În aceste zile a apărut, în revista Dilema veche, un „dosar (ce ironic!) Eugen Barbu”. Faptul în sine că impozanți și agreați critici literari, care dau tonul canonului literar românesc, se înjugă la analizarea savant-obiectivistă a unei canalii morale este stupefiant. Dar stai, nu ar trebui să ne ferim de moralism în lectura scriitorilor? Nu deosebim noi de la iluminism încoace între fapte și valori, între biografie și operă? Discuție nesfârșită și imposibil de sfârșit!
Doar că aici ar trebui să intervină busola morală (dacă o avem) care să ne ajute să deosebim între ceea ce putem „spăla” și cerne și ceea ce trebuie să rămână pentru totdeauna în hăul istoriei. E dezarmant să vezi că această busolă le lipsește tocmai celor cărora ar trebui să le fie indispensabilă. Citind unele dintre articolele din grupaj îți crapă de-a dreptul obrazul de rușine.
Însă nici o surpriză! Debusolarea morală și laxitatea au fost mereu apanajul unei bune părți ale scriitorimii sau criticilor literari. Acest episod mi-a adus aminte că am putut trăi în modul cel mai direct modul în care se manifestă una dintre cele mai durabile trăsături de caracter ale unor scriitori români, anume fripturismul. Pe scurt, faptele: înainte de a deschide editura în România, în 2013, soția mea – formată universitar complet (licență-masterat-doctorat) într-un oraș din nordul Italiei și în alte universități europene – a organizat, împreună cu câțiva colegi universitari, ani de zile congrese dedicate scriitorilor din Europa răsăriteană, la care a invitat și dus – din buzunarul propriu, nu pe speze instituționale – și câțiva autori români de primă mână, bine confirmați deja literar. Nu e greu să îți imaginezi că pentru o măslină și o plimbare, însoțită de o minimă recunoaștere, plus mult-dorita-și-râvnita încă din comunism ambiție de a fi traduși într-o țară occidentală aceștia au fost și sunt în stare de orice.
Derulăm câțiva ani și ne aflăm la târguri de carte în București, ca doi copii naivi, aparent pierduți în piața editorială din România, printre zecile de standuri de cărți. Era inevitabilă întâlnirea sau intersectarea cu (măcar) unii dintre acești scriitori. Și s-a produs, doar pentru a vedea cum aceleași persoane care radiau de recunoștință veșnică prin Italia, acasă în cel mai bun caz treceau pe lângă stand și dădeau aproape imperceptibil din cap de la câțiva metri, asta în cazul în care nu reușeau să se strecoare nevăzuți. Pentru că, deh, aici nu mai erai decât un „vânzător de carte” – și la început de drum – poziție din care nu mai erai folositor.
S-a întors roata norocului? Nicidecum! S-a întors doar obrazul cel îngroșat, ca să nu fie nevoit să privească spre binefăcătorul de altădată. Unde era acum friptura? Unde e măslina? Nu-s! A rămas doar o alună seacă, care nu se mai poate rostogoli în direcția în care a sperat autorul român întors acasă, cu privirea spre mărețe realizări apusene. În lumea culturală românească, se știe, urmărești în văzduh firul odorant al mirodeniilor și al căpătuielii întru universalitate. Dintr-odată, marele prieten din străinătatea strălucitoare a pasarelelor înalte, a premiilor literare, universităților și centrelor culturale își aruncase în spate o pelerină zdrențuită căptușită cu cărți (pe cine interesează cărțile? Pe scriitorul român? Exclusiv cele proprii!) și privea milog trecătorii să se oprească să-i vadă cineva recolta cea săracă – „vecinii toți mă cunoșteau, tu nu m-ai cunoscut”... Ca să ce? E plină România de edituri... Cum să te oprești la plesneală tocmai Tu, în jurul căruia la Gaudeamus și Boofkest se învârt reflectoarele, TU, buricul declarat al târgului? Salvabilul trebuie să fie așadar salvat! Te ungi cu toate alifiile și lași să alunece pe tine căutătura șocată a celui care a fost prietenul tău, amin! Numai morții revin în România sau ratații! Să te întorci să faci cultură, auzi!, editură, ca inconștientul, fără a avea în spate nimic, un colos industrial, un brand IT, un revânzător de mașini-unelte, de automobile de lux sau măcar un politician în buzunarele căruia curg banii ca apa din robinet. Scriitorul ajuns pe la târgurile din străinătate nu dă bună ziua „sărakilor”! Privirea lui se înalță visătoare și pătrunse de propria valoare adulmecând mirosul fripturii. Cine a spus că banii (și faima) nu au miros? Profund greșit! Banii au miros, și ce miros – Monte Carlo, Veneția, Paris, Londra, New York... etc. și etc.
La așa scriitori, așa critici!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Din câte am înțeles, unii dintre cei care au scris în "Dilema veche", sub titlul "Centenar Barbu", ar fi participat, în Italia, cu ani în urmă, la niște congrese organizate de doamna Veres, dedicate scritoriilor din Est, printre care și autori români. Români și "fripturiști", care s-au bucurat de o "măslină și o plimbare" pe spezele Veresilor, după cum detaliază soțul-Veres, mai sus. Revenind în țară și deschizând o editură, soții Veres gustă din ingratitudinea acelor "fripturiști".
Acum, regăsindu-i pe respectivii autori implicați în discuția dilematică despre Barbu, (discuție care
face deja valuri), sare și dl Veres adăugând propriile meschinării și frustrări sub numele unei așa-zise "busole morale (dacă o avem)"...
Mai lasă-ne, bre, Otniel! Chiar regret că am pierdut trei minute să scriu despre tine.
E prea ușor spus ,,debusolare"!
Oamenii aceștia știu ce fac, știu ce spun! Dar micile lor interese sunt prioritare!
Intrebari de genul:,,Preferi un specialist grozav, dar imoral unuia moral, dar mai puțin capabil?" sunt întrebări capcană (mai ales cand e vorba despre scriitori!).
Lichelele trăiesc in preajma noastră și azi! Adaptate la mediu! Și ce mediu ofertant! Vedem cât rău și câtă manipulare fac, iar apreciind pozitiv anumite comentarii la un articol ca cel menționat si de dumneavoastră, asigurăm scuze și ,,înțelegere " a faptelor lor încă cinci generații! Mai mult, devin modele ( inițial tolerate: ,,Ce să faci?Așa-i firea umană!" etc.)!
E fantastic cum nu mai putem clădi nimic moral, pentru că tot reactualizăm amintiri cu suflete hidoase, le validăm în noi paradigme- voalat acceptabile, apoi, aproape invizibil, ,,inocent", le punem pe soclu ca și potențial reper!
"Stânga noastră e net superioară stângii lor!"