Plecat „definitiv” acum 15 ani din România, m-am întors acum în țară și ce am găsit m-a surprins profund

foto Profimedia

Acum câteva luni am luat decizia să mă întorc în România după mai bine de 15 ani – ani în care pot număra pe degete vizitele făcute în țara natală. În acești 15 ani, Belgia a devenit pentru mine, fără să-mi dau neapărat seama, o a doua casă, un loc unde mi-au crescut câteva rădăcini care, chiar dacă niciodată suficient de puternice, au reușit cumva să mă lege de locurile și de viața de acolo, trăind așa, între două lumi, cu rădăcini noi crescute pe rădăcinile vechi, dezvoltate în cu totul alt loc, în cu totul altă lume, în România. 

Am aterizat aici cu inima bătând destul de tare, cu ochii larg deschiși, puțini speriați de pasul pe care îl făceam. E acolo, în acele momente, un ceva special, o trăire cum nu e alta, de necomparat cu altele, unică în felul ei. Nu e sentiment patriotic, nu e vreo bătaie de inimă dacică care să te emoționeze, nu e vreo zahariseală de asta de tip nou, suveranistă cum ar cataloga-o greșit mulți dintre internauții de azi. E, de fapt, o simplă, dar profundă curiozitate amestecată cu teamă. Ești pur și simplu curios de ceea ce o să găsești, știind deja că toate celelalte păreri sunt cu toate, până la urmă, părerile altora, deci subiective. Eram însă cumva pregătit să regăsesc aceeași țară pe care o lăsasem în urmă: o țară în tranziție, încă verde, necoaptă, haotică și mereu gata să promită curajos. 

Însă, ce am găsit m-a surprins profund: o Românie transformată, vie, pulsând de un potențial imens, o Românie încă rănită de propriile ei umbre moștenite din trecut, umbre care o țin încă pe loc, dar o Românie care are, în sfârșit, o șansă reală. Aceste observații ale mele nu sunt simple notițe jurnalistice, ci frânturi din sufletul meu, deci cu siguranță subiective, dar sunt momente surprinse în clipe în care m-am oprit pe margine, încercând să prind esența a ceea ce se întâmplă, a ceea ce se află de fapt acolo, în jurul meu.

România a evoluat. În bine!

Când pleci dintr-o casă veche cu pereți crăpați, ferestre bâțâite și un aer general de neglijență, pentru a te întoarce mai târziu, după un deceniu și jumătate, și a o găsi renovată, cu ceva mobilier nou, lumină caldă strecurându-se prin geamuri curate și un miros proaspăt de viață pulsând în fiecare colț, înțelegi cu adevărat ce înseamnă evoluția bună despre care vorbesc eu. Asta a fost prima mea senzație pe care am avut-o întorcându-mă în România, unde drumurile nu mai sunt un șir nesfârșit de gropi și noroi, ci autostrăzi care se întind ca niște vene noi prin corpul țării, pulsând de trafic, unde orașele au crescut în înălțime și lumină, cu blocuri moderne printre care sper să apară și parcuri, cafenele pline de tineri cu laptopuri, dar mai ales orizonturi, deschise și vise mari care par să nu mai cunoască limite.

Am văzut cabinete medicale noi, moderne, asistente zâmbitoare, gata să te întrebe cum te simți după o intervenție sau alta și gata să îți ofere soluții digitale pentru programări și alte cele. 

Am văzut, da, recunosc, și locuri rămase încă în urmă, dar locuri unde evoluția o să vină peste ele dacă cei de acolo nu o vor provoca ei înșiși, local. 

Știu bine că mulți ridică din umeri sau chiar se încruntă când mă aud făcând astfel de afirmații, întrebându-mă cu reticență în glas „Evoluție? Unde anume, că eu nu văd nimic schimbat?”, dar eu vin din Belgia, locul unde am petrecut aceiași cincisprezece ani, și pot să vă spun că acolo totul pare static ca o fotografie de familie îngălbenită de timp, o țară bine pusă la punct, dar fără vreun proiect mare care să schimbe cu adevărat fața societății. Belgia e confortabilă în inerția ei, un ceas vechi care ticăie monoton la fel cum o făcea și acum cincisprezece ani, fără reforme majore care să miște lucrurile din loc, pe când România a alergat înainte, a construit cu greșeli și întârzieri enervante, dar a rămas mereu pe un trend ascendent care mă face să cred că, dacă vom fi atenți la alegerile noastre colective și la pașii pe care îi facem zilnic, putem transforma această energie brută într-un zbor susținut și plin de succes.

Dar nu, nu vreau să spun că totul e roz 

Nu vreau o radiografie mincinoasă care să mângâie niște orgolii rănite ale unora sau altora. 

Întors în România, m-am simțit deseori ca un fiu risipitor întors la pragul casei părintești, cu brațele încărcate de daruri și experiențe adunate din lumi străine, dar găsind ușa întredeschisă doar pe jumătate, cu o umbră de suspiciune în privirea celui care deschide, pentru că România, deși ne cheamă în discursuri electorale, nu ne vrea înapoi cu adevărat, nu cu programe concrete și susținere reală care să ne ajute să ne reintegrăm și să contribuim cu tot ce am învățat în afară. Nu există, la această oră, nicio inițiativă națională serioasă care să atragă românii din diaspora, să le ofere, de exemplu, subvenții pentru afaceri noi, cursuri de recalificare adaptate la expertiza lor internațională sau chiar consultanță gratuită pentru hățișul birocratic care îi așteaptă la fiecare colț, iar asta e o pierdere imensă. 

Ascult de câteva zile bune înregistrările lui Neagu Djuvara, un român cu care ne place să ne mândrim, dar dat tot de diaspora la o adică, reîntors și el cândva în țara aceasta, în România. Ce mult mă regăsesc și eu în multe din experiențele trăite de el la întoarcerea lui acasă. Sunt puține interviurile lui în care nu o să auziți și un gând în legătură cu românii, cu creierele românești, din afara țării. El avertizează în repetate rânduri că o țară - cu cultura și identitatea ei - nu poate supraviețui pe termen lung dacă își golește constant mințile strălucite prin brain drain-ul masiv, un fenomen care nu e nou pentru România, dar care a luat amploare după integrarea în Uniunea Europeană în 2007, când porțile Europei s-au deschis larg și milioane de talente au plecat căutând un viitor mai bun. Acum, însă, avem norocul chior al unui reverse brain drain, un brain gain uriaș care ar putea importa know-how din zeci de domenii, din IT, medicină, agricultură sau management eficient, români ca mine aducând ani de experiență în sisteme performante și rețele globale care ar putea accelera dezvoltarea țării. 

Dar statul rămâne în continuare indiferent, spunându-ne practic „Bine ai venit, descurcă-te”. Nu vreau să devin politic, dar mă întreb de multe ori, unde e elementul de inovație, de viziune, al partidelor tinere, dacă și acestea se înhamă în subiectele apăsătoare, monotone ale zilei, fără să ne arate nimic din România pe care declară că vor să o construiască? Dar despre asta, am mai scris, printre rânduri, într-un alt articol, unul scris când am ajuns la lehamite.

Reintegrarea ca o luptă

Și totuși, în ciuda tuturor acestor lipsuri, românii vin acasă în număr tot mai mare, oameni ca mine care au plecat cu un singur rucsac în spate și un bilet de avion doar dus, aterizând în lumi complet străine unde au trebuit să învețe totul de la zero, de la limba necunoscută și regulile absurde de aruncat gunoiul până la obținerea cetățeniei, construind cariere solide, crescând copii bilingvi și crescând rădăcini adânci în soluri care inițial păreau ostile, doar pentru a disloca acum viețile lor liniștite și stabile pentru a se întoarce în România, țara unde sângele lor vorbește limba locului. 

Ce îi așteaptă însă aici? Nimic pregătit cu grijă, niciun program de retenție care să le ofere sprijin concret pentru reintegrare, nicio mână întinsă cu informații clare sau facilități pentru familii repatriate, ci doar un labirint birocratic interminabil unde funcționarii ridică din umeri resemnați când le ceri detalii despre restabilirea domiciliului, spunându-ți vag „Mergeți la ghișeul doi, nu știm exact”. Ne descurcăm, desigur, pentru că suntem învățați cu obstacole mai mari în țări străine, unde Google Translate ne-a fost primul consilier de integrare, dar întrebarea care arde e alta: cum îi primim pe acești români, pe cei care aleg să construiască aici, să plătească taxe aici și să educe generații viitoare cu experiența lor unică? Îi întâmpinăm cu suspiciune, indiferență și cozi interminabile, sau îi celebrăm ca pe un capital uman neprețuit care merită tot respectul și sprijinul nostru colectiv? Ne uităm cu reticență la modul lor ciudat de a vorbi și de a gândi, le punem guma în păr pentru că ei selectează gunoiul altfel, că îndrăznesc să ne arate cum putem susține durabil trendul acesta ascendent despre care vorbeam și eu? România trebuie să reușească să depășească atitudini de tipul acelora ca „ăsta nu a mâncat salam cu soia cu noi”.

Timpul nu mai are răbdare cu nimeni. Noi între noi nu mai avem răbdare unul cu altul.

Polarizarea încrâncenată a românilor ne sfâșie unitatea națională într-un mod lent, transformând o societate vibrantă într-un mozaic spart de intoleranță. Cel mai mult mă doare când observ cum ne dezbinăm zilnic în fel și chip. România pare astăzi un mozaic spart în mii de bucăți, unde fiecare bucățică refuză irevocabil, fără ezitare, să se lipească de cealaltă prin dialog sincer, un loc unde nu mai încap păreri diferite sau viziuni alternative fără ca acestea să fie eliminate automat, fără vreun filtru de rațiune sau empatie, radicalizarea devenind aerul pe care îl respirăm cu toții, fie că vorbim de stânga versus dreapta, urban versus rural sau pro-Europa versus suveraniști (o etichetă lipită greșit, repet), totul reducându-se la un alb-negru dureros de simplist, în care griul bunului-simț și al toleranței pare să fi dispărut complet din peisaj. Cum poți nega cu seninătate că 1+1=2 doar pentru că pur și simplu, această opinie vine din altă tabără?! Ei bine, uite că se poate, reușim să ne închidem perspectiva în spatele unor concepte pe care le credem de neclintit doar... pentru că....

Alegem prea des calea urii în loc de dialog, a intoleranței în loc de ascultare, riscând să ne pierdem pe noi înșine în acest vârtej de pasiuni toxice care ne țin pe loc în loc să ne unească.

În loc de concluzie,

Revenirea acasă nu se reduce la formalități logistice sau mutări de mobilă, ci reprezintă o călătorie interioară profundă și complexă, unde mirosul familiar al ploii pe asfaltul încălzit de soare, gustul autentic al mămăligii cu brânză proaspătă și vocile zgomotoase, pline de viață din piețele aglomerate mă lovesc ca niște valuri calde de nostalgie pură, amestecate însă cu durerea realităților zilnice. Acești 15 ani m-au învățat răbdarea, m-au învățat să am o perspectivă mai largă și o capacitate de a vedea dincolo de suprafețe, contrastând societățile tolerante dar uneori amorfe din Belgia cu pasiunea debordantă, dar adesea toxică, a României, unde ne certăm pe rețelele sociale ca și cum un Like sau un Share ar decide soarta națiunii. Trebuie să ne oprim și să ne întrebăm sincer cine suntem cu adevărat ca popor, unde vrem să ajungem colectiv și dacă radicalismul nostru zilnic ajută sau doar dezbină mai profund, mai ales când vine vorba de educația copiilor noștri: îi vom crește cu ură viscerală și metode pasionale dar nocive, sau îi vom învăța empatie adevărată, dragoste de țară echilibrată și bun-simț care unește în loc să despartă?

Nu pot încă să spun cât va dura reîntoarcerea aceasta a mea. Vreau să rămân aici, îmi doresc să construiesc cu mâinile și mintea mea la fel cum am învățat și cum am făcut-o în Belgia, știind că sunt mii ca mine care luptă cu îndoieli precum „Oare am greșit alegând să mă întorc?”, dar România merită acest efort uriaș, merită să fie privită cu ochi limpezi și inimă deschisă, să se redescopere pe sine prin oglinda sinceră a propriei identități, lăsând în urmă radicalismul care ne slăbește și îmbrățișând dialogul care ne va face mai puternici. Voi continua probabil să scriu despre aceste valențe noi ale întoarcerii. E o redescoperire a sinelui corelată cu redescoperirea României ca potențial loc unde să las rădăcinile să se ducă oriunde și oricât de adânc vor putea.  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp