Vă amintiți de foile rupte cȃnd liniuțele paralele ale școlarului nu erau perfecte? Despre perfecţionismul orientat spre ceilalţi

Foto Getty Images

Am dedicat o serie de articole perfecţionismului, deoarece literatura de specialitate în domeniul psihologiei punctează din ce în ce mai frecvent faptul că perfecţionismul pare să fie o trăsătură transdiagnostică, ce se regăseşte într-o serie de probleme psihice (cum ar fi depresia, anxietatea, tulburările de alimentaţie), dar şi în mai multe tulburări de personalitate, fie ca element central fie ca trăsătură periferică ce accentuează celelalte manifestări. Perfecţionismul nu este o trăsătură monolitică; studiile au arătat că are diferite componente, fiecare manifestată într-un anumit grad şi avȃnd consecinţe specifice asupra stării de bine (sau de rău) psihologic al perfecţionistului.

În două articole anterioare am descris mai pe larg perfecţionismul orientat spre sine şi perfecţionismul prescris social; iată că a venit momentul să privim la perfecţionismul orientat spre ceilalţi. Acest tip de perfecţionism se referă la credinţa fundamentală că cei din jur ar trebui să fie perfecţi şi asociază un grad ridicat de critică la adresa celor care se abat de la aceste standarde extreme.

Stoeber [1] a studiat persoanele cu nivel ridicat de perfecţionism orientat spre ceilalţi şi a găsit că acestea au dificultăţi de angajare socială sau de stabilire a intimităţii; în plus sunt puţin interesate în a afla punctul de vedere al celor din jur sau a-i ajuta pe aceştia să îşi învingă dificultăţile sau să îşi atingă obiectivele. Astfel de perfecţionişti se pun mai degrabă în poziţii de dominare socială devenind persoane imposibil de mulţumit şi mereu într-o stare de superioritate faţă de ceilalţi.

Aceste trăsături sunt asociate cu grade ridicate de narcisism, machiavelism şi psihopatie (trăsături care sunt cuprinse, în psihologie, în ceea ce se numeşte „triada întunecată a personalităţii”); perfecționiștii orientaţi spre ceilalţi sunt în căutarea admiraţiei, se simt îndreptăţiţi să primească un tratament special, tind să îi exploateze pe cei din jur, să fie manipulativi, duri şi insensibili, totul în numele credinţei lor fundamentale că cei din jur ar trebui să răspundă unor cerinţe nerealist de ridicate şi că ar trebui aspru pedepsiţi dacă nu o fac. Aceste comportamente duc la antagonism social iar asta este punctul de start al unui cerc vicios: odată ce perfecţioniştii încep să fie supra-critici cu cei din jur, ei ajung să fie respinşi, în loc de a fi admiraţi. Perfecţioniştii îşi doresc admiraţie pentru standardele lor înalte dar – pentru că îi lovesc pe ceilalţi – ajung să fie evitaţi sau chiar detestaţi; asta îi face să devină şi mai intoleranţi, iar lucrurile se agravează de la o perioadă la alta.

Elementele de mai sus conturează un tablou al unei persoane care are o părere bună despre sine, dar puţină apreciere pentru cei din jur şi sunt de multe ori găsite sub numele de perfecţionism narcisic. Spre deosebire de alte forme de perfecţionism, acesta nu este asociat cu conștiinciozitatea, deci nu aduce perfecţionistului beneficiile rezultate din munca asiduă dedicată realizării unor scopuri.

Care sunt consecinţele perfecţionismului orientat spre ceilalţi?

Dacă se manifestă la părinţi, aceştia vor impune copilului să atingă standarde imposibile, şi vor fi mereu cu ochii pe „ce nu e perfect” (vă amintiţi de foile rupte cȃnd liniuţele paralele ale școlarului nu erau perfecte?). Copiii nu vor primi niciodată laude şi vor creşte cu o stimă de sine scăzută; de multe ori vor dezvolta celelalte două forme de perfecţionism, care le vor fi o sursă de suferinţă.

În cuplu perfecţioniştii orientaţi spre ceilalţi vor avea aşteptări nerealiste de la partener, nu vor fi niciodată mulţumiţi şi se vor feri de intimitate autentică; relaţia de cuplu va fi permanent tensionată iar partenerul poate deveni dependent, evitant, poate dezvolta depresie sau anxietate.

Ca şef un astfel de perfecţionist va fi o teroare pentru subordonaţi, îi va fi greu să mobilizeze o echipă pentru a depune eforturi într-un proiect comun, va fi izolat de nevoile subalternilor şi nu de puţine ori se va confrunta cu o fluctuaţie mare de personal, pentru că dincolo de nivelul salariului, oamenii îşi doresc de la un job şi o atmosferă bună.

Ca şi coleg, perfecţionistul orientat spre ceilalţi va fi acela care le vȃnează greşelile (dar nu le admite pe ale sale), se va izola de colectiv şi va colabora cu dificultate.

Nici în aria relaţiilor sociale în general acesta nu va funcţiona prea bine, pentru că nimic nu va fi pe placul lui; va fi perceput de ceilalţi ca fiind rece şi detaşat, şi de multe ori se va izola singur.

De unde vine însă acest tip de perfecţionism? De multe ori din experienţe negative din copilărie: neglijarea sau abuzul emoţional îl fac pe copil să imagineze o lume cu adulţi perfecţi, lume în care ar fi fericit. Pe de altă parte, orice greşeală a celor din jur îl va face să se teamă că în spate s-ar putea ascunde un nou abuz, aşa că se îndepărtează imediat de cei „imperfecţi”. Pȃnă la urmă acest tip de perfecţionism ascunde o suferinţă puternică a perfecţionistului, dar aceasta şi reverberează puternic şi asupra celor din jur.

Ce ar fi de făcut? Pentru cei din jur, odată ce identifică un astfel de perfecţionism, soluţia ar fi să îl ia „cu sare şi piper”. Să nu considere că orice critică este şi fundamentată şi să nu se simtă vinovaţi cȃnd o primesc. In plus este bine să nu se aştepte la laude. Dacă au făcut ceva bine, este cazul să îşi acorde laudele singuri sau să le accepte de la alte persoane, şi să înţeleagă că perfecţionistul pur şi simplu nu poate să le ofere.

În ceea ce îl priveşte pe perfecţionist, primul lucru ar fi să îşi descopere şi înţeleagă mecanismele şi sursa de unde au provenit. Ar fi apoi să accepte că modul acesta de a fi nu este calea spre fericire, ci spre suferinţă, şi în loc să tot caute oamenii perfecţi să se bucure de ceea ce au bun şi frumos oamenii reali din jurul său. Odată ce reuşeşte să coboare cȃt de cȃt standardele va descoperi că interacţiunea socială este mult mai armonioasă şi mai aducătoare de satisfacţii şi se va simţi mai în siguranţă între cei din jur în loc de a fi nefericit în izolare.

Stoeber, J. (2014). How other-oriented perfectionism differs from self-oriented and socially prescribed perfectionism. Journal of Psychopathology and Behavioral Assessment, 36(2), 329-338.

articol preluat de pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp