Gest mic, inimă mare: Nicușor, pandemia și omenia

Foto: Imagesines/Alamy/Profimedia

Îi ghicesc de departe silueta fină și înaltă și mersul ușor, precaut. Astăzi și-a pus o jachetă subțire, portocaliu pal, cu mâneci trei sferturi, pentru că este deosebit de cald. Pășește cu atenție, parcă să nu zdrobească vreo insectă ce i-ar ieși întâmplător în cale. De când o știu, i-am remarcat grija de a nu provoca suferință în jur. Pe vremuri, mi-a fost elevă la școala din satul ei natal, ca și sora mai mare, care acum e medic și luptă cu bolile, tocmai la Timișoara. Nicoleta s-a făcut profesoară și la un moment dat am fost chiar colege la același liceu, unde ea preda informatica. Mi-a căutat apropierea și a rămas în viața mea în chipul cel mai firesc. Un fel de prietenie aș zice, sau mai degrabă o punte de duioșie între două femei aflate la cele două capete ale vieții. Nicușor are familia ei, copilul, problemele ei.

Nicușor îi spun eu, ca o mângâiere. În felul ăsta sper să nu fiu patetică mărturisindu-i mereu iubirea.

O aștept în ușa casei, de unde observ intersecția și strada pe unde va veni. E încă aprilie, dar soarele, înclinat deja spre partea a doua a zilei, arde ca în lunile de vară. Ochii mei, neobișnuiți cu strălucirea bruscă, mijesc, ca să vadă mai bine trotuarele fără oameni, strada pustie. Săptămâna trecută am aflat că a înflorit liliacul. O prietenă mai tânără, care iese din casă mai des decât noi, pensionarii, mi-a povestit la telefon că a descoperit câteva tufe parfumate pe străduțele ce duc spre piață. Pe vremea când ieșeam fără grijă, liliacul mă surprindea în fiecare an. Reușea să înflorească în ciuda primăverilor adesea capricioase, cu vânt și ploi reci. Tot în aceste zile, în care oamenii sunt nevoiți să rămână în izolare, fiica unei bune prietene a pictat un buchet enorm de liliac oferit de soțul ei. Au postat pictura pe Facebook. Ciorchinii vineți, plini de sevă, care se revarsă pe fundalul roșcat și pe pânza aproape albă pe care stă vaza, îmi amintesc de parfumul trecutelor primăveri pe care le-am trăit probabil fără să le prețuiesc îndeajuns.

Din clipă în clipă, Nicușor o să apară de după teiul acela enorm, de lângă școala generală de vizavi. Teiul, pe care-l observ de la fereastră cum se îmbracă în verde de la o zi la alta. În curând, umbra coroanei lui atât de bogate se va lungi până peste casa noastră, când soarele se va lăsa sângeriu, spre asfințit. Și va risipi, ca prin minune, mulțime de flori înmiresmate, în preajma datei morții lui Eminescu... Dar asta nu se va întâmpla înainte ca florile de castan să se deschidă imperial, ca niște mari candelabre, luminând doar preț de câteva zile coroanele vechilor copaci de pe bulevard.

Totuși, magnoliile sunt printre primele, primăvara. Ele vibrează în multe grădini, în orășelul meu provincial. Acele flori cărnoase, prea parfumate și intens colorate, mie îmi vorbesc despre tristețe. Atât de pedante și de artificiale în perfecțiunea lor, când se ofilesc atârnă pe crengi până târziu, lăsând vederii jalnicele etape ale putrefacției. Iar copăceii care le-au purtat rămân sterpi, așteptând sezonul următor ca să împlinească, epuizant, inutilul rol decorativ.

Din momentul în care Nicușor se ivește în raza mea de observație, am câteva minute s-o privesc și știu că și ea și-a ridicat ochii spre mine, în timp ce se pregătește să traverseze pe trecerea de pietoni, acum lipsită de pași. De fapt, ne vedem destul de des, pentru că facem împreună lecții online. Ea vrea să-și perfecționeze franceza pentru proiectele europene la care participă cu școala. Dar acest schimb de priviri este viu, aproape o îmbrățișare.

Se apropie, încărcată cu două sacoșe; a ei e mai mică, dar a mea e plină. Știu sigur că nu avea nicio urgență la magazin, dar a căutat un motiv să iasă, ca să cumpere pentru noi. Știe că nu apelez la ea decât dacă are drum în zonă și mă păcălește mereu că oricum merge să cumpere ceva pentru familia ei.

A ajuns în fața mea. Îmi depune punga pe treapta de jos a casei și se grăbește s-o ia pe cea în care i-am lăsat banii pentru cumpărături.

- Nicușor, unde ți-e masca?

- Am scos-o, îmi era prea cald, răspunde plecând deja, pentru ca nu cumva să îmi transmită virusul blestemat.

Dar am apucat să-i rețin zâmbetul, plin de bunătate, ca o promisiune...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp