Când Prometeu a adus focul oamenilor, aceștia nu erau pregătiți nici să-l vadă, nici să-l înțeleagă, cu atât mai puțin să-l folosească. O seamă s-a speriat, numind darul acela „lucrare necurată”, armă a distrugerii, trimisă de cei mai întunecați zei pe care îi cunoșteau. O altă seamă a primit darul lui Prometeu, i-a dat sens, l-a folosit și l-a pus la temelia evoluției noastre de azi. O a treia seamă de oameni, însă, ar fi vrut ca focul să fi fost doar conștientizat și păstrat ca un Holy Grail la care să se închine, fără să-l lase să schimbe starea de fapt în care trăiau - oprind astfel deopotrivă și evoluția, și involuția.
Astăzi stăm iarăși în fața focului, doar că sub o altă formă - dronele agricole. Și, ca și atunci, o seamă s-au speriat și au spus că dronele, împreună cu „drăceala” operatorilor lor, distrug sănătatea, omoară albinele, pustiesc ogoarele și tulbură lâncezeala domoală în care ei, urmașii tracilor, ai dacilor și ai cutare și cutare, trăiau înainte ca aceste drone să apară în peisajul carpato-danubiano-pontic, cunoscut și ca Grădina Maicii Domnului.
O altă seamă, însă, au urmat calea lui Prometeu. Au văzut în drone o mană cerească de la zei, le-au pus „creiere” închipuite în diode și tranzistori și le-au făcut să zboare pe unde nici tractorul nu putea intra, nici pompa de spate nu ajungea. Nici măcar ploile nu-i mai opreau acum, cu ajutorul inteligenței de plastic, dronele și-au construit autostrăzi în aer, peste ogor, peste țarină și peste semeniș, ajungând în fiece colț, fără ca țăranul să mai intre în pământul lipicios.
Și iată și a treia categorie: cei care privesc deopotrivă spre ambele tabere, văzând două lumi gata să se secere (pun intended) una pe cealaltă, doar pentru că fiecare crede că adevărul e de partea sa. Această ultimă categorie caută o cale de mijloc, înțelegând că focul, oricum s-ar manifesta el, poate fi atât o unealtă, cât și o armă.
Lăsând însă metaforele și glumele la o parte, trebuie spus că astăzi trec pe sub radar câteva lucruri de mare importanță pentru agricultura românească. De ceva vreme, am observat cum discuția despre dronele agricole a ajuns mai degrabă o luptă de poziționare decât un dialog. De o parte sunt cei care le privesc cu teamă, convinși că ele aduc riscuri uriașe pentru mediu, albine și sănătatea populației. De cealaltă parte sunt cei care lucrează zi de zi cu aceste tehnologii și nu înțeleg de ce, în loc să discutăm cu date și exemple, ne blocăm în frică și percepții.
Problema nu e însă tehnologia în sine. Am ajuns să ne temem de dronă ca de orice lucru nou, doar pentru că nu îl cunoaștem suficient. Când cineva vorbește despre principii europene, despre mediu curat sau despre siguranță alimentară, pot fi de acord cu el. Numai că aceleași obiective le are și tabăra cealaltă, cei care văd în tehnologie un pas spre o agricultură mai eficientă și mai puțin invazivă.
S-a ajuns însă într-un punct în care două lumi vorbesc una peste alta. Cei care semnează scrisori deschise și cer interdicții, invocând riscuri de derivă și pericole pentru biodiversitate, fără să țină cont că tehnologia a avansat mult. Cei care folosesc drone aduc și ei dovezi: zboruri la doar câțiva metri deasupra solului, sisteme de control electronic, reducere uriașă de apă și transparență totală prin înregistrarea digitală a fiecărei operațiuni. Dar în loc să se construiască punți între aceste perspective, se ridică ziduri.
Eu cred însă că adevărul e undeva la mijloc. Principiul precauției e important , dar nu trebuie să însemne „stop” definitiv, ci mai degrabă „hai să vedem cum putem face lucrurile bine”. Nu poți proteja natura blocând complet progresul, după cum nici nu poți merge înainte fără reguli clare. Ceea ce lipsește nu sunt argumentele sau datele, ci dialogul real, cel în care fiecare parte e dispusă nu doar să vorbească, ci și să asculte.
Până la urmă, nu dronele sunt cauza conflictului, ci felul în care alegem să le privim. Și dacă nu reușim să ne auzim unii pe alții, toate aceste tehnologii moderne vor rămâne doar simboluri ale unei neputințe vechi: aceea de a construi împreună, o problemă continuă, perpetuă a agriculturii românești.
Uneori însă am senzația că trăim din nou legenda lui Prometeu, dar într-o versiune modernă, unde focul nu mai e adus de zei, ci de algoritmi, și nu mai e păzit de vulturi, ci de administratori de grupuri de Facebook. Micii noștri „zei digitali” și-au ridicat propriile bisericuțe, grupuri, comunități, pe care le folosesc cu stângăcie de copil ca pe niște agenții de lobby, și de acolo, printre postări și comentarii, se aruncă în luptă pentru adevăruri absolute.
Problema e că aceste „războaie sfinte” online nu se duc între ignoranți și experți, ci între oameni la fel de pasionați de agricultură, de natură, de ceea ce fac. În spatele fiecărei tabere sunt ingineri agronomi, fermieri, apicultori, oameni care, paradoxal, au același scop: o agricultură sănătoasă, eficientă și curată. Doar că, undeva pe drum, au pierdut capacitatea de a sta la aceeași masă și să discute civilizat, asumat, încercând să caute calea de mijloc.
Cred că a venit timpul să nu mai transformăm tehnologia în pretext de arderi simbolice. Dronele nu sunt nici îngeri, nici demoni. Sunt doar unelte - exact ca focul lui Prometeu. Depinde de noi dacă alegem să-l folosim pentru a construi, sau pentru a da foc la sat.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.