Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Gest mic, inimă mare: Nicușor, pandemia și omenia

Cumpărături la ușă

Foto: Imagesines/Alamy/Profimedia

Îi ghicesc de departe silueta fină și înaltă și mersul ușor, precaut. Astăzi și-a pus o jachetă subțire, portocaliu pal, cu mâneci trei sferturi, pentru că este deosebit de cald. Pășește cu atenție, parcă să nu zdrobească vreo insectă ce i-ar ieși întâmplător în cale. De când o știu, i-am remarcat grija de a nu provoca suferință în jur. Pe vremuri, mi-a fost elevă la școala din satul ei natal, ca și sora mai mare, care acum e medic și luptă cu bolile, tocmai la Timișoara. Nicoleta s-a făcut profesoară și la un moment dat am fost chiar colege la același liceu, unde ea preda informatica. Mi-a căutat apropierea și a rămas în viața mea în chipul cel mai firesc. Un fel de prietenie aș zice, sau mai degrabă o punte de duioșie între două femei aflate la cele două capete ale vieții. Nicușor are familia ei, copilul, problemele ei.

Nicușor îi spun eu, ca o mângâiere. În felul ăsta sper să nu fiu patetică mărturisindu-i mereu iubirea.

O aștept în ușa casei, de unde observ intersecția și strada pe unde va veni. E încă aprilie, dar soarele, înclinat deja spre partea a doua a zilei, arde ca în lunile de vară. Ochii mei, neobișnuiți cu strălucirea bruscă, mijesc, ca să vadă mai bine trotuarele fără oameni, strada pustie. Săptămâna trecută am aflat că a înflorit liliacul. O prietenă mai tânără, care iese din casă mai des decât noi, pensionarii, mi-a povestit la telefon că a descoperit câteva tufe parfumate pe străduțele ce duc spre piață. Pe vremea când ieșeam fără grijă, liliacul mă surprindea în fiecare an. Reușea să înflorească în ciuda primăverilor adesea capricioase, cu vânt și ploi reci. Tot în aceste zile, în care oamenii sunt nevoiți să rămână în izolare, fiica unei bune prietene a pictat un buchet enorm de liliac oferit de soțul ei. Au postat pictura pe Facebook. Ciorchinii vineți, plini de sevă, care se revarsă pe fundalul roșcat și pe pânza aproape albă pe care stă vaza, îmi amintesc de parfumul trecutelor primăveri pe care le-am trăit probabil fără să le prețuiesc îndeajuns.

Din clipă în clipă, Nicușor o să apară de după teiul acela enorm, de lângă școala generală de vizavi. Teiul, pe care-l observ de la fereastră cum se îmbracă în verde de la o zi la alta. În curând, umbra coroanei lui atât de bogate se va lungi până peste casa noastră, când soarele se va lăsa sângeriu, spre asfințit. Și va risipi, ca prin minune, mulțime de flori înmiresmate, în preajma datei morții lui Eminescu... Dar asta nu se va întâmpla înainte ca florile de castan să se deschidă imperial, ca niște mari candelabre, luminând doar preț de câteva zile coroanele vechilor copaci de pe bulevard.

Totuși, magnoliile sunt printre primele, primăvara. Ele vibrează în multe grădini, în orășelul meu provincial. Acele flori cărnoase, prea parfumate și intens colorate, mie îmi vorbesc despre tristețe. Atât de pedante și de artificiale în perfecțiunea lor, când se ofilesc atârnă pe crengi până târziu, lăsând vederii jalnicele etape ale putrefacției. Iar copăceii care le-au purtat rămân sterpi, așteptând sezonul următor ca să împlinească, epuizant, inutilul rol decorativ.

Din momentul în care Nicușor se ivește în raza mea de observație, am câteva minute s-o privesc și știu că și ea și-a ridicat ochii spre mine, în timp ce se pregătește să traverseze pe trecerea de pietoni, acum lipsită de pași. De fapt, ne vedem destul de des, pentru că facem împreună lecții online. Ea vrea să-și perfecționeze franceza pentru proiectele europene la care participă cu școala. Dar acest schimb de priviri este viu, aproape o îmbrățișare.

Se apropie, încărcată cu două sacoșe; a ei e mai mică, dar a mea e plină. Știu sigur că nu avea nicio urgență la magazin, dar a căutat un motiv să iasă, ca să cumpere pentru noi. Știe că nu apelez la ea decât dacă are drum în zonă și mă păcălește mereu că oricum merge să cumpere ceva pentru familia ei.

A ajuns în fața mea. Îmi depune punga pe treapta de jos a casei și se grăbește s-o ia pe cea în care i-am lăsat banii pentru cumpărături.

- Nicușor, unde ți-e masca?

- Am scos-o, îmi era prea cald, răspunde plecând deja, pentru ca nu cumva să îmi transmită virusul blestemat.

Dar am apucat să-i rețin zâmbetul, plin de bunătate, ca o promisiune...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Gelu Duminica si fiica / arhiva personala

Mult timp am trăit cu frica de a nu fi destul: destul de bun, destul de pregătit, destul de puternic. Frica aceasta m-a făcut uneori să aleg drumuri greșite sau să rămân prea mult în locuri care nu-mi făceau bine. Tu, copila mea, să nu uiți niciodată: dacă tu nu crezi în tine, nu avea pretenția s-o facă cei din jurul tău. Și nu, nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui! Tot ce ai de făcut este să fii cea mai bună versiune a ta, respectându-te și respectând pe cei ce contează pentru sufletul tău.

Citește mai mult

Mihai Viteazul / sursa foto: Profimedia

Invitat în emisiunea „În fața ta” de la Digi24, teologul Damian Anfile a declarat că percepția despre istorie în România, la nivel de masă, este formată mai degrabă de prozatorul Dumitru Almaș și regizorul Sergiu Nicolaescu, decât de istorici precum Nicolae Iorga, Petre P. Panaitescu, Constantin Giurescu și alții.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Petrut Rizea

Tot mai des auzim că „nu mai există respect ca înainte”. Formula pare banală, dar în spatele ei se ascunde o realitate vizibilă în multe spații ale vieții cotidiene: în școli, în instituții, în trafic, pe rețelele sociale, chiar și în familie. Nu este vorba doar despre politețe sau despre formule de adresare, ci despre o schimbare mai profundă, e despre felul în care ne raportăm unii la alții și la reguli.

Citește mai mult

Scoala de vara

Negrești este pe hartă în nordul județului Vaslui, la granița cu județul Iași, în bazinul hidrografic al râului Bârlad. În jur de 7.500 de persoane trăiesc în oraș și satele arondate- Paparnița, Căzănești, Cioatele, Valea Mare, Poiana și Glodeni. Cam 1.600 de copii au vârsta de mers la școală, de la primară la liceu.

Citește mai mult