-aş ura să poată să îşi amintească de faptul că nu au fost întotdeauna aşa, că viaţa lor nu doar că a fost frumoasă cândva, dar poate deveni frumoasă şi în viitor, şi să nu se dea bătuți în lupta cu sentimentele negative sau nevoia de retragere în sine.

Celor care au obiceiul de a procrastina le urez să reuşească să se mobilizeze măcar pentru o sarcină pe care să o facă fără amȃnare şi apoi să poată să îşi amintească plăcerea resimţită cȃnd au rezolvat-o, în loc de a simţi veşnic vinovăţia legată de a fi „lăsat pe mȃine”.

Celor care trec prin divorţuri sau alt tip de separări le urez să găsească suficiente resurse pentru a merge mai departe, pas cu pas, pentru că viaţa poate deveni mai bună, chiar dacă pe moment lucrurile par să fie pline de spaime şi fără speranțe de viitor.

Celor care au trecut printr-un doliu le urez să poată privi lucrurile şi puţin filozofic, să poată duce durerea pierderii şi să reuşească să îşi facă o viaţă pe care cei dispăruţi le-ar plăcea să o privească, dacă ar putea.

Şi în final, nouă tuturor, ne fac o urare cu valabilitate universală: fie ca anul care vine să fie unul în care să putem fi, în fiecare zi, cea mai bună versiune a noastră posibilă în momentul respectiv!

Să avem cu toţii un 2025 bun! La mulţi ani!

Articol preluat de pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp