Foto: Getty Images
În primul ei meci după Wimbledon, pe hardul de la Washington, Simona a biruit-o pe Cristina Bucsa jucând destul de nesigur și oscilant. E mare lucru să învingi când nu joci bine.
În afară de greșelile neforțate, mi-au displăcut la Simona, parcă mai mult ca niciodată, țipetele pe care le scoate pe lovitură. Nu sunt icnete scurte, sincrone cu zvâcnetul mișcării, ci „aghhhaaaa...”-uri prelungite, adesea ajungând să se suprapună cu lovirea mingii de către adversară, ceea ce i-ar putea afecta acesteia concentrarea în mod incorect.
Dar nu numai concentrarea adversarei. După părerea mea, aceste strigăte intense și lungi induc celei care le scoate o falsă impresie de forță și eficiență în lovitură (nu dai mai tare, dacă strigi mai tare, și, cu atât mai puțin, mai precis), care se întoarce împotriva ei, psihic vorbind, îndată ce primește înapoi mingi pe care le credea „dărâmătoare”. Pe scurt, „vocalizele” nu o ajută pe Simona, dimpotrivă.
Nu mai vorbesc de aspectul dizgrațios, mai ales prin comparație cu o jucătoare elegantă și silențioasă cum e Cristina Bucsa.
M-au deranjat dintotdeauna zbieretele tarzanice ale Sharapovei, Azarenkăi, Arinei Sabalenka etc. Avem și la băieți așa ceva: Nadal l-a chemat „părintește” la fileu pe tânărul italian Sonego, ca să-i spună să dea sonorul mai încet. Litera strictă a regulamentului nu-i permitea lui Rafa să facă asta, putea să se adreseze arbitrului, dar zisul regulament ar fi trebuit să introducă de mult sancțiuni pentru astfel de hărțuiri audio.
Până atunci, aș considera un semn bun din toate punctele de vedere o Simona mută ca o lebădă pe teren. Fie și pentru că acela căruia îi mulțumește închinându-se când câștigă o aude mai bine dacă tace.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
