Fiecare zi de întârziere a lansării Sistemului Garanție-Returnare riscă să producă prejudicii care depășesc cu mult potențialele îmbunătățiri ale proceselor obținute prin amânare

Foto - Profimedia

Nu vom găsi în DEX și nici prin alte surse cuvântul jostenabilitate, deși – fără prea multă semiotică – îl vom găsi tot mai des în viața de zi cu zi a românilor, ca bun camarad al lui “Las’ca merge si așa”. Găsim în schimb în dicționare și mai peste tot în ultima vreme termenul "sustenabilitate", ce își are rădăcinile în cuvântul latin sustenere, care înseamnă a susține, a menține sau a îndura, ideea asociată cu acest cuvânt fiind capacitatea de a fi susținut sau menținut pe o perioadă lungă de timp fără a provoca epuizare sau daune. Bine, dar în definitiv și la urma urmei asta face și jostenabilitatea... și atunci de ce să le ții sus dacă și ținute jos își fac treaba?! Doar pentru că nu avem termenul în DEX și nici măcar nu îl putem traduce în engleză?! E de-al nostru și e viu, chiar dacă a trăit printre noi nenumit. În fapt, prin elementele sale constitutive ca manifestare și efect, opusul nonsustenabilitații din viața de zi cu zi a românului găsim a fi jostenabilitatea de mult prea multe ori, un modus vivendi compromisoriu. Sustenabilitatea la noi e încă poate prea des un pic prea sus, dar o găsim în DEX, și sună bine și în engleză, și de ce să nu o recunoaștem – sună și mai aspirațional cumva, dă bine, e subiectul zilei, dă prestanță… dar nu și performanță, în lipsă de substanță. 

Problema cea mare cu jostenabilitatea este aceea că progresul nu se poate construi prin jostenabilitate. Iar încremenirea în proiect, amânarea ieșirii din zona de confort spre performanță nu face decât să alimenteze jostenabilitatea, să amorțească dorința de progres, de evoluție spre o zi de mâine mai bună pentru toți. O zi de mâine în care România nu e placidă, iar improvizația și provizoratul nu este standardul de aur al generațiilor ce vin. O zi de mâine pentru care fiecare zi contează, și pentru care trebuie să spunem astăzi lucrurilor pe nume, oricât de inconfortabil ne poate fi. Și ne va fi, pentru că a nu ne fi înseamnă a ne complace în confortul iluzoriu al unei minime funcționalități, de multe ori și aceasta doar închipuită.

Deja de mai bine de două decenii despre colectarea separată a deșeurilor din ambalaje din România s-au tot spus vorbe – multe în vânt, altele în van – urmate de prea puține fapte bune cu efecte măsurabile în creșterea reala a nivelului de colectare a acestora, si acesta este un fapt necontestat de nimeni. În cele mai îngăduitoare statistici recunoscute chiar de autorități, ne învrednicim la un procent de cel mult 14%, în ciuda tuturor strădaniilor mai mici sau mai mari – dar neîndoielnic eșuate – ale unor suite de guverne din tot spectrul politic. În aceste peste două decenii la care am fost martori toți ne-am rezumat la constatarea și pe alocuri criticarea într-un soi de neputință implacabilă in fața realității jostenabilității îmbrățișate tacit an de an, de voie de nevoie, mandat de mandat, de la fiecare ministru al mediului la fiecare președinte de consiliu județean, primar, sau CEO de mari corporații cu obligații în zona răspunderii ce revenea in dreptul fiecăruia. Departe de orice proces de intenție, ne rămâne simpla constatare a unui sistem ineficace, incapabil a-și atinge obiectivele stabilite. 

Ineficace, pentru că acest sistem de colectate a deșeurilor din ambalaje poate avea resursele necesare și ar putea funcționa fără probleme, dar, din diferite motive pe care nu avem loc sa le discutăm aici, nu reușește să producă rezultatele dorite. Problema centrală în cazul ineficacității este lipsa de succes în îndeplinirea misiunii sau a obiectivului său principal, respectiv atingerea țintelor de colectare separată a deșeurilor din ambalaje asumate de România. Deși având la dispoziție mai toate resursele necesare, a lipsit până acum decizia politică asumată integral la nivelul întregului guvern, si nu doar a unui ministru al mediului, oricare ar fi fost el. Rezultatul neîntrebuințării in integralitate a privilegiului executiv, în conjuncție cu o legislație fragmentată și pe alocuri chiar în conflict cu ea însăși, a avut ca rezultat doar un lung șir de bune intenții încremenite în proiect. Ineficacitatea sistemului de colectare separată a deșeurilor din ambalaje plasează astăzi România pe un dezonorant loc în Europa, cu implicații negative pentru fiecare dintre noi.

Speranța intrării în normalitatea europeană – cel puțin în ceea ce privește colectarea deșeurile din ambalajele de băuturi – vine odată cu implementarea Sistemul de Garanție Returnare, cu eficacitate dovedită deja în majoritatea țărilor din UE, și care prin efectul noilor reglementări ale Comisiei Europene devine din bună practică, o normă. Conceput încă din 2018 și programat sa devină funcțional din 30 noiembrie 2023, Sistemul Garanție-Returnare pentru ambalajele din băuturi se naște greu, după deja 2 amânări necesare alinierii legislației cu voința industriei și resursele necesare ieșirii dintr-o stare de jostenabilitate pernicioasă, cu beneficii doar aparente și foarte fragile pentru industrie. 

Ca orice schimbare dramatică de sistem, și aceasta vine din partea administratorilor cu emoții derivate din complexitatea proiectului, unele costuri încă necuantificate și nu în ultimul rând riscurile atașate comportamentului acestor costuri. Sunt îngrijorări firești, dar care țin de eficiența sistemului, nu de eficacitatea acestuia. Îngrijorarea administratorilor sistemului de garanție-returnare a ambalajelor din băuturi ce ține de eficiența sistemului, în special în faza de debut a proiectului, ar putea avea in vedere mai degrabă teama consumării unor resurse considerate a fi excesive, din dorința pe undeva firească de a optimiza costul suportat de producătorii acționari ai sistemului. Solicitarea celei de-a treia amânări din partea administratorilor RETURO ar putea fi, într-o perspectivă constructivă, izvorâtă din dorința optimizării din start a tuturor proceselor pentru a folosi resursele în cel mai economic mod posibil.

În același timp însă, dimensiunea interesului public a acestui sistem, alături de impactul social și de mediu face ca fiecare zi de întârziere a lansării acestuia să producă prejudicii la nivelul întregii societăți care depășesc cu mult potențiale îmbunătățiri marginale ale proceselor pe care o amânare de câteva luni le-ar putea aduce. O amânare ce ar împinge sistemul de garanție returnare a deșeurilor de ambalaje într-un an cu patru rânduri de alegeri care ar însemna încă cel puțin un an pierdut pentru mediul înconjurător pe care tot românul responsabil și-l dorește lipsit de ambalaje din vârf de munte și până la marea cea mare, ar însemna resurse valoroase îngropate și astfel irosite, și poate chiar penalități rezultate din neatingerea obiectivelor și țintelor asumate de România, dar și de companiile obligate prin lege, a căror ratare se traduce în proceduri de încălcare usturătoare.

Chiar și lansat așa cum a fost programat, pe 30 noiembrie 2023, sistemul de garanție returnare a ambalajelor din băuturi nu poate aduce rezolvarea imediată a marilor probleme din zona răspunderii extinse a producătorilor din România. Dar și în cazul unei nașteri grele, așa cum vedem că este, cu dureri si disconfort, semnificația venirii la viață a acestui proiect punctează despărțirea de jostenabilitatea placidă în care ne-am complăcut de prea mult timp în domeniul gestiunii deșeurilor de ambalaje în România, având speranța recuperării timpului și resurselor pierdute în toți acești ani în care ne-am mulțumit cu ele jos.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp