Glonțul pe care nu l-am primit la Revoluție

(Foto Guliver/Getty Images)

A existat vreun moment în care te-ai gândit că merită să mori pentru o idee sau pentru o cauză? Mie mi s-a întâmplat. Sute au și murit atunci. S-a scris atât de mult despre ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 încât o poveste în plus sau în minus nu va schimba nimic. Și n-aș fi scris niciun rând despre mine în acele zile, dacă acum, la 29 de ani distanță, nu aș fi simțit discursul lui Liviu Dragnea ca pe glonțul pe care nu l-am primit atunci. 

Diferența constă în faptul că în acele zile aș fi fost fericită să primesc un glonț; eram convinsă că acel sacrificiu ar fi fost unul prea mic pentru cauza pentru care l-aș fi încasat, pe când, la câțiva ani după și, acum, mai mult ca niciodată, am conștientizat cât de inutil ar fi fost gestul de eroism al adolescentei de atunci.

Aveam 18 ani și lucram la IAUC (Întreprinderea de Aparate și Utilaje pentru Cercetare din București) într-o secție diferită de cea unde muncea fratele meu mai mare. A fost modul în care tata s-a gândit să ne facă să „ne lovim cu capul de pragul de sus” din moment ce amândoi ratasem intrarea la facultate. Făceam o muncă repetitivă și plictisitoare, aceea de a lustrui o bucată de sticlă cu diverse substanțe abrazive, până când devenea o lentilă bună de folosit la diverse aparaturi și a-mi privi unii colegi cum se ocupau de confecționarea de clepsidre din materialele fabricii pe care apoi le vindeau prin târguri. Totul se desfășura cu buna știință a maistrului de secție care, evident, își primea partea. Am realizat rapid că nu așa doream să-mi petrec viața și m-am apucat serios de învățat.

Dar evenimentele din decembrie ’89 acolo m-au găsit – ca muncitor la IAUC. Multe momente s-au estompat în mintea mea ca altele să rămână atât de clare de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Fratele meu, mai mare cu trei ani, a fost cel care mi-a explicat ce se întâmplă la Timișoara și, împreună cu el, am stat în acele zile cu urechea lipită de radio, ascultând Europa Liberă. Trăiam într-o stare de exaltare ce ne făcea să plecăm la șase dimineața spre fabrică, cântând în șoaptă „Deșteaptă-te române!” Simțeam și speram ca ceea ce începuse în Timișoara să ia amploare, să ajungă și la București... N-am avut prea mult de așteptat.

În dimineața de 21 decembrie, când am ajuns la fabrică și în secție, am văzut cât de agitați erau toți, de la maistru la muncitorii mai vechi. Eu eram un copil pentru ei. Într-un fel, au încercat să mă protejeze când mi-au spus să rămân acolo și să nu vin la manifestația organizată de Ceaușescu și pentru care se sunase adunarea. Nici nu am vrut să aud. Am înșfăcat o sacoșă albastră cu fermoar, confecționată din fâș și, împreună cu o altă colegă, am băgat în ea o cheie franceză și două ciocane, dintre care unul avea un capăt incredibil de greu sub forma unui cilindru. Erau armele noastre cu care urma să ne apărăm de „securiști”. Fiindcă nu era deloc ușoară am căzut de acord să facem cu rândul la căratul sacoșei.

Când am coborât în curtea întreprinderii, fratele meu mă căuta deja din priviri. „Să stai lângă mine. Nu cumva să pleci. Ai înțeles?” Mă simțeam în siguranță cu el și plină de curaj. Trebuia să se întâmple ceva, nu-i așa? Nu se putea opri totul doar la Timișoara! Eram nerăbdătoare. Eram un copil inconștient.

Autobuzele au plecat, după care au primit ordin să se oprească. „O, nu!” După un timp au luat-o iar din loc. Am ajuns în piață, unde era o mare de lume. Încercam să nu-l pierd din ochi pe fratele meu. Încercam să stau lângă colega cu „armele”. Venise rândul meu să le car, așa că mi-am pus sacoșa pe umăr. 

Ceaușescu și-a început discursul; a trecut un timp nesfârșit în care am fost sigură că nimic nu se va mai întâmpla, după care am auzit un vuiet care se tot întindea cuprinzând mulțimea, apoi am văzut cum în stânga mea se face loc și un om flutură steagul în cerc și huiduie și apoi lumea din jurul meu începe să huiduie și... toți o iau la fugă. Fugeam și eu, iar sacoșa era grea și mie mi se făcuse frică pentru că nu știam de cine fug și nici unde. La un moment dat un bărbat a strigat la mine și mi-a spus să stau pe loc, să mă lipesc de un gard, iar eu am zbierat la el că e un securist nenorocit și să mă lase în pace și am continuat să fug până am ajuns pe niște străduțe. Niciunul dintre cunoscuții de la fabrică nu mai era lângă mine. Mă pierdusem de fratele meu. Eram cu alți oameni și strigam împotriva regimului comunist. Nu mai știu cum am ajuns acasă în seara aceea. Dar îmi amintesc cum am dormit cu mama, fratele și sora mea la niște prieteni de familie, pe jos, uitându-ne la televizor și ascultând cum se trage afară. Îmi imaginam cum oamenii luptă în noapte și aș fi vrut să fiu acolo să lupt și eu. Aș fi primit un glonț pentru libertate. Mi se părea ceva măreț. Mulți au crezut asta.

Am povestit deseori despre toate acestea și multe altele întâmplate în acele zile împreună cu familia și prietenii. Fratele meu nu uită să-mi reamintească de fiecare dată panica pe care a simțit-o când mă căuta pe străzi în ziua de 21 decembrie. Era și el la acea vreme un alt tânăr care și-ar fi dat viața pentru un ideal, dar nu și pe cea a surorii lui.

Mai târziu mi-am dat seama ce risipă ar fi însemnat alte două vieți pierdute atunci alături de cele ale atâtor tineri care au murit atunci.

Cum să te simți deci după 29 de ani când asculți un discurs ca acela ținut duminică de „Cel-care-se-visează-noul-Ceaușescu, unul de neînvins”? Poate ca și cum gloanțele pe care nu le-am primit atunci sunt trase acum iar spre noi, încercând să ne ucidă, acum când știm că nu avea și nu are niciun rost să murim. Acum când știm să diagnosticăm un psihopat și când știm că singurul tratament valabil pentru autorul unui astfel de discurs naționalist și anti-patriotic e votul nostru împotrivă. Când știm că putem să ne câștigăm dreptul de a exista în Europa liberă prin cu totul alte mijloace. Când știm că le datorăm asta tinerilor care au murit atunci, nouă, celor care nu am murit, dar am sperat timp de aproape 30 de ani că nu a fost degeaba tot acel sacrificiu și noilor generații care nu au de ce să retrăiască din nou același coșmar. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp